Bătălia de la Stalingrad
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Bătălia de la Stalingrad |
||
|---|---|---|
[[Imagine: ]] |
||
| Conflictul: Al doilea război mondial, Frontul de răsărit | ||
| Data: 21 august 1942 – 2 februarie 1943 | ||
| Loc: Stalingrad, Uniunea Sovietică | ||
| Deznodământ: Victorie decisivă sovietică | ||
| Combatanţi | ||
 Germania Nazistă România_crowned.svg/25px-Flag_of_Italy_(1861-1946)_crowned.svg.png){kind=small} Italia Ungaria |
 Uniunea Sovietică |
|
| Comandanţi | ||
Friedrich Paulus  Erich von Manstein Hermann Hoth Petre Dumitrescu Constantin Constantinescu Italo Garibaldi Gusztav Jany |
Vasili Ciuikov Alexandr Vasilevski Gheorghi Jukov Semion Timoşenko Constantin Rokossovski Rodion Malinovski Andrei Eremenko |
|
| Efective | ||
| ~ 1.500.000 | ~ 1.700.000 | |
| Pierderi | ||
| ~740.000 morţi 100.000 capturaţi |
~750.000 militari ~40.000 civili |
|
| editează acest cadru | ||
| Frontul de Răsărit (Al Doilea Război Mondial) |
|---|
| Barbarossa –Finlanda – Silberfuchs – Smolensk 1 –Odessa – Elnia – Harkov 1 – Uman – Kiev 1 – Rostov 1 – Leningrad – Moscova – Sevastopol – Rjev-Viazma – Harkov 2 – Fall Blau – Voronej 1 – Edelweiss – Stalingrad – Velikie Luki – Uranus – Rjev-Sicevka – Saturn – Harkov 3 – Kursk – Smolensk 2 – Belgorod – Harkov 4 – Nipru – Kiev 2 – Korsun – Narva 1 – Narva 2 – Punga lui Hube – Bagration – Lvov-Sandomierz – Iaşi-Chişinău – Debreţin – Budapesta–Vistula-Oder – Balaton – Königsberg – Berlin – Halbe – Praga |
Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură dintre cele mai importante ale celui de-al doilea război mondial şi este considerată cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de brutalitate şi de lipsa de grijă pentru populaţia civilă, manifestate de ambele părţi angrenate în conflict.
Bătălia include campania de bombardamente a oraşului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul Rusiei, atacul terestru german asupra oraşului, luptele din interiorul oraşului însuşi şi contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit şi distrus forţele germane şi ale celorlalţi aliaţi din cadrul Axei din oraş şi din raionul oraşului. Numărul total al pierderilor este estimat la aproximativ 3 milioane. Lipsa datelor exacte este datorată refuzului guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor că sacrificiile ar fi părut prea mari şi ar fi demobilizat eforturile de război. Forţele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de răsărit şi nu şi-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrângeri. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării patriei, luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Germaniei Naziste.
Cuprins |
[modifică] Preambul
Pe 22 iunie 1941, Germania şi aliaţii ei din Axă au invadat Uniunea Sovietică şi au avansat rapid în interiorul ţării. Suferind înfrângere după înfrângere în timpul verii şi toamnei anului 1941, forţele sovietice au contraatacat viguros în faţa porţilor capitalei în bătălia de la Moscova din decembrie 1941. Germanii, epuizaţi, neechipaţi corespunzător pentru lupta de iarnă şi cu liniile de aprovizionare suprasolicitate, au fost respinşi din faţa Moscovei.
Germanii au reuşit stabilizarea frontului până în primăvara anului următor (1942). Planurile de a lansa un nou atac asupra Moscovei au fost abandonate, Grupul de Armate Centru fiind prea slăbit pentru încă un atac. În plus, un nou atac ar fi fost „prea evident”, caracteristica de căpătâi a Războiului Fulger fiind atacul masiv în punctul în care inamicul se aşteaptă cel mai puţin, aşa încât câştigurile tactico-strategice să fie făcute rapid, mai înainte ca să se poată organiza apărarea. Pentru îndeplinirea unor astfel de obiective, au fost luate în consideraţie noi atacuri în nord şi în sud. În plus, Înaltul Comandament German era conştient că timpul lucra în defavoarea atacatorilor, atâta vreme cât SUA intraseră în război după ce Japonia atacase baza navală de la Pearl Harbor în decembrie 1941. Germanii aveau nevoie să încheie luptele pe frontul de răsărit sau, cel puţin, să le reducă amploarea mai înainte ca SUA să poată deschide un nou front în ajutorul sovieticilor. Un atac în sudul Rusiei ar fi asigurat controlul asupra zonei bogate în petrol din zona Caucaziană şi asupra râului Volga, o cale foarte importantă de transport pentru sovietici. O victorie în sudul Rusiei ar fi dat o lovitură mortală economiei şi maşinii de război ruseşti.
[modifică] Operaţiunea Blau
Până în cele din urmă, a fost ales Grupul de Armate Sud, (care mai înainte cucerise Ucraina), având sarcina să străpungă frontul sovietic, să traverseze stepele ruseşti până în Caucaz, pentru a captura zona petrolieră importantă de aici. Această operaţiune de vară a fost numită Fall Blau. Forţele atacatoare erau formate din Armata a 6-a germană şi Armatele 1 Panzer şi a 17-a.
Hitler a intervenit în planurile strategice ale atacului, dând ordin ca Grupul de Armate să se dividă în două ramuri. Grupul de Armate Sud (A), sub comanda lui Erich von Manstein şi Ewald von Kleist, trebuia să continue atacul către sud aşa cum fusese plănuit iniţial. Grupul de Armate Sud (B), care cuprindea Armata a 6-a a lui Friedrich Paulus şî Armata a 4-a Panzer a lui Hermann Hoth, trebuia să atace spre est, către râul Volga şi oraşul Stalingrad. Cucerirea oraşului era importantă pentru Hitler din mai multe motive. Oraşul era un important centru industrial, aşezat pe râul Volga, o cale de transport vitală care lega zona Mării Caspice de nordul Rusiei. O victorie aici ar fi asigurat flancul stâng al armatelor germane în timpul marşului lor către Caucaz. Şi nu pe ultimul loc se aflau raţiuni care ţineau de propagandă şi ideologie, oraşul purtând numele conducătorului sovietic, Iosif Vissarionovici Stalin. Desfăşurarea evenimentelor a dovedit că şi Stalin se gândise la aceleaşi lucruri.
[modifică] Începuturile bătăliei
Începutul Operaţiunii Albastru a fost planificat pentru sfârşitul lunii mai 1942. Un număr de unităţi germane şi române, care urmau să ia parte la atac, erau încă angajate în cucerirea Sevastopolului, oraş fortificat şi port în Peninsula Crimeea. Întârzierile datorate apărării sovietice hotărâte au făcut ca începerea atacului să fie amânată de câteva ori, până la sfârşitul lunii iunie. Au fost întreprinse atacuri de mai mică amploare, blocând forţele sovietice într-o pungă la Harkov, pe 22 mai.
Atacul a început într-un târziu, pe 28 iunie 1942, când Grupul de Armate Sud a înaintat în sudul Rusiei. Ofensiva germană a început bine. Forţele sovietice au opus o rezistenţă slabă în largile stepe ruseşti şi s-au retras în dezordine către est. Cele câteva încercări de a stabili o linie defensivă au eşuat, trupele germane le-au străpuns, înconjurat, formându-se două pungi largi, prima distrusă pe 2 iunie la nord-est de Harkov, iar a doua în jurul localităţii Millerovo, regiunea Rostov, o săptămână mai târziu. Între timp, Armata a 2-a Maghiară şi Armata a 4-a Panzer au lansat atacul asupra Voronejului, cucerind oraşul pe 5 iulie 1942.
Succesul avansării iniţiale a fost atât de mare, încât Hitler a intervenit şi a ordonat Armatei a 4-a Panzer să se alăture Grupului de Armate Sud (A). A rezultat un blocaj de trafic teribil, când armata de tancuri a ajuns din urmă Armata a 6-a, amândouă armatele fiind stopate până când s-a reuşit fluidizarea circulaţiei. Întârzierea a fost neaşteptat de lungă, apreciindu-se că s-a pierdut cel puţin o săptămână. În faţa acestei prime nereuşite parţiale, Hitler s-a răzgândit, hotărând ca din nou, Armata a IV-a Panzer să se alăture atacatorilor Stalingradului.
Până la sfârşitul lunii iulie, germanii îi forţaseră pe sovietici să traverseze în defensivă râul Don. A fost stabilit un aliniament aliat format din armatele româneşti, italiene şi maghiare. Armata a 6-a germană se afla la numai câteva zeci de kilometri de Stalingrad, iar Armata a 4-a Panzer, aflată acum pe flancul sudic, şi-a schimbat din nou direcţia de atac către nord, pentru a ajuta la cucerirea oraşului. În sud, Grupul A forţa înaintarea către Caucaz, dar avansarea lui era încetinită, efectivele fiindu-i întinse pe distanţe prea mari şi neavând legătură cu Grupul B.
În acest moment, intenţiile germane au devenit clare comandanţilor sovietici care, în iulie, făceau planuri pentru apărarea oraşului. Trupele aflate în retragere din faţa germanilor au fost oprite în oraş şi trupe proaspete au fost aduse din spatele frontului pe celălalt mal al Volgăi. S-a format o nouă armată, a 62-a, sub comanda lui Vasili Ciuikov, care avea misiune să apere oraşul cu orice preţ.
[modifică] Luptele din oraş
Până la sfârşîtul lui august, Grupul de Armate Sud (B) au atins aliniamentul râului Volga la nord de Stalingrad. A urmat avansarea spre sud, către oraş. Până pe 1 septembrie, sovieticii nu-şi mai puteau aproviziona trupele decât cu ajutorul navelor fluviale, care se angajau în traversări periculoase ale râului Volga. Pe 23 august, germanii au efectuat un bombardament aerian amplu, care a provocat un incendiu devastator în oraş, ucigând mii de civili şi transformând oraşul într-o mare de resturi şi de ruine arzânde. Optzeci la sută din spaţiile de locuit ale oraşului au fost distruse. Armata a 62-a sovietică şi-a stabilit liniile defensive printre dârâmături, cu puncte de rezistenţă în ruinele caselor şi uzinelor.
Lupta pentru oraş a fost nemiloasă şi disperată. Stalin a dat ordine ca toţi militarii care se retrăgeau fără ordin să fie executaţi. „Nici un pas înapoi” a devenit lozinca apărătorilor. În toată perioada luptelor, forţele Ministerului de Interne au executat sau au trimis în batalioane disciplinare peste 13.000 de militari pentru „laşitate” sau dezertare. Peste 300.000 de oameni au fost trimişi înapoi la unităţile lor sau au ajutat la completarea altora. În schimb, germanii au atacat indiferenţi la pierderi. Întăririle sovietice erau aduse cu vapoarele de pe malul estic al Volgăi, convoaiele fiind atacate în mod constant de artileria şi aviaţia germană. Speranţa de viaţă a noilor sosiţi era de doar câteva ore. Lupte furioase s-au dat pentru fiecare stradă, fabrică, casă, subsol şi scară. Germanii, care numeau acest război urban nemaîntâlnit Rattenkrieg ("război de şobolani"), glumeau cu amărăciune spunând că au cucerit bucătăria, dar mai duc lupte pentru cucerirea sufrageriei.
Luptele pentru Kurganul Mamaev, un deluşor înmuiat în sângele miilor de soldati ucişi, au fost în mod special lipsite de orice fel de milă. Înălţimea a fost cucerită de mai multe ori de fiecare beligerant în parte. Într-una dintre atacurile pentru recucerirea dealului, sovieticii au pierdut în luptă o întreagă divizie, aproximativ 10.000 de militari, într-o singură zi. În acelaşi timp, în luptele din silozul de grâu şi care au durat câteva săptămâni, combatanţii erau aşa de aproape unii de ceilalţi încât îşi puteau auzi respiraţia. În altă parte a oraşului, un bloc de locuinţe apărat de un pluton comandat de Iakov Pavlov a fost transformat într-o fortăreaţă inexpugnabilă. Clădirea, numită mai târziu Casa lui Pavlov, asigura supravegherea unei pieţe din centrul oraşului. Soldaţii au plantat de jur-împrejur câmpuri de mine, au poziţionat cuiburi de mitralieră la ferestre şi au construit o reţea de comunicaţii subterane prin străpungerea pereţilor subsolului.
Dorind să termine victorioşi luptele, germanii au început să transfere în zonă din ce în ce mai multă artilerie grea, inclusiv mortiere gigantice de 600 mm. Artileria sovietică a ţinut sub foc continuu poziţiile germane din locaţii de pe malul stâng al Volgăi. Sovieticii au folosit cu succes ruinele rezultate în urma bombardamentelor pentru luptele de apărare. Lunetiştii sovietici au folosit aceleaşi ruine pentru a se ascunde, provocând pierderi mari germanilor, în acelaşi timp subminându-le moralul. Cei mai vestiţi lunetişti au fost "Zikan", căruia i se atribuiau 224 de germani ucişi până pe 20 noiembrie 1942, şi Vasili Grigorievici Zaiţev, care căruia i s-au atribuit 149 de reuşite. Pe toată durata luptelor, tancurile germane au devent inutile în grămezile de dărâmături înalte de până la 8 metri. Dacă totuşi încercau să înainteze, deveneau prada uşoară a vânătorilor antitanc, care deschideau focul de pe acoperişuri.
Atât pentru Stalin, cât şi pentru Hitler, bătălia de la Stalingrad a devenit o problemă capitală. Comandamentul sovietic a început să mute rezervele din zona Moscovei către regiunea Volgăi inferioare şi a transferat toate avioanele disponibile din întreaga ţară în aceeaşi zonă. Stresul la care erau supuşi comandanţii militari era imens: Paulus a căpătat un tic incontrolabil al ochiului, iar Ciuikov a dezvoltat o eczemă care l-a forţat să-şi bandajeze complet mâinile.
În noiembrie, după trei luni de lupte cu multe pierderi umane, cu avansări lente, germanii au reuşit să ajungă la malul drept al Volgii, cucerind 80% din oraşul transformat în ruine, rupând forţele sovietice în două pungi înghesuite între râu şi atacatori. Pentru ca situaţia apărătorilor să fie şi mai grea, pe Volga au început să curgă sloiuri, făcând aproape imposibilă aprovizionarea lor. În ciuda acestor lucruri, luptele violente nu au încetat nici o clipă, nici pe versanţii Kurganului Mamaev, nici în zona industrială din nord. Luptele pentru Uzina de tractoare Octombrie Roşu şi pentru Fabrica Baricada au devenit vestite în toată lumea. În timp ce soldaţii apărau poziţiile dintre ruine, muncitorii reparau armamentul defect în imediata vecinătate a frontului sau chiar pe câmpul de luptă.
[modifică] Contraofensiva sovietică
În tot timpul asediului, s-au făcut presiuni asupra Statelor Majore ale trupelor Axei să facă eforturi pentru atingerea liniei fluviului, neglijând apărarea flancurilor. Astfel, Armata a 2-a Maghiară, constituită în principal din unităţi slab pregătite şi echipate, a primit sarcina apărării a 200 de kilometri la nord de Stalingrad. Asta a dus la o linie slabă, în unele părţi, porţiuni de front de 1 – 2 km fiind apărate de un singur pluton. Forţele sovietice deţineau câteva capete de pod în zona sudică a frontului, orice comandant militar competent considerându-le ameninţări serioase. Hitler era atât de concentrat asupra oraşului însuşi, încât orice cerere pentru întărirea flancurilor şi distrugerea capetelor de pod sovietice a fost respinsă. Şeful Marelui Stat Major German (OKW), generalul de armată Franz Halder, şi-a exprimat preocuparea pentru atenţia acordată de Hitler exclusiv oraşului, atrâgând atenţia asupra flancurilor slab apărate ale germanilor. Incomodat de observaţiile lui Halder, Hitler l-a înlocuit în octombrie cu generalul Kurt Zeitzler.
Pe timpul toamnei, când luptele continuau cu violenţă în oraş, generalul sovietic Gheorghi Jukov, care preluase sarcina planificării strategice în zona Stalingradului, a început să concentreze forţe sovietice masive în stepele din nordul şi sudul oraşului. Flancul nordic era în mod special vulnerabil, fiind apărat de trupele româneşti şi maghiare, mai slab echipate şi cu un moral scăzut. Planul lui Jukov era să ţintuiască forţele germane în interiorul oraşului şi apoi să străpungă flancurile slab apărate ale inamicului şi să-l încercuiască în oraşul transformat în capcană. Operaţiunea a primit numele de cod Uranus şi a fost lansată simultan cu Operaţiunea Marte, care viza Grupul de Armate Centru.
Pe 19 noiembrie 1942, Armata Roşie a declanşat Operaţiunea Uranus. Unităţile sovietice, aflate sub comanda generalului Nikolai Vatutin, erau constituite din trei armate complete: Prima Armată de Gardă, Armata a 21-a şi Armata a 5-a de Tancuri, toate având un total de 18 divizii de infanterie, 8 brigăzi de tancuri, 2 brigăzi motorizate, 6 divizii de cavalerie şi o brigadă antitanc. Pregătirile pentru atac au putut fi auzite de români, care au cerut neîncetat întăriri, dar au fos refuzaţi din nou. Slab echipată şi copleşită numeric, Armata a 3-a Română au fost pur şi simplu pulverizată de atacul masiv sovietic după o luptă crâncenă de o zi, lăsând descoperit flancul Armatei a 6-a Germană.
Pe 20 noiembrie, o a doua ofensivă sovietică a fost lansată la sud de Stalingrad, în zona apărată de Armata 4-a Română. Această armată, compusă în principal din unităţi de cavalerie, a cedat aproape imediat. Forţele sovietice şi-au continuat înaintarea către vest într-o mişcare de învăluire, făcând joncţiunea lângă oraşul Kalaci după două zile, încercuind fără scăpare forţele Axei. Aproximativ 250.000 de soldaţi germani, români şi italieni, ca şi câteva unităţi croate şi o serie de unităţi auxiliare de voluntari au fost prinşi în acestă încercuire. Alături de ei s-au aflat şi civili sovietici şi câteva mii de soldaţi sovietici căzuţi prizonieri în luptele cu germanii. Nu toţi germanii au fost încercuiţi, aproximativ 50.000 au rămas în afara pungii.
Hitler a ţinut un discurs pe 30 septembrie, în care afirma că germanii nu vor părăsi niciodată oraşul. Generalii germani erau de altă părere, propuneau o retragere rapidă către vest şi stabilirea unei linii de apărare la vest de Don. Hermann Göring a afirmat în schimb că Luftwaffe poate aproviziona armatele încercuite printr-un „pod aerian”. Asta ar fi permis încercuiţilor să reziste, până când o forţă de despresurare s-ar fi putut constitui. Un asemenea plan fusese deja folosit cu un an în urmă în încercuirea de la Demiansk, la o scară mai mică, cu un corp de armată, nu cu o întreagă armată. În plus, Armata a 6-a era cea mai mare din lume, aproape de două ori mai mare decât una obişnuită, alături de infanterişti fiind prinşi în încercuire şi patru corpuri de tancuri. Pentru toată lumea era evident că pentru aviaţie era o sarcină imposibilă. Capacitatea de transport a Luftwaffe nu fusese refăcută după Bătălia pentru Creta, cele 300 de tone pe care le-ar fi putut transporta zilnic fiind cu mult mai puţin decât cele 500 de tone de provizii cât ar fi fost nevoie zilnic. Însă, angajamentul odată asumat, trebuia dus la îndeplinire, iar Hitler a susţinut planul lui Göring, reiterându-şi ordinul dat trupelor încercuite de a nu se preda.
Misiunile de aprovizionare aeriană au eşuat aproape imediat. Condiţiile meteo defavorabile şi antiaeriana sovietică foarte eficientă au făcut imposibilă menţinerea unui pod aerian. Doar aproximativ 10% dintre proviziile cerute au putut fi duse la destinaţie. Avioanele care reuşeau să aterizeze, transportau bolnavii şi răniţii din enclava asediată. Militarii Armatei a 6-a sufereau de foame şi, la un moment dat, piloţii au fost şocaţi să vadă că soldaţii desemnaţi să descarce avioanele de transport erau prea slăbiţi pentru a manevra proviziile.
În acest timp, forţele sovietice şi-au putut consolida poziţiile din jurul Stalingradului. În scurt timp, au început lupte violente pentru restrângerea pungii. Un atac (Operaţiunea Wintergewitter – „furtuna de iarnă”) efectuat de o grupare germana ce a inclus şi Divizia 1 Blindata Română si alte unitati române ce scapasera din incercuire pentru strapungerea pozitiilor sovietice în zona de sud a pungii şi eliberarea celor prinşi captivi într-însa, a fost respinsă cu succes de sovietici în decembrie, forţele Axei ajungand la aproximativ 50 de km una de alta. Încercuirea a fost de nepătruns. În acelaşi timp, la loviturile sovieticilor s-a adăugat cumplita iarnă rusească. Pe Volga s-a format un pod de gheaţă, permiţându-le sovieticilor să-şi aprovizioneze foarte uşor forţele din oraş. Forţele germane prinse în încercuire au rămas în scurtă vreme fără combustibil pentru încălzire şi fără materiale medicale, mii dintre ei murind degeraţi, de foame sau de boli.
În ianuarie, Armata Roşie a lansat o nouă ofensivă, Operaţiunea Saturn, în încercarea de a străpunge defensiva italiană de pe Don şi de a elibera Rostovul. Scopul atacului era să blocheze resturile Grupului de Armate Sud în Caucaz, ceea ce ar fi fost un dezastru total pentru germani. Germanii au pus însă în practică o „apărare mobilă”, în care unităţile mici apărau oraşele până când armatele de tancuri veneau în sprijinul lor. Deşi sovieticii nu au reuşit să cucerească Rostovul, luptele l-au forţat pe von Manstein să-şi retragă forţele din Caucaz şi să restabilească frontul la aproximativ 250 km de oraş, lăsând Armata a 6-a fără sprijin. Militarilor prinşi în încercuire nu li s-a spus asta, ei crezând în continuare că forţele de descercuire se îndreaptă către ei. Câţiva dintre ofiţerii lui Paulus au cerut să nu se mai supună ordinelor lui Hitler şi să încerce să spargă încercuirea din interior. Paulus era, totuşi, un militar mult prea disciplinat, ideea de nu respecta ordinele lui Hitler i se părea dezgustătoare.
[modifică] Sfârşitul bătăliei
În scurtă vreme, germanii din încercuire au fost siliţi să se retragă din suburbii în centrul oraşului Stalingrad. Pierderea a două aeroporturi, Pitomnik şi Gumrak a dus la stoparea aprovizionării pe calea aerului şi la încetarea evacuării răniţilor şi bolnavilor. Din acest moment, germanii au început, practic, să moară de foame. Muniţia a ajuns pe sfârşite. Totuşi, au continuat să reziste cu încăpăţânare, în parte şi pentru că mulţi credeau că sovieticii aveau să-i execute pe cei care s-ar fi predat. În schimb, sovieticii au fost suprinşi de numărul mare de militari pe care-i încercuiseră şi au trebuit să-şi întărească poziţiile ca să strângă încercuirea şi să câştige teritoriu. Din nou, a reizbucnit războiul sângeros urban, de această dată, germanii fiind cei împinşi către malurile Volgăi.
Hitler l-a înaintat în grad pe Paulus, făcându-l Generalfeldmarschall pe 30 ianuarie 1943. Cum nici un Mareşal de Câmp german nu a fost vreodată luat prizonier, Hitler şi-a închipuit că Paulus va continua lupta sau se va sinucide. Cu toate acestea, când Paulus şi Statul său Major au fost încercuiţi în clădirea unui fost magazin universal, mareşalul s-a predat. Resturile forţelor germane din Stalingrad s-au predat pe 2 februarie 1943. 90.000 de militari germani, înfometaţi şi extenuaţi au fost luaţi prizonieri. Spre marea încântare a sovieticilor, printre aceştia se aflau şi 22 de generali.
Numai 6.000 din cei 91.000 de prizonieri de război au mai supravieţuit detenţiei în Uniunea Sovietică şi s-au mai întors acasă. Deşi erau slăbiţi de boli, foame şi lipsa de îngrijire medicală, cei mai mulţi dintre ei au fost trimişi în lagăre de muncă de pe tot întinsul Uniunii Sovietice, unde cei mai mulţi au murit de foame şi de extenuare. Câţiva ofiţeri de frunte au fost duşi la Moscova în scopuri propagandistice. Câţiva dintre ei, printre care şi Paulus, au semnat o declaraţie anti-Hitler care să fie difuzată trupelor germane. Generalul Walter von Seydlitz-Kurzbach s-a oferit să formeze o armată antihitleristă dintre supravieţuitorii Stalingradului, dar sovieticii nu au fost de acord. Ultimii supravieţuitori au fost repatriaţi în 1955.
Publicului german nu i s-a adus la cunoştinţă în mod oficial nimic despre dezastru decât la sfârşitul lui ianuarie 1943, deşi rapoartele optimiste despre lupte încetaseră în media germană în săptămânile de dinaintea anunţului. Nu era prima înfrângere germană, dar dezastrul de la Stalingrad a fost de o magnitudine nemaiîntâlnită până în zilele noastre. Pe 18 februarie, Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, a ţinut faimosul discurs de la Sportpalast din Berlin, îndemnându-i pe germani să accepte războiul total, care cerea mobilizarea tuturor resurselor umane şi materiale ale Germaniei.
Din toate punctele de vedere, bătălia de la Stalingrad a fost cea mai sângeroasă, cu cele mai multe pierderi într-o singură bătalie. A durat 199 de zile. Pierderile în rândurile militarilor Axei au fost de circa 850.000 de oameni. Printre aceştia, 400.000 de germani, 200.000 de mii de români, 130.000 de italieni şi 120.000 de unguri. Mai mult de 40.000 de civili sovietici au murit în oraş şi în suburbii. Numărul de civili ucişi în zonele din raionul înconjurător nu a putut fi estimat.
Pentru eroismul apărătorilor sovietici, oraşul a fost decorat în 1945 cu titlul de Oraş Erou. În anii ce au urmat războiului, un monumet gigantic al „Mamei Rusia” a fost ridicat pe Kurganul Mamaev, dealul care veghează oraşul. Statuia formează o parte dintr-un complex memorial care mai include şi clădiri în ruină, lăsate în mod deliberat în starea în care erau în timpul luptelor. Silozul, ca şi Casa Pavlov pe care sovieticii au apărat-o timp de două luni până la eliberare, mai pot fi şi azi vizitate.
[modifică] Legături externe
- de la Stalingrad (în rusă). Acest site este sponsorizat de cele mai importante asociaţii culturale şi istorice din Volgograd.
- Stalingrad (în engleză şi germană). Fotografii şi diverse informaţii despre bătălia de la Stalingrad.
- Bătălia de la Stalingrad în istorie şi în film
- Bătălia de la Stalingrad
- Muzeul panoramic de stat al bătăliei de la Stalingrad (în rusă, engleză şi germană).
| Al doilea război mondial |
|||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Europa Apuseană – Europa Răsăriteană – China – Africa – Mediterana – Orientul Mijlociu – Asia şi Pacific – Atlantic | |||||||
|
Aspecte |
|||||||
|
|
Preludiu
1940 1941 1942
|
1943
1944
1945
Urmări
|
Impactul asupra civililor
|
||||
| Aliaţii | Axa | ||||||
|
în război din 1937 începând din 1939 |
începând cu 1941 începând cu 1942 începând cu 1943 |
în război din 1937 începând cu 1939 începând cu 1940 începând cu 1942 |
|||||
| Rezistenţa | |||||||
| Liste | |||||||
|
|||||||
|
1 antisovietică. |
|||||||
.svg/20px-Flag_of_Poland_(bordered).svg.png){kind=small}
.svg/20px-Flag_of_Greece_(1828-1978).svg.png){kind=small}
.svg/20px-Flag_of_the_Czech_Republic_(bordered).svg.png){kind=small}
.svg/20px-Flag_of_Italy_(1861-1946).svg.png){kind=small}
.svg/20px-Flag_of_Finland_(bordered).svg.png){kind=small}
.svg/20px-Flag_of_Japan_(bordered).svg.png){kind=small}
