Aliaţii din al doilea război mondial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Aliaţii din al doilea război mondial reprezintă grupul de ţări care s-au opus Puterilor Axei în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Harta lumii cu participanţii la cel de-al doilea război mondial.
Ţările Aliaţilor sunt colorate în verde, (cei cu verde deschis au intrat în război după atacul de la Pearl Harbor), ale Puterilor Axei în potocaliu, iar ţările neutre în gri.

"Cei trei mari": Iosif Visarionovici Stalin, Franklin D. Roosevelt şi Winston Churchill în timpul întâlnirii de la Teheran din 1943.

[modifică] China

Pentru detalii, vezi articolul  Al doilea război chino-japonezvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, forţele chinezeşti luptau încontinuu împotriva Imperiului Japonez încă din 1894.

În cele de al treilea deceniu al secolului trecut, guvernul Kuomintangul (Partidul Naţionalist Chinez – KMT) era sprijinit de Uniunea Sovietică, care încerca să contracareze ameninţările japoneze împotriva Siberiei. Până la urmă, Generalismul Chiang Kai-Shek a epurat politicienii de stânga din partidul său şi a refuzat să se aliaze cu comuniştii chinezi în lupta împotriva niponilor, dar, în schimb, a ales să se lupta atât cu invadatorii, cât şi cu Partidul Comunist Chinez. Situaţia a rămas neschimbată chiar şi după incidentul Mukden şi după instaurarea regimului marionetă din Manciuria în 1931.

Începând din al treilea deceniu, Germania şi China au devenit parteneri apropiaţi în domeniile schimburilor militare şi industriale. După 1933, datorită politicii anticomuniste a liderului chinez Chiang, Germania a asigurat aprovizionarea cu arme a Chinei. Instructorii militari germani au sprijinit armata Kuomintangului. Ofiţeri chinezi, inclusiv cel de-al doilea fiu al lui Chiang, au fost instruiţi şi au efectuat stagii în Wehrmachtul german. Naziştii au denunţat crimele de război japoneze din China, aşa cum a fost Masacrul din Nanking din 1937. Totuşi, naziştii au încetat cooperarea cu chinezii în mai 1938, când germanii au recunoscut existenţa Manchukuo.

După incidentul de la podul Marco Polo din 8 iulie 1937, forţele chinezeşti s-au angajat într-un conflict pe scară largă cu trupele Imperiului Japonez, conflict care a continuat până în 1945. În 1936 generalii KMT Zhang Xueliang şi Yang Hucheng (având sprijinul liderului comunist Zhou Enlai), l-au răpit pe Chiang Kai-shek în timpul a ceea ce s-a numit incidentul din Xi'an şi l-au forţat să-şi unească eforturile cu cele ale comuniştilor într-un front comun împotriva niponilor. Chiar dacă între cele două părţi chinezeşti a fost pusă în practică o încetare a focului, armatele lor nu au luptat niciodată sub o comandă comună şi ambele tabere încercat să-şi păstreze forţele pentru înfruntarea finală dintre ele.

Deşi China a luptat cel mai mult dintre forţele Aliaţilor, ea nu s-a alăturat alianţei decât după atacul de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941. Chiang Kai-shek a simţit că victoria occidentalilor era asigurată de intrarea SUA în război, şi a declarat război Germaniei şi celorlalte puteri ale Axei.

[modifică] Aliaţele antebelice din Europa

Franţa şi Marea Britanie erau deja aliate în Antanta Cordială încă din 1904 şi fuseseră în Tripla Antantă în timpul primului război mondial.

În 1938, Cehoslovacia s-a aliat oficial cu Uniunea Sovietică şi Franţa, dar când Germania Nazistă a încercat să anexeze Sudetenland (parte a Cehoslovaciei), nici URSS nici Franţa nu s-au arătat dornice să-şi ajute aliatul. Franţa şi Marea Britanie au aprobat în schim anexarea Sudeţilor de căte Germania, act legiferat de Tratatul de la München. Şi alte zone cehoslovace au fot mai apoi ocupate de Polonia (octombrie 1938) şi Ungaria (în noiembrie 1938). Ceea ce a mai rămas din teritoriul Cehoslovaciei a fost ocupat de Germania Nazistă în martie 1938.

Primul ministru britanic, Neville Chamberlain, a declarat că dacă Hitler va ataca Polonia, care părea cea mai ameninţată în acel moment de atacul celui de-al treilea Reich, atunci atât Franţa cât şi Anglia aveau să acorde Poloniei "tot sprijinul de care erau capabile". Această proimisiune a fost extinsă şi în cazul Greciei şi României, după cucerirea de către Italia a Albaniei pe 7 aprilie 1939. O alianţa oficială a fost semnată între Anglia, Franţa şi Polonia pe 6 aprilie 1939.

Între timp, încercările sovieticilor de a negocia o alianţă cu Franţa şi cu Marea Britanmie au dat greş. Mai mult, la mijlocul anului 1938 şi între mai şi august 1939, URSS a fost implicată într-un război local nedeclarat cu Japonia (vezi şi Bătălia de la lacul Hasan şi Bătălia de la Halhin Gol). Încercând să evite conflictul cu Germania, pe 23 august 1939, Uniunea Sovietică a semnat pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania Nazistă.

[modifică] Formarea principalelor alianţe

Pe 1 septembrie, invazia germană a Poloniei a declanşat al doilea război mondial. Franţa, Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă au declarat război Germaniei pe 3 septembrie. La scurtă vreme după aceasta, Nepal, Newfoundland, Tonga, Africa de Sud şi Canada au urmat exemplul englezilor şi au declarat la rândul lor război Germaniei. Pe 7 septembrie, Uniunea Sovietică a invadat Polonia din est. În anul următor, Uniunea Sovietică a anexat statele baltice, (Estonia, Letonia şi Lituania) şi părţi din România (Basarabia şi Bucovina de Nord) şi a atacat Finlanda în ceea ce avea să fie numit războiul de iarnă. Acordul germano-sovietic a fost încălcat de către nazişti, care au atacat URSS-ul în cadrul Operaţiunii Barbarossa pe 22 iunie 1941.

Statele Unite ale Americii s-au alăturat Aliaţilor după atacul de la Pearl Harbor, de pe 7 decembrie 1941. Declaraţia Naţiunilor Unite de pe 1 ianuarie 1942 a unit în mod oficial 26 de naţiuni într-o alianţă antifascistă. Declaraţia aceasta a format de asemenea baza pentru formarea Organizaţia Naţiunilor Unite. Alianţa neoficială a celor 3 Mari formată din Uniunea Sovietică, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii a devenit tot mai strânsă până la începutul celei de-a doua jumătăţi a războiului, iar deciziile celor trei au hotărât în cele din urmă strategia Aliaţilor în timpul războiului pe tot globul.

[modifică] Datele la care diferitele state s-au alăturat Aliaţilor

[modifică] Ca urmare a invaziei germane a Poloniei

• Polonia: 1 septembrie 1939. A capitulat pe 27 septembrie 1939, dar militarii polonezi au continuat să lupte în armata franceză până la învingerea Franţei de către nazişti şi mai apoi în armata britanică;
• Regatul Unit: 3 septembrie 1939;
• A treia republică franceză: 3 septembrie 1939. A capitulat pe 22 iunie 1940, dar Forţele franceze libere au continuat să lupte împotriva naziştilor în Europa şi în Africa;
• Australia: 3 septembrie 1939;
• Noua Zeelandă: 3 septembrie 1939 ;
• Nepal: 4 septembrie 1939;
• Newfoundland: 4 septembrie 1939;
• Tonga: 4 septembrie 1939;
• Africa de Sud: 6 septembrie 1939;
• Canada: 10 septembrie 1939.

[modifică] După încheierea războiului ciudat

• Danemarca: 9 aprilie 1940;
• Norvegia: 9 aprilie 1940. Forţele din Norvegia s-au predat pe 10 iunie 1940, dar militarii refugiaţi în Regatul Unit au continuat lupta împotriva forţelor Axei
• Belgia: 10 mai 1940. A capitulat pe 27 mai 1940
• Luxemburg: 10 mai 1940;
• Olanda: 10 mai 1940. Forţele din Olanda s-au predat după bombardarea Rotterdamului pe 15 mai 1940, dar militarii olandezi au continuat lupta din Regatul Unit şi din coloniile olandeze;
• Franţa Liberă: 18 iunie 1940;
• Grecia: 28 octombrie 1940;
• Regatul Iugoslaviei: 6 aprilie 1941. A capitulat pe 17 aprilie 1941, dar războiul de partizani a continuat până la eliberarea ţârii şi înfrângerea forţelor Axei;
• Uniunea Sovietică: 22 iunie 1941;
• Tannu Tuva: 25 iunie 1941 până pe 11 octombrie 1944.

[modifică] După atacul de la Pearl Harbor

• Panama: 7 decembrie 1941;
• Filipine: 7 decembrie 1941;
• Costa Rica: 8 decembrie 1941;
• Republica Dominicană: 8 decembrie 1941;
• El Salvador: 8 decembrie 1941;
• Haiti: 8 decembrie 1941;
• Honduras: 8 decembrie 1941;
• Nicaragua: 8 decembrie 1941;
• Statele Unite ale Americii: 8 decembrie 1941;
• Republica Chineză: 9 decembrie 1941;
• Guatemala: 9 decembrie 1941;
• Cuba: 9 decembrie 1941;
• Cehoslovacia: 16 decembrie 1941;
• Mexic: 22 mai 1942;
• Brazilia: 22 august 1942;
• Etiopia: 14 decembrie 1942;
• Irak: 17 ianuarie 1943;
• Bolivia: 7 aprilie 1943;
• Iran: 9 septembrie 1943;
• Italia: 13 octombrie 1943 (după ce a părăsit forţele Axei);
• Columbia: 26 noiembrie [[1943
• Liberia: 27 ianuarie 1944.

[modifică] După Bătălia pentru Normandia

• România: 23 august 1944 (după ce a părăsit forţele Axei);
• Finlanda: 4 septembrie 1944 (după ce a părăsit forţele Axei);
• Bulgaria: 8 septembrie 1944 (după ce a părăsit forţele Axei);
• San Marino: 21 septembrie 1944;
• Albania: 26 octombrie;
• Ungaria: 20 ianuarie 1945 (după ce a părăsit forţele Axei);
• Bahawalpur: 2 februarie 1945;
• Ecuador: 2 septembrie 1945;
• Paraguay: 7 februarie 1945;
• Peru: 12 februarie 1945;
• Uruguai: 15 februarie 1945;
• Venezuela: 15 februarie 1945;
• Turcia: 23 februarie 1945;
• Liban: 27 februarie 1945;
• Republica Populară Mongolă: 9 august 1945.

[modifică] Alianţe oficiale în timpul războiului

[modifică] Aliaţii originali

• Republica franceză
• Republica Polonia
• Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

Aceste ţări erau unite printr-un sistem de pacte comune de apărare şi alianţe militare semnate mai înainte de izbucnirea războiului. Alianţa franco-britanică data încă de pe vremea semnării Antantei Cordiale din 1904, continuată cu Tripla Antantă din 1907, activă în timpul primei conflagraţii mondiale. Alianţa franco-poloneză a fost semnată în 1921 şi a fost reînnoită în 1927 şi 1939. Aliaţii originali au fost aceia care au declarat război Germaniei Naziste după invadarea de către aceasta din urmă a Poloniei în septembrie 1939.

Guvernul polonez în exil (format după 1939) a continuat lupta împotriva forţelor Axei pe câteva fronturi cu câteva sute de mii de membri ai Armatei Poloneze în Franţa, marea Britanie, că şi în teritoriile naţionale ocupate de nazişti (Armia Krajowa). Uniunea Sovietică nu a recunoscut acest guvern şi în 1943 a organizat Armata Populară Poloneză sub comanda generalului Konstantin Rokossovsky şi un guvern în exil obedient.

Coloniile britanice, olandeze şi franceze au luptat alături de metropole şi multe dintre ele au continuat să contribuie la războiul împotriva Axei şi după capitularea metropolelor.

[modifică] Commonwealthul

Alături de Regatul Unit au declarat separat război Germaniei mai multe ţări independente membre ale Commonwealthului Naţiunilor, aşa numitele Dominioane, în aceeaşi zi cu metropola, sau câteva zile mai târziu.

[modifică] India Britanică

India Britanică, o colonie a coroanei Marii Britanii, (care includea următoarele naţiuni din zilele noastre: India, Pakistan, Bangladeş şi Burma), a declarat război puterilor Axei imediat după ce Anglia a intrat în război.

[modifică] Grupul de la Oslo

Grupul de la Oslo era o organizaţie a ţărilor care erau în mod oficial neutre. Patru dintre ele s-au alăturat Aliaţilor prin intermediul guvernelor din exil: Regatul Norvegiei, Regatul Olandei, Regatul Belgiei şi Marele Ducat al Luxemburgului.

Republica Finlanda a fost invadată de URSS pe 30 noiembrie 1939[1]. Mai târziu, Finlanda şi Regatul Danemarcei s-au alăturat în mod oficial Pactului Anticomintern al forţelor Axei. Regatul Suediei a rămas în mod oficial neutră.

Islanda şi Groenlanda au fost ocupate de forţele aliaţilor pentru cea mai mare parte a războiului. Forţele britanice au preluat controlul Islandei în 1940, pentru a facilita transportul echipamentului procurat prin sistemul Lend Lease. Forţele Statelor Unite ale Americii, deşi oficial neutre în acel moment al războiului, au ocupat Groenlanda pe 9 aprilie 1941. SUA a preluat controlul Islandei pe 7 iulie 1941. Islanda şi-a proclamat în mod oficial independenţa faţă de Danemarca în 1944, dar nu a declarat niciodată război forţelor Axei.

[modifică] Carta Atlanticului

Carta Atlanticului a fost negociată la Conferinţa Atlanticului de Primul ministru al Regatului Unit Winston Churchill şi Preşedintele Statelor Unite Franklin D. Roosevelt la bordul unor vase de război ancorate în condiţii de mare securitate în Argentia, Terranova (în Golful Placentia) şi a fost publicată ca o declaraţie comună pe 14 august 1941.

Carta Atlanticului a stabilit liniile directoare ale politicii postbelice, în ciuda faptului că Statele Unite nu intraseră în mod oficial în luptă.

Pe scurt, erau nouă puncte principale:

1. Statele Unite şi Regatul Unit nu căutau să obţină câştiguri teritoriale;
2. corectările teritoriale trebuiau făcute numai conform dorinţei popoarelor;
3. se proclama dreptul la autodeterminare a popoarelor;
4. scăderea barierelor comerciale;
5. realizarea unei cooperări economice globale şi aplicarea unei politici sociale avansate;
6. renunţarea la politica de ameninţare;
7. asigurarea libertăţii de navigaţie pe mările lumii;
8. realizarea dezarmării naţiunilor agresive şi a dezarmării comune postbelice;
9. lupta pentru înfrângerea Germaniei şi a celorlalte puteri ale Axei.

Carta Altanticului s-a dovedit a fi primul pas către formarea Organizaţiei Naţiunilor Unite.

[modifică] Cominternul

Următoarele forţe socialiste sau prosovietice au luptat de asemenea împotriva Axei în timpul celui de-al doilea război mondial:

• Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice;
• Brigăzile Internaţionale
• Frontul Popular
• Armata Naţională de Eliberare a Albaniei
• Armata Populară de Eliberare din China
• Moldova [2] şi Bucovina
• Partidul Comunist Iugoslav
• Frontul Naţional de Eliberare a Greciei
• Partidul Comunist Malaiezian
• Partidul Tudeh din Iran
• Republica Populară Mongolia
• Armata Populară Poloneză
• Viet Minh
• Republica Populară Azerbaidjan[3]
• Republica Populară Kurdă

[modifică] Declaraţia Naţiunilor Unite

Declaraţia Naţiunilor Unite a fost semnată de:

• Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
• Statele Unite ale Americii
• Republica Chineză
• Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
• Commonwealthul Australiei
• Regatul Belgiei
• Canada
• Republica Costa Rica
• Republica Cuba
• Cehoslovacia
• Republica Dominicană
• El Salvador
• Regatul Greciei
• Republica Guatemala
• La Republique d' Haiti
• Republica Honduras
• India
• Marele Ducat al Luxemburgului
• Regatul Olandei
• Dominionul Noua Zealandă
• Republica Nicaragua
• Regatul Norvegiei
• Republica Panama
• Republica Polonia
• Uniunea Africii de Sud
• Regatul Iugoslaviei

În timpul anului 1942, declaraţia a fost semnată de Mexic, Federaţia Filipinelor şi Etiopia. În primele luni ale anului 1943 au mai aderat Irak, Brazilia şi Bolivia.

[modifică] Tratatul Tripartit de Alianţă

(29 ianuarie 1942).

• Regatul Unit
• Uniunea Sovietică
• Iran [4]

[modifică] Uniunea Panamericană

[5] (21 de membri)

• Întâlnirea de la Havana a miniştrilor de externe ai republicilor americane, 21 – 30 iulie 1940

(Actul final a celei de-a doua înâlniri de la Havana a miniştrilor republicilor americane, 30 iulie 1940)

• Bolivia
• Brazilia (25 august 1942)
• Columbia
• Costa Rica
• Cuba
• Republica Dominicană
• El Salvador
• Guatemala
• Haiti
• Honduras
• Mexic (1 iunie 1942)
• Nicaragua
• Panama
• Statele Unite ale Americii

Din 1945, Escuadrón 201 "Vulturii Azteci" s-au alăturat forţelor aeriene americane din Pacific, contribuţia lor fiind evidenţiată în timpul bombardamentelor asupra insulelor Formosa (Taiwan) şi Luzon (Filipine). Din iulie 1944, 25.000 de militari ai forţei expediţionare braziliene s-au alăturat Aliaţilor în campania din Italia. Celelalte ţări din acest au contribuit cu unităţi logistice sau cu mici unităţi combatante.

[modifică] Vezi şi:

• Participanţii la al doilea război mondial