Bătălia de la Kursk

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bătălia de la Kursk Parte a luptelor de pe frontului de răsărit al celui de-al doilea război mondial Tanc sovietic T-34 scos din luptă, tractat sub focul inamic de un blindat fără turelă. Perioada: istoriografia militară germană : 4 – 20 iulie 1943 istoriografia militară sovietică : 4 iulie – 23 august 1943 Locaţia: Kursk, Uniunea Sovietică Rezultat: Victorie decisivă sovietică Combatanţi Germania Nazistă Uniunea Sovietică Comandanţi Erich von Manstein Günther von Kluge Hermann Hoth Walther Model Gheorghi Jukov Constantin Rokossovski Nicolai Vatutin Ivan Konev Efective 2.154 tancuri[1] 800.000 – 900.000 infanterişti, 2.000 avioane 3.600 tancuri 1.337.000 infanterişti, 2.500 avioane Pierderi istoriografia militară germană: 50.000 morţi, răniţi şi prizonieri 300 tancuri 200 avioane,[2] istoriografia militară sovietică: 500.000 morţi, răniţi şi prizonieri 900 tancuri 200 avioane [3] istoriografia militară germană: 180.000 morţi, răniţi şi prizonieri 1.600 tancuri 1.000 avioane , istoriografia militară sovietică: 607.737 morţi, răniţi şi prizonieri 1.500 tancuri 1.000 avioane [4]

Frontul de Răsărit (Al Doilea Război Mondial) Barbarossa –Finlanda – Silberfuchs – Smolensk 1 –Odessa – Elnia – Harkov 1 – Uman – Kiev 1 – Rostov 1 – Leningrad – Moscova – Sevastopol – Rjev-Viazma – Harkov 2 – Fall Blau – Voronej 1 – Edelweiss – Stalingrad – Velikie Luki – Uranus – Rjev-Sicevka – Saturn – Harkov 3 – Kursk – Smolensk 2 – Belgorod – Harkov 4 – Nipru – Kiev 2 – Korsun – Narva 1 – Narva 2 – Punga lui Hube – Bagration – Lvov-Sandomierz – Iaşi-Chişinău – Debreţin – Budapesta–Vistula-Oder – Balaton – Königsberg – Berlin – Halbe – Praga

Bătălia de la Kursk Kursk – Kutuzov – Prohorovka – Polkovodeţ Rumianţev – Belgorod – Harkov 4

Frontul de răsărit în timpul bătăliei de la Kursk. Zonele portocalii reprezintă zonele de distrugere ale străpungerii iniţiale sovietice care s-a încheiat cu a treia bătălie de la Harkov. Zonele gri reprezintă înaintarea germană de la Kursk.

Bătălia de la Kursk (în limbile rusă: Курская битва, Kurskaia bitva; germană: Unternehmen Zitadelle – Operaţiunea Citadela), 4 iulie 1943 – 20 iulie/23 august 1943), a fost ultima acţiune ofensivă de tip blitzkrieg de pe frontului de răsărit al celui de-al doilea război mondial. Beneficiind de cele mai bune informaţii asupra intenţiilor lui Hitler, sovieticii au proiectat, realizat şi disimulat cu grijă mai multe inele de lucrări defensive şi câmpuri minate şi au concentrat şi camuflat cu grijă numeroase rezerve cu scopul declanşării unui contraatac strategic. Bătălia de la Kursk, care include şi mai mica bătălie de la Prohorovka, este considerată cea mai mare bătălie de blindate din toate timpurile şi a inclus cea mai costisitoare zi de lupte aeriene din întreaga istorie. Germanii consideră drept bătălia de la Kursk numai Operaţiunea Zitadelle, în timp ce sovieticii consideră că Zitadelle este numai faza defensivă a bătăliei, urmată de faza ofensivă formată din Operaţiunile Kutuzov şi Polkovodeţ Rumianţev.

Deşi germanii concepuseră iniţial o lovitură ofensivă, apărarea bine organizată a sovieticilor nu numai că a stopat cu succes acţiunea germană, dar le-a permis să contraatace, după încheierea cu succes a fazei defensive, în două operaţiuni consecutive:Operaţiunea Kutuzov şi Operaţiunea Polkovodeţ Rumianţev. După încheierea luptelor din arcul de la Kursk, sovieticii au câştigat definitiv iniţiativa strategică de-a lungul întregii perioade care a mai rămas până la încheierea războiului. Din acest punct de vedere, bătălia de la Kursk poate fi considerată faza a 2-a a punctului de cotitură al războiului, în care prima fază este considerată victoria sovietică de la Stalingrad. Atacurile sovietice care au urmat eliminării forţelor germane de la Kursk au dus la eliberarea Oriloului şi Belgorodului pe 5 august şi a Kievului pe 23 august, împingându-i înapoi pe germani pe un front larg, primul succes sovietic de amploare din timpul unei ofensive de vară.

Bătătlia de la Kursk a demonstrat că frontul de răsărit a fost caracterizat de cea mai mare concentrare de trupe din timpurile moderne. Defensiva sovietică a fost atât de bine gândită, încât atunci când Armata Roşie a trecut la faza de contraatac, ea a fost capabilă să dezvolte ofensive pe patru axe separate de înaintare, evitând capcana întinderii prea mari a contraatacului. Această bătălie se numără printe subiectele de studiu din toate academiile militare moderne.^[5]

[modifică] Contextul general

În iarna 1942 – 1943, sovieticii ieşiseră învingători în încleştarea de la Stalingrad. Armata a 6-a germană fusese anihilată – în jur 800.000 de germani şi alţi aliaţi ai lor – ceea ce sleise efectivele Axei pe frontul de răsărit. În această perioadă a început să devină evident că, în condiţiile în care pe frontul de vest se prefigura o debarcare de amploare în Europa a Aliaţilor occidentali, ere de preferat pentru Germania Nazistă să obţină o pace separată cu sovieticii, mai îninte ca să fie obligată să lupte pe două fronturi.

În 1917, germanii construiseră faimoasa linie Hindenburg pe frontul de vest, scurtând lungimea frontului defensiv şi crescând în acelaşi timp desitatea apărătorilor şi puterea lor de reacţie. Germanii s-au hotărât să repete aceiaşi strategie în Rusia şi au început construcţia unui şir de lucrări defensive – aşa numita linia Panther-Wotan. Ei aveau de gând să se retragă pe această linie în 1943 şi să provoace pierderi mari sovieticilor în timp ce propriile trupe ar fi avut timp de refacere.

În februarie şi martie 1943, feldmareşalul german Erich von Manstein dusese la bun sfârşit o ofensivă victorioasă în timpul ofensivei de la Harkov. În acel, moment linia frontului se întindea de la Leningrad în nord la Rostov-pe-Don în sud. În mijlocul liniei frontului se întindea o pungă lungă de 20 km şi adâncă de 150 km de la Oriol în nord şi Harkov în sud (recent recapturat de von Manstein în a treia bătălie importantă din zonă).

[modifică] Planurile germane

Von Manstein făcea presiuni pentru o nouă ofensivă bazată pe aceleaşi linii de succes pe care pe care le urmărise la Harkov, când el a reuşit să stopeze atacul mult prea extins al sovieticilor. El a sugerat să se efectueze o mişcare de diversiune în sud, prin atacarea sovieticilor în Ucraina. El ar fi urmat să atace spre sud din Harkov pe malul estic al râului Doneţ spre Rostov-pe-Don, urmând să prindă în capcană toată aripa sudică a armatelor sovietice înghesuite de atacul german în zona de nord a Mării Azov.

OKH-ul nu a aprobat planul lui Manstein, îndreptându-şi în schimb atenţia spre intrândul din liniile proprii dintre Oriol şi Harkov. În punga creată în zonă, terenul era ocupat de trei armate sovietice, iar o manevră de învăluire executată cu succes de germani ar fi prins în capcană o cincime din efectivele Armatei Roşii. O manevră reuşită ar fi dus şi la scurtarea şi întărirea liniei frontului, un câştig important fiind şi cucerirea nodului de cale ferată de la Kursk, aflat pe linia principală nord-sud Moscova – Rostov-pe-Don.

Planul s-a cristalizat în martie. Armata a 9-a a lui Walther Model trebuia să atace spre sud din Oriol, în vreme ce Armata a 4-a Panzer a lui Hermann Hoth şi Armee-Abteilung "Kempf" a lui von Manstein urmau să atace spre nord din Harkov. Cele două ramuri ale atacului ar fi trebuit să facă jocţiunea la Kursk, dar dacă ofensiva mergea bine, armatele germane aveau permisiunea să continue mai departe atacul, funcţie de situaţia reală locală, planul general fiind crearea unei noi linii a frontului pe răul Don, spre est.

Hitler, spre deosebire de alte ocazii, a dat Cartierului General German controlul aproape total asupra activităţii de planificare a bătăliei. În cele câteva săptămâni care au urmat, planificatorii au continuat să crească efectivele forţelor destinate atacului, concentrând toate rezervele disponibile de-a lungul întregului front pentru ofensiva viitoare. Data iniţială de atac fusese stabilită pentru 4 mai, dar a fost amânată pentru 12 iunie şi în cele din urmă pentru 4 iulie, pentru a permite noilor arme, în special a tancurilor Panther, să fie transportate din Germania pe front.

Conceptul de bază din spatele ofensivei era tadiţionala şi de obicei încununată de succes manevră de dublă învăluire, numită de germani Kesselschlacht (bătălie cazan). Tacticile Blitzkriegului făceau aceste tipuri de învăluiri extrem de eficiente. Blitzkriegul depindea de efectivele numeroase, viteza atacului şi surpinderea inamicului, care aveau mai degrabă ca scop distrugerea comenzii centrale şi a liniilor de aprovizionare, iar nu anihilarea tuturor forţelor inamicului surprinse de învăluire. Străpungerile loviturilor de tip Blitzkrieg aveau un succes cu atât mai mare cu cât locaţia loviturii principale era mai neaşteptată, aşa cum a fost cazul atacului german din 1940 prin Ardeni, sau a Operaţiunii Albastru (Fall Blau) din 1942 spre Stalingrad şi Caucaz.

Concepţia cartierului General German asupra atacului din arcul de la Kursk, Operaţiunea Zitadelle, încălca principiul luării prin supriză a inamicului. Era evident pe hartă că următorul punct de atac avea să fie la Kursk. Mai mulţi comandanţi germani au sesizat în mod corect că şi sovieticii puteau prevedea atacul german. Heinz Guderian l-a întrebat pe Hitler:

Este cu adevărat necesar să atacăm la Kursk şi, până la urmă, neapărat în est şi în acest an? Credeţi că toată lumea ştie măcar unde este Kurskul? Lumii întregi nu-i pasă dacă noi cucerim sau nu Kurskul. Care este raţiunea care ne forţează să atacăm în acest an la Kursk, sau, şi mai mult, pe frontul de răsărit?

În mod surprinzător, Hitler i-a dat dreptate:

Ştiu. Gândul [la atac] îmi întoarce stomacul pe dos.

Convorbirea s-a terminat cu o hotărâre abruptă: Operaţiunea Zitadelle a fost amânată până la mijlocul lunii iunie.

Efectivele germane numărau 50 de divizii, inclusiv 17 divizii Panzer şi Panzergrenadier. Pentru acest atac au fost aduse pe front unităţile de elită divizia Wehrmachtului Großdeutschland (Germania Mare), şi diviziile de tancuri Waffen-SS Leibstandarte Adolf Hitler (Garda personală a lui Adolf Hitler), Totenkopf (Cap de mort) şi Das Reich (Imperiul). Cartierul General a concentrat toate blindatele disponibile, printre ele aflându-se tancurile de tip Tiger şi noul Panther şi tunul de asalt Elefant. De asemenea, în zonă au fost concentrate o mare parte a unităţilor disponibile de artilerie şi de aviaţie.

[modifică] Planurile sovietice

Spre vest! – poster de propagandă sovietică din anii războiului.

Armata Roşie începuse planificarea propriei ei ofensive de vară pe frontul de răsărit, concepând un plan care era versiunea în oglindă a celui german. În regiunile oraşelor Oriol şi Harkov urmau să fie declanşate atacuri, care ar fi putut până în cele din urmă să străpungă frontul german spre mlaştinile Pripiat. Sovieticii erau însă foarte conştienţi de primejdia unui atatc german.

În toate ofensivele precedente, sovieticii nu au avut informaţii sigure asupra zonei de declanşare a atacului inamic, fiind nevoiţi să de bazeze mai degrabă pe flerul celor din STAVKA decât pe serviciile de informaţii, dar în situaţia de la Kursk părea evident pentru toată lumea că atacul va viza eliminarea pungii sovietice. În plus, Moscova primise informaţii de foarte bună calitate de la reţeau de spioni condusă de Rudolf Roessler. Aceste informaţii nu făceau decât să confirme previziunile foarte corecte ale mareşalului Gheorghi Jukov asupra viitoarului atac german, previziuni făcute încă de pe 8 martie în raportul său către Marele Stat Major

Stalin şi o mână de generali ai Statului Major propuneau ca sovieticii să atace primii. Tiparul războiului de până în acel moment fusese unul al ofensivei germane încununate de succes. Tactica războiului fulger funcţionase fără greş până atunci împotriva tuturor inamicilor germanilor, inclusiv împotriva Armatei Roşii. Nimeni nu reuşise să stăvilească atacurile germane şi să prevină străpungerile efectuate de formaţiunile masive de tancuri sprijinite de aviaţie. Pe de altă parte, acţiunile ofensive din ultimele două ierni dovediseră că şi sovieticii puteau da atacuri încununate de succes. Totuşi, majoritatea membrilor STAVKA în frunte cu Jukov considerau că este mai potrivit să se aştepte mai întâi ca germanii să-şi epuizeze energia atacului iniţial. Poziţia lui Jukov şi a susţinătorilor lui a avut câştig de cauză.

Amânările succesive ale atacului german au oferit sovieticilor răgazul necesar să se pregătească din ce în ce mai bine, în patru luni Armata Roşie transformând punga într-una din cele mai puternic fortificate regiuni din istorie. Soldaţii şi civilii sovietici au îngropat aproximativ un milion de mine antipersonal şi antitanc şi au săpat cam 5.000 km de tranşee pe o adâncime de 175 km. În plus, în zonă fusese masaţi peste 1.300.00 de soldaţi, 3.600 tancuri, 20.000 de piese de artilerie şi 2.500 de avioane. Armata Roşie a fost capabilă să concentreze în zonă mai rapid soldaţi şi materiale decât germanii.

O parte însemnată a soldaţilor sovietici care urmau să lupte la Kursk erau veteranii luptelor de la Stalingrad, dar lor li s-au alăturat numeroase unităţi nou formate din recruţi fără experienţă de luptă. Armata sovietică avea în 1943 efective mai numeroase decât în 1942. Marea întârziere a începerii atacului german a permis tinerilor recruţi să se instruiască suplimentar în condiţiile frontului.

Densitatea pieselor de artilerie era neobişnuit de mare: în regiune fuseseră concentrate mai multe regimente de artilerie decât de infanterie. Sovieticii erau hotărâţi să macine unităţile atacatoare germane cu o combinaţie de mine terestre şi tiruri de artilerie. Tirul direct al artileriei de câmp de calibrele 45mm şi 57mm trebuia să oprească înaintarea infanteriei germane, iar tunurile tractate antitanc de 85 mm şi a celor regimetale de 76,2 mm trebuia să distrugă blindatele inamice. În sectorul de nord al pungii, densitatea tunurilor sovietice era de 23,7 piese de artilerie pe kilometru de front, iar în zona de sud era mai scăzută, de numai 10 pe kilometru.

Pregătirea genistică a câmpului de luptă a fost extrem de minuţioasă. Rapoartele oficiale indicau plantarea a 503.993 mine antitanc şi a 439.348 mine antipersonal. În medie au fost plantate 1.500 de mine antitanc şi 1.700 de mine antipersoanl pe kilometru de front, dar în sectoare bine definite, această densitate putea varia între 1.400 şi 2.000 pe kilometru, funcţie de direcţiile aşteptate de atac. Geniştii sovietici au construit de asemenea mii de kilometri de tranşee, au întins mii de kilometri de garduri de sârmă ghimpată, au construit mii de obstacole antitanc şi mii de poziţii de tragere pentru mortiere şi tunuri. De asemenea, au fost construite numeroase ţinte false pentru atragerea tirului artileriei germane. Camuflajul amplasamentelor reale de luptă era excelent.

Văzut dintr-o perpectivă mai largă, bătălia de la Kursk este importantă pentru că a demonstrat că STAVKA ajunsese să lucreze mai eficient decât Oberkommando des Heeres, în principal datorită faptului că Stalin înţelesese în sfârşit că trebuie să se bazeze exclusiv pe iniţiativele ofiţerilor săi superiori şi pe sursele credibile de informaţii, în vreme ce Hitler îşi ignora sistematic anturajul generalilor experimentaţi. Acest fapt a fost evidenţiat de înfrângerea războiului fulger din campania de vară din 1943, care, în ciuda unor pierderi considerabile ale sovieticilor, au demonstrat capacitatea Armatei Roşii de trecere rapidă din faza defensivă în cea ofensivă a bătăliilor, datorită unei planificări şi coordonări mai bune, a rezervelor mai numeroase şi al unui moral superior.

Din multe puncte de vedere, bătălia de la Kursk este socotită de multi istorici militari adevăratul punct de cotitură al războiului, cu o importanţă care o excede pe cea a bătăliei de la Stalingrad, deoarece acesta a fost momentul din care iniţiativa strategică a fost câştigată definitiv de partea sovietică.

[modifică] Operaţiunea Zitadelle

[modifică] Acţiuni preliminare

Panzergrenadieri Waffen-SS şi tancuri Tiger ale Divizia Panzergrenadieri SS Totenkopf la începutul Operaţiunii Zitadelle

Au trebuit să treacă patru luni de pregătire pentru ca germanii să se simtă pregătiţi. Au fost concentrate 200 de noi tancuri Panther, (din care doar 40 au fost disponibile la începutul operaţiunii, datorită problemelor tehnice), 90 de tunuri de asalt Elefant şi toate avioanele de atac la sol disponibile Henschel Hs 129, ca şi 270 de tancuri de ultim tip Panzer VI, ultimul model de tanc Panzer IV şi chiar câteva tancuri capturate T-34. În total au fost concentrate în zonă cam 2.700 de tancuri şi tunuri de asalt, 2.000 de avioane şi peste 800.000 de oameni. Era una dintre cele mai mari concentrări de forţe germane din toate timpurile. Chiar şi aşa, Hitler şi-a exprimat îndoielile cu privire la oportunitatea atacului.

În acest timp, acţiunile Aliaţilor occidentali în vestul Europei începuseră să aibă un impact semnificativ asupra puterii militare germane. Deşi Campania din Africa de nord nu era din punctul de vedere sovietic răspunsul aşteptat la cererile URSS pentru deschiderea celui de-al doilea front, bătăliile de aici au făcut ca, la sfârşitul anului 1942 şi începutul lui 1943, Luftwaffe să pierdă până la 40% din efectivele sale în bătăliile deasupra Maltei şi Tunisiei. Superioritatea aeriană a germanilor nu mai era garantată pe toate fronturile în mod necondiţionat. Forţele aeriene sovietice au reuşit să depăşească numeric Luftwaffe şi în scurtă vreme au recuperat diferenţa tehnologică prin construirea unei serii de aparate de atac la sol capabile să distrugă orice tip de blindat german, aşa cum era temutul Iliuşin Il-2 Şturmovik.

Data de declanşare a ofensivei a fost mutată de mai multe ori. Până în cele din urmă, pe 1 iulie, s-a dat ordinul de atac pentru patru zile mai târziu. În ziua următoare, marşalul Alexandr Vasilevski a trimis atenţionări comandanţilor de front (N. F. Vatutin, K. K. Rokossovski şi I. S. Konev) cu privire la iminenţa declanşării atacului german, mareşalul dând ca perioadă posibilă a începerii luptelor 3 – 6 iulie. De luni de zile, sovieticii primeau informaţii detaliate despre planurile ofensivei de la organizaţia de spionaj Rote Kapelle (Orchestra Roşie), care avea surse în administraţia nazistă şi în ministrerul aviaţiei lui Hermann Göring.

Luptele preliminare au început pe 4 iulie 1943 în sudul regiunii. Armata a 4-a Panzer a încercat să cucerească avanposturile mai înainte de declanşarea asaltului principal pe 5 iulie. În felul acesta, germanii au sacrificat în mod deliberat avantajul surprizei tactice specifice războiului fulger. Pe de altă parte, poziţiile avansate sovietice erau plasate pe coamele unor mici dealuri, de unde se putea ţine sub observaţie întreaga zonă şi era puţin probabil ca Armata Roşie să fie luată în vreun fel prin surprindere.

În după-amiaza aceliaşi zile, escadrilele de bombardiere în picaj Stuka au deschis într-un atac de doar 10 minute o spărtură de peste 3 km în liniile defensive sovietice din flancul nordic, după care artileria germană a continuat lărgirea deschiderii. Armata a 3-a Panzer au atacat mai apoi poziţiile sovietice de la Zavidovka. În acelaşi timp, Panzergrenadier-Division Großdeutschland a atacat direct Butovo, iar Divizia a 11-a Panzer a ataca la sud de Butovo. Diviziile de blindate Großdeutschland şi a 3-a au întâlnit o apărare sovietică foarte hotărâtă, care i-a împiedicat pe germani să-şi atingă obiectivele propuse pentru acea zi, în ciuda luptelor care s-au prelungit până la miezul nopţii. Corpul al 2-a Panzer a lansat atacuri preliminare pentru cucerirea posturilor de observaţie sovietice, dar nu au putut să înfrângă rezistenţa apărătorilor până când nu au intervenit în luptă trupele special echipate cu aruncătoare de flăcări, care au curătăt toate avanposturile şi buncărele.

La 22:30, sovieticii au declanşat bombardamente de artilerie puternice în flancurile de nord şi de sud. Acest baraj, executat cu peste 3.000 de tunuri şi mortiere, a folosit cam o jumate din rezervele de proiectile aprovizionate pentru întreaga operaţie. Obiectivul atacului de artilerie era dezorganizarea şi întârzierea atacului german. În flnacul de nord, artileria sovietică a bombardat amplasamentele artileriei germane, reuşind să distrugă 50 dintre cele 100 de baterii pe care le-a vizat. Ca urmare, artileria germană a avut o contribuţie mult diminuată în prima zi a atacului. Unităţile germane au atact şovăielnic în ziua de 5 iulie, în principal datorită dezorganizării cauzată de bombardament. În sud, artileria sovietică a ales ca ţintă principală zonele de concentrare ale infanteriei şi tancurilor ianamice. Deşi au reuşit să întârzie atacul germanilor, bombardamentele de artilerie le-a provocat pierderi relativ puţine.

[modifică] Bătălia principală

[modifică] Flacul de nord

Bătălia a început cu adevărat pe 5 iulie 1943. Sovieticii, care cunoşteayu în acel moment şi ora exactă la care avea să se declanşeze atacul principal, au organizat un atac masiv al avioanelor sovietice împotriva bazelor aeriene din zonă ale Luftwaffe, aplicând tactica germană a distrugerii sprijinului aerian al inamicului în primele ore ale atacului. Orele care au urmat au reprezentat una dintre cele mai mari bătălii aeriane ale celui de-al doilea război mondial, la sfârşitul căreia nicuna dintre părţi nu a reuşit să câştige superioritatea aeriană în zona câmpului de luptă.

Armata a 9-a germană de pe flancul nordic nu reuşise să-şi atingă obiectivele propuse pe 5 iulie datorită faptului că sovieticii anticipaseră corect acţiunile inamicului şi se pregătiseră în consecinţă. Atacând pe un front de 45 km lăţime, germanii s-au trezit prinşi în capcana unor câmpuri minate, pe care nu le-au putut străbate decât după intervenţia trupelor de deminare, care, la rândul lor, au devenit ţintele artileriei sovietice. Deşi germanii au folosit vehicule de deminare telecomandate Goliath şi Borgward, rezultatul acţiunii acestora a fost modest. Chiar şi când vehiculele reuşeaa să îndepărteze minele, ele nu dispuneau de sisteme care să marcheze poteca deminată pentru deplasarea tancurilor. Câmpurile minate erau împânzite de mici locaşuri de tragere individuale şi baterii de artilerie de câmp, care vânau geniştii germani în timp ce aceştia încercau să demineze manual un drum pentru deplasarea tancurilor. Datorită tuturor acestor măsuri defensive, înaintarea germană a fost mult îngreunată, iar pierderile suferite de ei au fost fosrte ridicate. De exemplu, batalionul al 653-lea Panzerjäger a început atacul cu 49 de tunuri grele autorpopulsate Elefant, iar până la ora 17:00 azilei de 5 iulie, 37 dintre ele fuseseră pierdute în câmpurile minate. Deşi cele mai multe dintre vehiculele afectate de exploziile din câmpurile minate nu fuseseră definitiv scoase din luptă, ci doar avariate, până când s-a reuşit repararea lor a trecut mult timp. În timpul în care erau reparate direct pe câmpul de luptă, blindatele germane erau ţinte pentru artileria sovietică, care se străduia să le distrugă în mod definitiv.

Mai mulţi factori poate să explice lipsa de progrese ale atacului Armatei a 9-a, dintre care excelenta pregătire a apărării de către sovietici şi concentrarea unor forţe germane insuficient de puternice s-au dovedit a fi cele mai importante. A fost preferat atacul unor mici subunităţi de blindate în locul unui atac masiv al tuturor efectivelor de tancuri şi sprijinul infanteriei a fost necorespunzător. ^[6] Pregătirile defensive sovietice au fost un factor hotărâtor. Mareşalul Rokosssovski, comandantul Frontului Central, a anticipat corect principalele zone de desfăşurare ale atacului german şi fortificase puternic aceste regiuni, spre deosebire de alte arii, care păreau mai puţin ameninţate. Armata a 13-a sovietică, care a trebuit să suporte cel mai puternic atac german, avea mai mulţi oameni şi mai multe arme antitanc decât restul unităţilor sovietice de pe front şi a rezistat cel mai bine dintre toate armatele atacate. O eroare de apreciere a Comandamentului suprem sovietic şi a marelui Stat Major, care se aşteptau ca principalul atac german să se dea în nord, a făcut ca în această zonă a pungii de la Kursk să fie concentrate cele mai multe forţe ale Armatei Roşii. Comandanţii Frontului Central Sovietic au ales la rândul lor să apere mai bine zona tactică (pe o adâncime de 20 km), lăsând mai slab apărată zona de spate a frontului.

Armata lui Model de pe flancul de nord avea mai puţine tacuri decât cei de pe flancul sudic. În cele din urmă, în ciuda întăririlor cu divizii de infanterie, Armata a 9-a a bătut pasul pe loc în faţa liniilor sovietice, nereuşind să-şi atinga niciunul dintre obiectivele propuse.

Analiza lăţimii frontului de atac german şi a adâncimii de penetrare realizate demonstrează clar că tacticile defensive sovietice au fost alese în mod inspirat. Dacă, pe 5 iulie, Armata a 9-a ataca pe un front de 45 km lăţime, pe 6 iulie acesta era redus la 40 km, pentru ca pe 7 iulie să se ajungă la numai 15 km, iar pe 8 – 9 iulie la numai 2 km. Treptat, începând cu prima zi a atacului, adâncimea de înaintare a atacului german a scăzut, de la 5 la 4 km şi la în jur de 2 km în zilele următoare, până pe 10 iulie Armata a 9-a a fost oprită în propriile tranşee.

După o săptămână, Wehrmachtul înaintase doar 12 km, iar Armata sovietică a 12-a şi-a lansat propria ofensivă împotriva Armatei a 2-a germane la Oriol. Armata a 9-a să trebuit să se retragă, iar participarea ei la ofensivă s-a încheiat. Pentru că blindatele germane nu au fost concentrate şi folosite cu aceiaşi intensitate ca în flancul sudic, perderile de tancuri de pe frontul nordic au fost mai reduse comparativ: în perioada 5 – 14 iulie 1943 au fost pierdute doar 143 de vihicule blindate. ^[7] Armata germană nu a reuşit să ţină pasul cu influxul de oameni şi materiale pentru Armata Roşie. Câştigurile germanilor au fost minime, iar acele unităţi sovietice care s-au retras au executat o manevră ordonată de superiorii lor, nu au fost depăşite şi nu au fugit în dezordine. Germanii au eşuat în încercarea lor de străpungere a liniile defensive sovietice dincolo de aşa-numita zonă tactică.

[modifică] Flancul sudic

În sud, Frontul Voronej s-a descurcat mai puţin bine decât camarazii lor din nord. În sud acţionau Armata a 4-a Panzer, Corpul al 52-lea de armată german, Corpul al 48-lea Panzer şi Corpul al 2-lea SS Panzer. Corpul al 2-lea Panzer a atacat pe un front îngust două regimente de puşcaşi sovietici. Tancurile Armatei a 4-a Panzer de sub comanda lui Hermann Hoth şi-au deschis drumul prin liniile sovietice şi, până pe data de 6 iulie, avansaseră cam 15 km faţă de poziţiile de start. Din nou s-a dovedit că planificarea sovietică a jucat un rol important, numai că în acest caz unul negativ. În sud, sovieticii nu au reuşit să intuiască care erau sectoarele de atac germane. Acest fapt i-a obligat să-şi împrăştie forţele de apărare mult mai mult. De exemplu, trei din patru armate ale Frontului Voronej aveau 10 tunuri/km de front, ceea ce contrasta cu distribuţia corespunzătoare a Frontului Central, care avea o densitate de două ori mai mare în sectoarele active. În plus, Frontul Voronej a hotărât să-şi distribuie mult mai uniform efectivele, zona tactică având mai puţini oameni, iar cea din spatele frontului mai multe trupe de rezervă, comparativ cu Frontul Central. De asemenea, Frontul Voronej era mai puţin puternic pe ansamblu decât Frontul Central, dar trebuia să facă faţă unor forţe germane mult mai puternice.

Forţele germane au progresat neîncetat împotriva apărătorilor sovietci, dar, ca şi în nord, lăţime frontului de atac şi adâncimea de penetrare au avut tendinţa să scadă continuu pe durata întregului atac. Tendinţa nu a fost atât de abruptă ca în nord însă. Dacă la început germanii au atacat pe un frontu lat de 30 km pe 5 iulie, acesta a scăzut la 20 km după două zile şi la doar 15 km pe 9 iulie. Adâncimea de penetrare a scăzut de la 9 km în prima zi a atacului la 5 km pe 8 iulie şi la 2-3 km în zilele următoare, până când atacul a fost anulat.

Câmpurile minate şi tirul artileriei au fost şi în sud elementele de bază ale sovieticilor pentru întârzierea atacului german şi pentru producerea de mari pierderi inamicului. Capacitatea unităţilor Armatei Roşii, care se apărau în tranşee, de a întârzia înaintarea germanilor a fost vitală pentru manevra de deplasare a rezervelor în cele mai ameninţate sectoare. Chiar în timpul luptelor, mici grupuri de geniştii sovietici au plantat peste 900.000 de mine, în general acţionând noaptea pe direcţiile cele mai probabile de atac ale inamicului. Din nou frontul sovietic s-a remarcat prin faptul că practic nu a pierdut multe piese de artileri, soldaţii Armatei Roşii nu au căzut prizonieri, iar atunci când au fost nevoiţi să se retragă, ei nu au făcut-o decât după ce au primit ordinul să se deplaseze pe un nou amplasament, întreaga manevră executându-se în ordine.

În ceea ce priveşte pierderile germanilor, un bun exemplu este Diviazia Großdeutschland, care a început lupta cu 118 tancuri, pentru ca pe 10 iulie, după cinci zile de luptă, Divizia să mai aibă în stare de funcţionare trei tancuri Tiger, 6 Panther şi 11 Pzkw-III şi Pzkw-IV. Corpul al 48-lea de tancuri a raportat un total de 38 tancuri Panther operaţionale, 131 care aşteptau reparaţii şi 51 de tancuri distruse.

Totuşi, era evident că ameninaţarea unei străpungeri germane a frontului sovietic în sud trebuia să fie luată în considerarea. Frontul Stepei fusese format în lunile de dinaintea bătăliei ca o rezervă centrală pentru evenimente precum bătălia de la Kursk. Unităţile Frontului Stepei şi-au început deplasarea spre flancul sudic al frontului în dimineaţa zilei de 9 iulie. Printre luptători acestui front se afla şi Armata a 5-a de tancuri de Garda şi mai multe armate de arme combinate.

Flancul german, s-a găsit neprotejat în faţa Armatei a 7-a de tacuri de Gardă, care, ajutată şi de ploile puternice din zonă, a oprit diviziile lui Kepf, după ce acestea au traversat Doneţul. Armata a 5-a de tacuri de Gardă, întărite cu două corpuri suplimentare de tancuri, s-a deplasat pe poziţiile de la est de Prohorovka şi s-a pregătit să contraatace inamicii din faţa lor, Corpul al 2-lea de Panzere. Sovieticii au reuşit să-i oprească pe germani doar pentru puţină vreme, străpungerea frontului Armatei Roşii fiind foarte probabilă în acest moment şi de aceea în zona cea mai primejduită a frontului a fost trimisă întreaga Armată a 5-a de Gardă.

[modifică] Prohorovka

Pentru detalii, vezi articolul  Bătălia de la Prohorovkavezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Monumentul de pe câmpul Prohorovka

În dimineaţă zilei de 12 iulie, II.SS-Panzerkorps a înaintat spre Prohorovka în acelaşi timp cu atacurile lansate de Armata a 5-a de tancuri de Gardă, parte a unei contraofensive multifront programate de planificatorii sovietici pentru a contracara atacurile germane. Unităţile germane SS şi sovietice de Gardă s-au ciocnit la vest de Prohorovka, într-o regiune în care existau numeroase ferme, mici dealuri şi viroage. Ceea ce a urmat nu este complet studiat şi încă se mai aşteaptă desecretizarea unor arhive militare pentru a lămuri problemele.

Bătălia poate fi descrisă ca o pierdere tactică foarte mare pentru sovietici, dar, în acelaşi timp, o remiză operaţională. Nici Armata sovietică de Gardă nici II.SS-Panzerkorps nu au reuşit să-şi atingă obiectivele stabilite pentru acea zi. Numărul de tancuri pierdute de fiecare parte continuă să fie un subiect de dispută până în ziua de azi. Pierderile sovietice variază, funcţie de sursă, între 200 şi 822 de tancuri. Surse care încearcă să fie cât mai obiective, susţin că au fost probabil între 150 şi 300 de tancuri distruse, cu un număr aproximativ egal de tancuri care au fost scoase temporar din luptă şi au necesitat reparaţii. De asemenea, germanii au pierdut, din nou funcţie de sursa citată, între 80 şi câteva sute de tancuri, inclusiv câteva duzini de tancuri Tiger. Numărul corect de tancuri germane pierdute este greu de estimat datorită modalităţii speciale prin care erau contabilizate pierderile naziştilor. Numărul tancurilor iremediabil distruse în perioada 10 – 13 iulie pentru diviziile LSSAH şi Das Reich a fost de numai trei. Un număr necunoscut de tancuri au fost avariate doar, multe dintre fiind pierdute în atelierele de reparaţii, părăsite aici în timpul retragerii precipitate a germanilor ca urmare a contraofensivei post-Kursk, (Operaţiunea Polkovodeţ Rumianţev). Istoricul Nipe consideră că numărul total al tancurilor operaţionale pierdute de întregul Corp a fost de 70-80, dar este neclar câte dintre ele au avut nevoie de reparaţii pe termen scurt sau de mai mare amploare. În orice caz, pierderile, atât ale II.SS Panzerkorps cât şi ale Aramatei a 5-a de Gardă, în ceea ce a fost numită cea mai mare bătălie de tancuri din lume, sunt departe de proporţiile mitice atribuite luptelor de la Prohorovka.

[modifică] Începutul sfârşitului pe flancul sudic

În timpul luptelor, unităţile germane au fost constrânse de sovietici să atace pe fronturi din ce în ce mai restrânse. Unităţile de paraşutişti de Gardă rezistau cu succes pe flancurile atacului german. Germanii nu au reuşit să introducă în luptă multe unităţi pe frontul atacului lor foarte îngust şi nici nu au avut puterea combatantă să pătrundă foarte adânc în frontul sovietic. În timp ce Corpurile aflate în atac înaintau, ele au continuat de asemenea să lupte pentru a-şi proteja flancurile ameninţate în continuu de defensiva sovietică.

În timp ce pe flancul nordic luptele încetaseră pe 10 iulie, pe flancul sudic situaţia era încă nedecisă, chiar şi după 12 iulie. Forţele germane, istovite şi cu efectivele împuţinate, au reuşit să spargă primele două inele defensive şi credeau în mod greşit că sunt pe puctul de a sparge şi ultima centură de apărare a inamicului. De fapt, mai existau încă cel puţin cinci zone defensive în faţa lor, deşi trebuie recunoscut că acestea nu erau tot atât de puternice ca primele. La rândul lor, şi apărătorii sovietici erau slăbiţi, iar o bună parte a rezervelor lor fuseseră deja trimise pe front. Totuşi, rezervele Armatei Roşii care aşteptau să intre în luptă erau mai numeroase decât unităţile germane disponibile pentru sprijinirea atacului.

[modifică] Debarcarea aliată în Sicilia

Printre istorici există un punct de vedere conform căruia invazia aliată din Sicilia l-ar fi determinat pe Hitler să anuleze Zitadelle. Pe 10 iulie, în momentele în care Zitadelle era în plină desfăşurare, forţele americane, britanice şi canadiene au debarcat în Sicilia în timpul Operaţiunii Husky. Hitler i-a chemat pe von Kluge şi pe von Manstein la cartierul său general Wolfsschanze din Prusia Răsăriteană şi le-a declarat că are intenţia să anuleze Unternehmen Zitadelle. Von Manstein a încercat să-şi apere punctul de vedere conform căruia cu un ultim efort putea învinge la Kursk, dar Hitler nu a fost de acord cu el, cu atât mai mult cu cât sovieticii îşi lansaseră propria contraofensivă în sectorul de nord al frontului.

Era clar pentru toată lumea că ofensiva germană dăduse deja greş şi orice încercare ulterioară de străpungere a frontului sovietic nu putea decât să aducă noi eşecuri şi pierderi mai mari. Învăluirea din nord fusese stopată, iar soveiticii erau deja în plin atac. În sud, efortul maxim al celor mai bune trupe germane nu reuşise să distrugă liniile defensive sovietice şi să pătrundă în zona de spate al frontului, în ciuda unor succese tactice locale. Cu toate acestea, frontul de răsărit era principalul teatru de operaţiuni de-a lungul a mai multor ani şi, dacă victoria pe acest front ar fi fost posibilă, ea ar fi fost prea importantă pentru ca operaţiunile ofensive să fie abandonate datorită invaziei din Sicilia.

În cele din urmă, doar divizia germană Leibstandarte Adolf Hitler a plecat pe nou deschisul front în Italia, lăsând însă pe frontul de răsărit tot echipamentul de care dispuneau.

[modifică] Contraofensiva sovietică

Operaţiunea Kutuzov, ofensiva sovietică de la Oriol, a schimbat decisiv situaţia de pe front. Unităţile Armatei a 9-a germane a fost redistribuite pentru ca să facă faţă atacului iminent al sovieticilor, renunţându-se la orice idee de ofensivă. Unităţilor germane din flancul sudic li s-au dat pe 15 iulie avertismente pentru retragere pe liniile de start de pe 4 iulie. Scopul retragerii era scurtarea frontului, ceea ce ar fi permis să reconstituie rezervele.

În sud, Armata Roşie avea nevoie de mai mult timp pentru regrupare după pierderile din iulie şi nu au putut să-şi lanseze contraofensiva decât pe 3 august, când a fost declanşată Operaţiunea Polkovodeţ Rumianţev. Ofensiva a fost facilitată de atacurile diversioniste de pe râul Mius de mai la sud de punctul principal de atac şi a dus la eliberarea oraşului Belgorod. În Moscova au fost trase salve de artificii în cinstea eliberării Belgorodului şi Orelului, acest mod de sărbătorire devenind din aceel moment regulă, care avea să se repete cu ocazia eliberării fiecărui oraş important sovietic. Pe 11 august, Armata Roşie a ajuns în faţa Harkovului, un oraş pe care Hitler jurase să-l apere cu orice preţ.

[modifică] Sfârşitul bătăliei

Catedrală de pe câmpul de la Prohorovka care comemorează victoria sovietică din bătălia de la Kursk.

Generalfeldmarschallul von Manstein credea că, la sfârşitul bătăliei de la Kursk, rezultatele sunt amestecate, existând şi anumite câştiguri de partea germanilor, operaţiunea germană reuşind „cel puţin să distrugă parţial unităţile mobile ale rezervelor operaţionale ale inamicului”. Totuşi, în ciuda pierderilor suferite de sovietici în fazele defensive ale bătăliei, Armata Roşie a trecut în două săptămâni la faza ofensivă, împingându-i pe germani spre vest pe râul Nipru şi mai departe în Ucraina, ceea ce a demonstrat că, per total, campania a fost un dezastru pentru germani.

Până pe 22 august, ambele tabere au fost afectate de o uriaşă epuizare şi bătălia de la Kursk a luat sfârşit. Au urmat mai multe operaţiuni sovietice încununate de succes, care au condus la bătălia de pe cursul inferior al Niprului şi la eliberarea Kievului în toamna anului 1943.

Bătălia de la Kursk a fost un succes decisiv sovietic. Pentru prima oară, o ofensivă majoră germană fusese oprită mai înainte de a reuşi să spargă liniile sovietice. Germanii, în ciuda faptului că au folosit tancuri superioare din punct de vedere tehnologic, nu au reuşit pur şi simplu să străpungă liniile sovietice organizate pe mai multe inelele în adâncime. Germanii au fost surprinşi de rezervele sovietice operaţionale disponibile pentru această luptă. Eşecul german a luat pe toată lumea prin surprindere şi a schimbat definitiv caractrerul operaţiunilor pe frontul de răsărit. Victoria a fost foarte costisitoare pentru sovietici. Deşi Armata Roşie a reuşit să-i împiedice pe germani să-şi atingă obiectivele stabilite, a pierdut numeroşi soldaţi şi materiale militare în timpul luptelor.

Pierderile germanilor în bătălia propriu-zisă, (fără cele care au rezultat în contraofensiva sovietică de pe flancurile de nord şi de sud ale pungii) în perioada 5 – 20 iulie 1943 au fost între 50.000 ^[8] şi 57.000 ^[9]. Pierderile germane de blindate au fost de 278 de vehicule .^{[10] [11]}. Pierderile sovietice, după cum au fost contabilizate de Krivoşeev, (citat de Glantz şi House^[12] şi de Restayn şi Moller ^[13] au fost de 177.847 oameni. Restayn şi Moller subliniază (pag. 341 vol. 2) că cifrele lui Krivoşeev pentru frontul Central arată o descreştere a efectivelor în perioada 5 – 11 iulie 1943 de 92.700 de oameni, din care 33.897 sunt morţi şi răniţi, iar pentru restul de 58.893 nu se dă nicio explicaţie. Restayn şi Moller consideră că cei 58.893 ar trebui de asemenea contabilizaţi ca pierderi de soldaţi morţi şi răniţi, ceea ce ar ridica totalul pierderilor sovietice la 235.000 (177.847 plus 58.893). Pierderile de blindate sovietice au fost după Krivoşeev de 1.614 tancuri şi tunuri de asalt (citat de Glantz şi House la pag. 275 şi Mawdsely la pag. 267).

După bătălia de la Kursk, frontul de est şi-a schimbat aspectul. Iniţiativa strategică a trecut definitiv de partea sovietică, germanii petrecând restul războiului reacţionând la ofensivele Armatei Roşii. Un nou front a fost deschis în Italia, ceea ce a impus redirecţionarea unor forţe germane de pe frontul de est şi din apusul Europei. Atât partea germană cât şi cea sovietică au avut pierderi importante, dar numai Uniunea Sovietică a avut resursele umane necesare pentru completarea efectivelor şi cele industriale pentru completarea materialelor de luptă pierdute. În plus, Uniunea Sovietică se bucura de sprijinul american prin programul Lend-Lease. Germanii nu şi-au mai revenit după înfrângerea de la Kursk şi nu a mai lansat nicio ofensivă majoră în răsărit.

Mai mult, după această înfrângere, Hitler a fost convins că ofiţerii săi superiori din OKH sunt incompetenţi şi s-a implicat tot mai mult în problemele de planificare militară, astfel încât la sfârşitul războiului avea cuvântul hotărâtor în toate deciziile tactice importante.

Dimpotriva, după ce a remarcat înalta competenţă a STAVKA, care a dus la adoptarea celor mai potrivite soluţii pe câmpurile de luptă, Stalin s-a încrezut din ce în ce mai mult în consilierii săi militari şi nu s-a mai implicat în planificarea operaţională şi a mai supervizat doar în câteva cazuri izolate deciziile militare ale ofiţerilor săi superiori.

Rezultatul previzibil al acestor atitudini diferite a fost, în cazul germanilor, un şir neîntrerupt de înfrângeri, Hitler implicându-se tot mai mult în luarea deciziilor pentru desfăşurarea operaţiunilor zilnice tactice, iar, în cazul Armatei Roşii, care câştigase o tot mai mare libertate de decizie, a dus la un şir tot mai bine articulat şi mai de succes de operaţiuni militare ofensive.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

[modifică] Resurse internet

• Bătălia de la Kursk în imagini
• Bătălia de la Kursk
• ru Bătălia de la Kursk pe pagina oficială a Ministerului apărării al Federaţiei Ruse
• Remson, Andrew şi Anderson, "Mine and Countermine Operations in the Battle of Kursk", 25 aprilie 2000 (raport pentru U.S. Army Communications-Electronics Command)
• cărţi despre Bătălia de la Kursk
• Bătălia de la Kursk: mituri şi realitate
• Hartă Bătăliei de la Kursk
• Fotografii ale bătăliei – album sovietic
• Bătălia de la Kursk pe Web (directory)
• "Soviet Defensive Tactics at Kursk, July 1943" de col. David M. Glantz pentru Combat Studies Institute (1986)
• Rusia şi URSS în războaiele secolului XX de G. F. Krivoşeev ru
• Kursk – studiu american al luptelor din flancul sudic al luptelor