Campania din Tunisia
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
||||||||||||||||||||||
|
Campania din Tunisia (sau Bătălia pentru Tunisia) a fost o serie de angajamente militare din timpul celui de-al doilea război mondial, care au avut loc în timpul campaniei din Africa de nord şi care au implicat pe de-o parte forţele Axei şi de cealaltă parte pe cele ale Aliaţilor. Forţele Aliaţilor au fost formate în principal din cele ale Statelor Unite, Regatului Unit şi Franţei Libere. Luptele au debutat cu succesele de început ale Germaniei Naziste şi Italiei Fasciste, dar superioritatea numerică, tehnologică şi materială a Aliaţilor au dus în cele din urmă la înfrângerea forţelor Axei. Peste 275.000 de soldaţi germani şi italieni au fost luaţi prizonieri, inclusiv cea mai mare parte a vestitelor Afrika Korps (DAK).
Cuprins |
[modifică] Contextul general
Primele faze ale războiului în Africa de nord au fost marcate de lipsa de provizii şi incapacitatea asigurării unui sprijin logistic concentrat. Bazele de aprovizionare ale părţilor combatante erau foarte depărtate de linia frontului: cele britanice la Alexandria, iar cele italiene la Benghazi şi Tobruk. Între ele se întindeau peste 650 km de deşert, care putea fi traversat cu uşurinţă doar printr-un coridor îngust care se întindea de-a lungul malului Mediteranei. În acel timp, forţele navale britanice şi italiene erau sensibil egale în Marea Mediterană, fiecare dintre ele reuşind să împiedice inamicul să aprovizioneze pe calea apei bazele din Alexandria, respectiv Tobruk.
Nivelul scăzut al proviziilor a dus la început al o luptă de „du-te – vino” de-a lungul coastei mediteraneene. Ofensiva iniţială italiană a dus la o înaintare de aproape 1.650 km spre graniţa egipteană, dar când au ajuns atât de departe, proviziile lor erau aproape terminate şi capacitatea de reaprovizionare era redusă. Britanicii, aflaţi foarte aproape de bazele lor de aprovizionare, au organizat rapid o contraofensivă victorioasă în Libia. După sosirea germanilor în Africa, frontul s-a mutat din nou spre est, pentru ca înaintarea forţelor Axei să se oprească din nou din cauza spraîntinderii liniilor de aprovizionare.
Situaţia s-a schimbat radical în 1942. Deşi în Mediterana forţele navale britanice şi italiene continuau să ducă lupte dure, faptul că Malta rămăsese ferm sub controlul Aliaţilor le-a permis acestora să limiteze drastic aprovizionarea Axei pe mare. Mai mult, Aliaţii au crescut în mod copleşitor volumul de provizii destinate frontului, ceea ce s-a dovedit un avantaj hotărâtor.
Odată cu retragerea germană provocată de ofensiva victorioasă a lui Bernard Montgomery în Egipt după a doua bătălie de la El Alamein din noiembrie 1942, în condiţiile în care britanicii nu mai sufereau din cauza lipsei proviziilor ca la începutul luptelor, nu a fost decât doar o chestiune de timp până când Aliaţii au reuşit să mute linia frontului în Libia. Pe 8 noiembrie a fost declanşată Operaţiunea Torţa – debarcarea Aliată în vestul Africii – ceea ce a făcut ca forţele Axei să fie prinse la mijloc, într-o Libie greu de apărat.
Poziţii defensive mai uşor de organizat existau în vest, în Tunisia. Tunisia este mărginită la est de Golful Sidra şi la nord de Marea Mediterană. Cea mai mare parte a frontierei terestre vestice cu Algeria este definită de crestele Munţilor Atlas. Această zonă de frontieră era relativ uşor de apărat, în regiune neexistând decât un număr limitat de trecători pe direcţia nord-sud. În sudul Tunisiei, o serie de munţi de înălţime mică controlează căile de deplasare spre litoral. Francezii construiseră mai înainte de cucerirea italiană o linie defensivă (linia Mareth) de 20 km lăţime şi 30 km adâncime împotriva atacurilor dinspre Libia. Doar în nordul Tunisiei se afla o zonă care ar fi favorizat atacurile. Munţii Atlas încetau să mai fie o barieră naturală, lipsa culmilor lor lăsând o zonă vastă a litoralului nord-vestic neprotejată din punct de vedere natural împotriva unui atac armat.
În general, Tunisia oferea o bază de operaţiuni relativ uşor de apărat. Liniile defensive din nord puteau face faţă forţelor aliate ale Operaţiunii Torţa, în vreme ce în sud linia Mareth era extrem de puternică. Între cele două regiuni se aflau munţii Atlas cu pasuri uşor de apărat. În plus, Tunisia avea două porturi cu ape adânci - Tunis şi Bizerte, aflate la doar câteva sute de kilometri de bazele de aprovizionare italiene din Sicilia. Proviziile puteau fi transportate într-o noapte, întunericul protejându-le de atacurile avioanelor RAF. Prin comparaţie, operaţiunile de aprovizionare a bazelor din Libia aveau nevoie de o călătorie de 24 de ore, ceea ce le făcea extrem de riscante.
Adolf Hitler considera că germanii aveau o excelentă bază defensivă în Tunisia, putând să reziste luni sau chiar ani, încurcând astfel planurile ofensive aliate din Europa.
[modifică] Pregătirile Axei
Unităţile forţelor aliate participante la Operaţiunea Torţa, care debarcaseră la Alger, (Forţa de asalt estică), avuseseră ca obiectiv ca, după debarcarea pe litoralul african, să continue atacul prin acţiuni ale comandourilor şi ale forţelor aeropurtate în Tunisia. Aceste planuri au fost întârziate de comandanţii locali ai trupelor franceze Vichyiste, care au început negocieri cu Aliaţii. Aliaţii au fost obligaţi să lase garnizoane numeroase în teritoriile controlate de Regimul de la Vichy în nord-vestul Africii. Deşi Aliaţii au reuşit să construiască o serie de baze avansate, bine aprovizionate, ei nu au mai fost capabili să întreprindă acţiuni ofensive imediate. Un atac cu şanse de reuşită împotriva Tunisiei ar fi fost posibil doar dacă ar fi fost declanşat imediat după debarcarea Aliaţilor, iar Eisenhower avea să scrie mai târziu că „operaţiunile americanilor au violat toate principiile recunoscute ale războiului”.
Oficialităţile tunisiene nu erau hotărâte ce tabără să sprijine şi în plus tunisienii nu permis accesul nicunei părţi beligerante la bazele lor aeriene. Pe 10 noiembrie, italienii au trimis 28 de avioane de vânătoare la Tunis. După zile mai târziu, italienii au început un pod aerian prin intermediul căruia au transportat peste 15.000 de soldaţi şi 581 de tone de echipament. Pe mare, italienii au transportat 176 de tancuri, 131 de piese de aetilerie, 1.152 de vehicule şi 13.000 de provizii. Până la sfârşitul lunii, italienii au transportat în Tunisia trei divizii germane şi două divizii italiene. Pe 12 noiembrie, Walther Nehring a fost numit comandant al Corpului German al 90-lea, iar pe 17 noiembrie şi-a preluat postul.
[modifică] Lupta pentru Tunis
După negocieri lungi, pe 22 noiembrie, comandanţi francezi au acceptat ca Africa de nord Vichystă să treacă sub controlul Aliaţilor, ceea ce a permis garnizoanelor aliate să se îndrepte spre frontul tunisian. Până în acel moment, germanii reuşiseră să concentreze un întreg corp de armată în Tunisia, iar forţele Axei le depăşeau pe cele ale Aliaţilor la aproape toate capitolele.
Aliaţii aveau disponibile în zonă numai două grupuri de brigăzi şi unităţi de sprijin de artilerie şi blindate. Ei au sperat ca, dacă atacă rapid, mai înainte ca forţele Axei să reuşească să se organizeze complet, vor fi capabili să cucerească Tunisia cu pierderi minime.
[modifică] Planul de atac
Din Algeria spre Tunisia se putea pătrunde pe două drumuri. Planul aliat era să înainteze pe cele două drumuri şi să cucerească oraşele Bizerte şi Tunis. După cucerirea Bizertei, se putea considera că Operaţiunea Torţa îşi atinsese toate obiectivele programate.
Coloana atacului din nord spre Bizerte urma să fie dat de Brigada a 36-a de infanterie britanică, sprijinită de un mic grup de tancuri din Divizia a 6-a britanică. Spre sud urmau să atace Brigada a 11-a de infanterie britanică sprijinită pe flancul stâng de un regiment britanic de blindate, un batalion de tancuri uşoare american, plus infanterie motorizată, paraşutişti, artilerie de câmp, antitanc şi antiaeriană şi genişti.[1][2] Amândouă brigăzile de infanterie erau parte a Diviziei a 78-a britanice de inranterie, a cărui comandant, generalul-maior Vyvyan Evelegh, a fost numit comandantul suprem al ofensivei. .
[modifică] Bătălia
[modifică] Primul contact
Cele două coloane aliate au avansat spre Djebel Abiod, respectiv spre Beja. Luftwaffe se bucura de superioritatea aeriană, decolând de pe aeroporturi locale, în vreme ce avioanele aliate trebuiau să zboare de pe aeroporturile din Algeria.[3]
Pe 17 noiembrie, în aceiaşi în care a sosit la post comandantul german Nehring, elementele avansate ale brigăzii a 36-a a luat contact cu defensiva Axei la Djebel Abiod – 400 de paraşutişti, 17 tancuri şi mai multe tunuri autopurtate. Aliaţii au reuşit să scoată din luptă 11 tancuri inamice, dar înaintarea lor a fost oprită, iar luptele de la Djebel Abiod au continuat încă nouă zile.[4]
[modifică] Asaltul general aliat
Cele două coloane aliate s-au concentrat la Djebel Abiod şi Beja, pergătindu-se pentru un asalt pe 24 noiembrie. Brigada a 36-a trebuia să înainteze de la Djebel Abiod spre Mateur, iar brigada a 11-a trebuia să înainteze pe valea râului Merjerda pentru a cuceri Majaz al Bab (care apărea pe hărţi ca Medjez el Bab sau Medjez), după care să continue înaintarea spre Tebourba, Djedeida şi Tunis. „Blade Force” trebuia să atace înaintând pe drumurile de ţară şi să se strecoare prin zona dintre cele două brigăzi de infanterie spre Sidi Nsir şi să atace prin flanc Terbourba şi Djeida.[5]
Atacul de pe flancul nordic nu a avut loc datorită ploilor torenţiale care au încetinit toate pregătirile aliaţilor. În sud, Brigada a 11-a era ţinută pe loc de rezistenţa îndârjită de la Medjez. În schimb, Blade Force a înaintat spre Sidi Nsir pentru a trece prin Pasul Chouigui, la nord de Terbourba. O parte a „Blade Force” (tancuri americane şi care blindate britanice) s-a infiltrat în spatele liniilor inamice spre baza aeriană prospăt reactivată de la Djedeida. În timpul atacului asupra bazei aeriene, blindatele aliate au distrus 20 de avioane ale Axei, au dărâmaat mai multe clădiri, magazii de echipament şi au ucis mai mulţi apărători. Totuşi, fiind lipsiţi de sprijinul infanteriei, bilindatele nu au fost capabile să¬-şi consolideze victoria şi au fost nevoite să se retragă la Chouigui.[6]
Atacul blindatelor aliate l-a luat pe Nehring prin surprindere şi l-au făcut conştient de vulnarabilitatea garnizoanei de la Medjez, care în ciuda faptului că era fortificată, numeoasă şi bine înarmată, putea fi încercuită. Nehring s-a hotărât să se retagă de la Medjez şi să întărească baza de la Djedeida, la aproximativ 50 km de Tunis. [7]
Brigada a 36-a a întârziat atacul până pe 26 noiembrie. Nehring s-a folosit de răstimpul cucerit pentru a crea o ambuscadă pe drumul dintre Sedjenane şi Mateur. Germanii au ocupat zonele înalte de pe marginile drumului, care, după ploile puternice din ultimele zile, era plin de noroi şi era impraciticabil pentru vehicule. Ambuscada a funcţionat perfect, batalionul aliat din avantgardă pierzând aproape 150 de morţi.[8] Comandantul brigăzii a 36- a trimis unităţi pentru a cuceri înălţimiile. Paraşutiştii germani au reuşit să reziste în regiune până în primăvara anului următor. [9]
[modifică] Retragerea germanilor spre Djedeida şi recucerirea iniţiativei
La începutul zilei de 26 noiembrie, brigada a 11-a a fost capabilă să intre în Medjez fără să întâmpine rezistenţă, iar până la sfârşitul zilei au ocupat Tebourba, care fusese şi ea evacuată de germani. Aliaţii au început să facă preparative pentru atacul pe direcţia Djedeida. Pe 27 noiembrie însă, germanii au atacat în forţă, ucigând 137 de soldaţi aliaţi şi luând 286 de prizonieri. Brigada a 11-a a contraatacat în primele ore ale zilei de 28 noiembrie spre aeroportul Djedeida. Atacul britanic a fost sprijinit de tancurilor americane din ale compaiei B a Diviziei I americană. Apărarea antitanc germană a distrus rapid 19 tancuri americane, iar atacul aliat s-a împotmolit[10].
Pe 29 noiembrie, au început să sosească de la Alger noi unităţi din Divizia a 78-a, ca să înlocuiască batalioanele Brigăzii a 11-a, puternic afectate de lupte. [11]
Pe 1 decembrie, forţele Axei au organizat un contraatac, care ameninţa să izoleze Brigada a 11-a şi să străpungă liniile Aliaţilor până în zona din spatele frontului. Ofensiva Axei a fost întârziată de luptele grele cu britanicii mai bine de patru zile, ceea ce a permis retragerea controlată în regiunea mai înaltă de la vest de Terbourba.[12] Unele dintre unităţile britanice au suferit în aceste lupte pierderi de până la 75% din efective.[13]
Între timp, în zona de luptă au sosit unităţile de paraşutişti britanici. Batalionul al 2-lea de paraşutişti britanici au fost paraşutaţi pe 3 decembrie lângă aeroportul şi oraşul Depienne, la aproximativ 48 km sud de Tunis („Operaţiunea OUDNA”) cu misiunea de a distruge avioanele de bombardament în picaj Stuka, care susţinuseră foarte eficient defensiva germană. Britanicii au fost paraşutaţi într-o zonă în care era cantonat un batalion italian de bersalieri experimentaţi.[14] Radio Roma a relatat că bersalierii au luat 300 de prizonieri dintre paraşutiştii britanici.[15] Britanicii în schimb au raportat că paraşutiştii au luptat cu paraşutiştii germani, sprijiniţi de tancuri şi maşini blindatel. În conformitate cu rapoartele britanice, după 5 zile de lupte grele, dintre cei 500 de paraşutişti britanici, numai 180 au reuşit să se retragă într-o zonă sigură.[16]
Trupele aliate din Tunisia au fost reorganizate, un cartier general a fost creat pe structura Armatei I britanice, care a preluat controlul trupelor din sectorul Tebourba. Noul comandant, generalul locotenent Charles Walter a hotărât să încerce un nou atac pentru străpungerea frontului spre Tunis. El a considerat că trupele obosite din Tebourba erau într-o situaţie dificilă şi a ordonat o retragere de aproximativ 10 km pe dealurile Longstop şi Bou Aoukaz. Pe 10 decembrie, tancurile Axei au atacat poziţiile aliate de la Bou Aoukaz, dar s-au împotmolit în noroiul din zonă. Tancurile americane au contraatacat, dar au pierdut 18 blindate[17]. Allfrey considera că trupele de sub comanda sa sunt în continuare într-o poziţie nefavorabilă, şi a ordonat o retragere spre vest, astfel că la sfârşitul zilei de 10 decembrie, unităţile aliate erau plasate pe o linie defensivă le est de Medjez el Bab. Şirul de înfrângeri îi costase pe aliaţi mii de soldaţi – morţi, răniţi şi prizonieri – 173 de tancuri, 432 alte vehicule şi 170 de piese de artilerie.
[modifică] Eşecul ofensivei Aliate de la sfârşitul anului
Aliaţii au început să pregătească un nou atac, care a fost gata pentru a fi declanşat la sfârşitul lunii decembrie 1942. În regiune au fost concentraţi 54.000 de soldaţi britanici, 73.8000 americani şi 7.000 francezi. Serviciile aliate de informaţii au apreciat că Axa dispune de 125.000 de soldaţi combatanţi, 70.000 de soldaţi din trupele de sprijin, cei mai multe italiene.
În noaptea de 16-17 decembrie, o companie din Divizia I-a de infanterie americană a efectuat un raid încununat cu succes la Maknassy, la 250 km sud de Tunis, şi a luat 21 de prizonieri germani. Atacul principal aliat a fost declanşat pe 22 decembrie, în ciuda ploii puternice şi a unei acoperiri aeriene insuficiente. Iniţial, aliaţii au înaintat şi au cucerit dealul Longstop (270m), care controla albia râului care ducea de la Medjez la Tebourba şi mai depte la Tunis. Pe 23 decembrie, elementele Diviziei a 10-a Panzer fuseseră împinse spre est până la Mejdez. Germanii au contraatacat însă, au cucerit dealul Longstop. Până pe 25 decembrie, , cu muniţiile pe sfârşite şi cu forţele Axei în ofensivă, aliaţii au fost obligaţi să se retragă spre Medjez[18] şi până pe 26 decembrie au fost obligaţi să se reîntoarcă pe poziţiile de pe care porniseră cu două săptămâni mai înainte. Aliaţii au suferit pierderi totale de 20.743 de oameni.
Ofensiva aliată spre Tunis a fost oprită.
[modifică] Impasul
Odată cu scăderea intensităţii luptelor pe front, au apărut luptele fratricide în rândurile francezilor. Pe 24 decembrie, François Darlan fost asasinat, iar, în locul lui, americanii l-au impus la comandă pe Henri Giraud. Charles de Gaulle a fost dezamăgit într-o oarecare măsură, el sperând să preia comanda trupelor din Africa.
Spre nemulţumirea lui de Gaulle şi a sprijinitorilor săi, guvernul american dorise foarte mult să ajungă la o înţelegere cu Darlan şi apropiaţii acestuia. Dispariţia lui Darlan a fost în beneficiul Forţelor Franceze Libere, care, sub conducerea unită a lui de Gaulle şi Giraud, au format „Comitetul Francez pentru Eliberarea Naţională”. De Gaulle l-a eclipsat repede pe Giraud, care s-a arătat mult mai puţin interesat de poziţia de lider a Franţei Libere.
La rândul lor, şi forţele Axei aveau probleme asemănătoare. Nehring, considerat de mulţi camarazi un comandant excelent, îşi înfuria superiorii cu criticile sale vehemente. El a fost înlocuit de la comandă de un general-colonel nou sosit în Africa – Hans-Jürgen von Arnim – pe 8 decembrie pentru a prelua Armatei a 5-a Panzer. Armate era de fapt un conglomerat de unităţi de blindate şi infanterie germane şi italiene.[19] Între noiembrie şi ianuarie, peste 243.000 de soldaţi şi 856.000 t de provizii au fost transportate în Tunisia, în condiţiile în care marina militară italiană reuşeau să interzică cea mai mare parte a traficului aliat. mid-November through January, 243,000 men and 856,000 tons of supplies and equipment arrived in Tunisia, something that the Allies found terribly frustrating because the Italians were stopping most Allied ships.
Eisenhower a hotărât să transfere restul forţelor din Maroc şi Algeria în Tunisia. Armata SUA a început să construiască un complex de baze logistice în Algeria şi Tunisia. Scopul acestui efort era constituirea unei baze avansate la Maknassy, pe pantele de est ale Munţilor Atlas, de unde se putea porni un atac care să taie liniile de aprovizionare a Armatei Panzer germano-italiană din sud de Tunis.
[modifică] Atacul lui Rommel de la Kasserine
Între timp, Erwin Rommel a făcut planuri de retragere prin Libia spre fortificaţiile franceze abandonate de pe Linia Mareth. Această manevră ar fi lăsat trupelor Axei controlul asupra două puncte de acces obligatoriu în Tunisia în nord şi sud, cu pasurile montane uşor de apărat între aceste două puncte. În ianuarie, armata de blindate germano-italiană de sub comanda lui Giovani Messe şi Armata a 5-a Panzer au fost trecute sub comanda directă a lui Rommel, pentru a forma „Grupul de Armate Africa”.
Pe 23 ianuarie 1943, Armata a 8-a Aliată a cucerit Tripoli, în timp ce restul armatei germano-italiene era deja pe drum spre Linia Mareth.
Americanii au reuşit să traverseze pasurile montane şi să intre în Tunisia din Algeria, controlând triunghiul munţilor Atlas. Astfel, americanii ameninţau Armata I italiană de la Mareth cu izolarea faţă de restul trupelor din nord. Rommel a reacţionat şi a atacat mai înainte ca să se petreacă izolarea italienilor.
Pe 30 ianuarie, unităţi de tancuri germane şi trei divizii italiene au atacat forţele franceze de lângă Faïd, principalul pas montan spre câmpiile litorale. Francezii au fost depăşiţi, iar germanii au reuşit să încercuiască două brigăzi americane. În sprijinul acestora au fost organizate mai multe contraatacuri, care au fost respinse pe rând. După trei zile de luptă, forţele Aliate au fost obligate să se retragă spre Sbeitla, unde au organizat o nouă linie defensivă.
Germanii şi italienii au început pregătirile pentru cucerirea orăşelului Sbeitla. După două zile de lupte, începând cu miezul nopţii de 16 februarie 1943, apărarea aliată a început să se clatine, iar, pe 17 aprilie, Sbeitla a trecut în mâinile germano-italienilor. Astfel, toate câmpiile interioare tunisiene erau în mâinile Axei, iar resturile forţelor Aliate s-au retras spre ramura vestică a munţilor, în Algeria, la Sbiba şi Kasserine. În acest moment, germanii trebuiau să alegă varianta de urmat, în condiţiile în care toată Tunisia era sub controlul lor şi Armata a 8-a încă nu sosise de la Tripoli. Ofensiva germano-italiană a încetat, chiar dacă americanii se retrăgeau în dezordine. Până în cele din urmă, Rommel a decis doar să ocupe bazele de aprovizionare americane de pe versantul vestic al munţilor. Deşi asta nu ar fi schimbat în mod simţitor situaţia armatelor sale, pierderea bazelor de aprovizionare împiedica orice viitoare acţiune americană în regiune.
Pe 19 februarie 1943, Rommel a lansat ofensiva care avea să fie cunoscută ca „Bătălia de la Pasul Kasserine”. După două zile de înaintare prin liniile defensive americane, Afrika Korps şi trupele italiene au suferit pierderi reduse, în vreme ce americanii au pierdut aproximativ 1.600 de oameni şi două treimi din blindate. În noaptea de 2 februarie 1943, în sprijinul americanilor au sosit trupele britanice, care au fost retrase din regiunea Sbiba. Două batalioane experimentate de bersaglieri au atacat atât poziţiile britanicilor cât şi pe cele americane, respinse după lupte grele. [20] A doua zi, atacul germanilor împotriva americanilor a fost oprit numai după sosirea în sprijinul defensivei a unor batalioane de artilerie americane.
În faţa defensivei hotărâte şi în condiţiile în care a aflat de sosirea Armatei a 8-a Aliate la Medeine, la câţiva kilometri de Linia Mareth, Rommel a decis să oprească atacul şi să se retragă pe 22 februarie pentru întărirea apărării de la Mareth. El a sperat ca atacurile de la Kasserine să fi cauzat suficiente pierderi americanilor încât să-i împiedice să mai atace în viitorul imediat. Forţele Axei de la Kesserine au ajuns la Mareth pe 25 februarie.
[modifică] Urmările luptei de la Pasul Kasserine
Amploarea acţiunilor de luptă a scăzut pentru o vreme, şi fiecare parte a evaluat rezultatele luptelor. Rommel a rămas convins că americanii reprezintă o ameninţare neglijabilă, în schimb trupele britanice şi ale Commonwealthului îi erau egale ca număr şi dotare. El a făcut o judecată greşită, care avea să-l coste. Americanii au făcut o evaluare a situaţiei, au eliberat din posturile de comandă mai mulţi ofiţeri şi au publicat mai multe studii aspra situaţiei destinate trupei, în speranţa că vor îmbunătăţi pe viitor situaţia. Cea mai importantă schimbare la vârf a fost numirea la comanda trupelor americane a generalului George Patton, avându-l ca adjunct pe Omar N. Bradley. Noul comandant a schimbat tactica împrăştierii trupelor pe o arie prea mare. În schimb, trupele americane trebuiau concentrate pentru a asigura superioritatea numerică locală şi pentru a creşte puterea de foc a unităţilor, ceea ar fi dus la exploatarea mai eficientă a marii puteri de foc a artileriei proprii. Patton a sesizat că americanii s-au bucurat de un sprijin aerian insuficient şi deşi a încercat îmbunătăţirea situaţiei, o schimbare de proporţii în acest domeniu nu s-a produs până la Debarcarea din Normandia.
Pentru o mai bună coordonare a acţiunilor celor două armate din Tunisia, Eisenhower a trecut Armatele I şi a VIII-a sub comanda reunită a generalului Harold Alexander, comandantul Grupului de Armate al 18-lea.
[modifică] Operaţiunea Capri
Armata a 8-a aliată îşi consolida poziţiile la Mareth încă de pe 17 februarie şi a lansat atacuri de tatonare nouă zile mai târziu. Pe 6 martie, trei divizii blindate şi două divizii de infanterie germane şi nouă divizii italiene au lansat Operaţiunea Capri, un atac spre sud pe direcţia Medenine, cel mai nordic punct britanic întărit. Artileria britanică a reuşit să stopeze înaintarea germană şi să scoată din luptă 55 de atacuri ale Axei.
După eşecul operaţiunii Capri, Rommel a ajuns la concluzia că singura şansă a sa să-şi salveze trupele era evacuarea lor în Italia. El a plecat pe calea aerului din Tunisia pe 9 martie şi s-a dus la cartierul general al Führerului din Ucraina pentru a încerca să-l convingă pe Hitler să-i permită să abandoneze Tunisia şi să-şi retragă trupele în Europa. Hitler a refuzat să permită evacuarea din Tunisia şi l-a înlocuit de la comandă pe Rommel, numind un nou comandant – von Arnim.[21]
[modifică] Montgomery străpunge Linia Mareth
Montgomery şi-a lansat principalul său atac – Operaţiunea Pugilist – împotriva Liniei Mareth pe 19-20 martie 1943. Elemente ale Diviziei a 50-a britanică au spart frontul inamic şi a stabilit un cap de pod la vest de Zarat până pe 21 martie. Contraatacurile hotărâte ale germanilor a restabilit situaţi de pe linia frontului pe 22 martie.
Pe 26 martie, Corpul al X-lea britanic a reuşit un atac de învăluire, ocolind dealurile Matmata, cucerind trecătoarea Tebaga şi cucerind oraşul El Hamma la extremitatea nordică a Liniei Mareth. Această reuşită făcea ca poziţiile defensive germano-italiene să fie puse în pericol de încercuire. Forţele Axei au reuşit să oprească înaintarea britanică datorită bateriilor antitanc bine plasate. Au urmat 48 de ore de luptă, în care germanii au încercat să câştige suficient timp pentru a-şi pregăti retragerea pe un nou aliniament la 60 km nord de Mareth – linia defensivă de la Wadi Akarit - Gabes.
[modifică] Linia defensivă Gabes
În acest moment, trupele americane reorganizate au început să forţeze din nou trecerea prin pasurile montane în încercarea de a ajunge în spatele liniilor germane. Unităţile de tancuri germane au încercat să-i respingă înapoi în regiunea muntoasă, şi cele două forţe s-au ciocnit pe 23 martie la El Guettar. După un succes iniţial, tancurile germane au pătruns într-un câmp minat. În acel moment, artileria americană a deschis focul. Germanii au pierdut 30 de tancuri şi au fost nevoiţi să se retragă în grabă. În după-amiaza aceleiaşi zile, tancurile germane, de această dată sprijinite de infanterie, au încercat un al doilea atac, respins şi acesta. Resturile trupelor germane s-au întors la Gabes.
Americanii nu au fost capabili să exploateze avantajul eşecului german, în schimb au petrecut două săptămâni pentru cucerirea unor dealuri strategice deţinute de italieni, înălţimi care dominau drumul spre Gabes. Infanteriştii italieni de pe înălţimi erau sprijiniţi de mici subunităţi de tancuri germane, care veneau în sprijinul apărării de la Gabes. Succesul apărării trupelor Axei s-a datorat slabei coordonări dintre trupele terestre şi cele aeriene ale Aliaţilor.
Atacurile neîntrerupte ale americanilor au forţat în cele din urmă trupele germano-italiene să se retragă spre nord. Infanteria marină italiană, fortificată la Wadi Akarit, având la dispoziţie o mare cantitate de arme automate şi muniţie, au reuşit să reziste multă vreme. Totuşi britanicii au reuşit în cele din urmă să le depăşească poziţiile, cu mari pierderi pentru ambele tabere. [22]
Şi atacul american a fost încununat de succes, ei reuşind să cucerească dealurile şi să facă joncţiunea cu britanicii care intraseră deja în Gabes în acea după-amiază.
După acest moment s-au desfăşurat numai lupte de uzură. [23]
[modifică] Sfârşitul
Între timp, avioanele aliate au fost mutate pe aeroporturi din Tunisia şi numeroase avioane de transport germane au fost doborâte pe ruta Tunis-Sicilia. Distrugătoarele britanice, care operau din bazele din Malta au oprit orice aprovizionare sau evacuare pe calea apelor a trupelor Axei din Tunisia. Amiralul Cunningham a dat ordinul nelsonian: „Scufundaţi, incendiaţi, capturaţi, distrugeţi. Nu lăsaţi să treacă nimic”.
Atacul final pentru cucerirea Tunisiei a început pe 19 aprilie. Până în acel moment, forţele germano-italiene au fost obligate să se poziţioneze pe o linie defensivă pe coasta de nord-est a Tunisiei, în încercarea de a-şi apăra porturile şi căile maritime de aprovizionare şi retragere. Forţele aliate au fost reorganizate şi reamplasate. Americanii au fost transferaţi în nord pentru atacul pe direcţia Bizerta. Britanicii urmau să atace în centru spre Tunis. Francezii erau plasaţi în sectorul Pont du Fahs. Britanicii au încercat câteva atacuri la nord de Enfidaville, pe malul Mediteranei, dar au descoperit rapid că zona era prea puternic apărată. Atacanţii britanici au fost transferaţi în centru, pentru asaltul final.[24] Un corespondent de război britanic remarca că, în faza finală a luptelor din Tunisia „… s-a remarcat că italienii luptau în mod special mai bine, depăşindu-i pe germanii aflaţi alături de ei”.[25]
În timp ce Aliaţii se pregăteau pentru un nou atac, germanii au testat centrul frontului deţinut de britanici, printru-un atac al Diviziei Hermann Göering (20 – 21 aprilie). Deşi germanii au reuşit să înainteze aproximativ 8 km, ei nu i-au putut forţa pe britanici să se retragă. Pe 22 aprilie, britanicii au contraatacat. Pierderile au fost foarte ridicate de ambele părţi, dar britanicii au reuşit la începutul lui mai să recucerească dealul Longstop. A doua zi, toate forţele aliate au atacat pe toată lungimea frontului.
Atacul final a fost lansat de britanicii conduşi de generalul-locotenent Brian Horrocks pe 6 mai. Două divizii de infanterie şi două de blindate s-au concentrat pe un front îngust şi au reuşit să străpungă liniile inamice. Pe 7 mai, blindatele britanice au intrat în Tunis, iar infanteria americană a intrat în Bizerte. Şase zile mai târziu, rezistenţa trupelor Axei a înceta, iar 275.000 de soldaţi germano-italieni s-au predat, unii dintre ei veniţi de puţină vreme din Sicilia.
După cum afirmă istoricul Williamson A. Murray: „Decizia de întări Africa de nord a fost una dintre cele mai grave erori ale lui Hitler: fireşte, ea a ţinut Mediterana închisă pentru şase luni, cu un impact negativ asupra situaţiei transporturilor navale aliate, dar a plasat unele dintre cele mai bune trupe germane într-o poziţie fără perspectivă din care, ca şi la Stalingrad, ele nu mai aveau scăpare. Mai mult, Hitler a obligat Luftwaffe să ducă o luptă de uzură în condiţii defavorabile, ceea ce a dus la pierderi pe care nu a avut cum să le acopere”. [26]
Lupta disperată a trupelor Axei nu a făcut decât să întârzie o victorie previzibilă a Aliaţilor. După cucerirea nordului Africii, Aliaţii au început să se concentreze pe următoarele faze: cucerirea Siciliei şi invazia din Italia. The Axis's desperate gamble had only slowed the inevitable, and the US loss at Kasserine may, paradoxically, have been the best thing that could have happened to them. With North Africa now in Allied hands, plans quickly turned to the invasion of Sicily, and Italy after it.
[modifică] Vedeţi şi:
- Afrika Korps
- Erwin Rommel
- Hans-Jürgen von Arnim.
[modifică] Bibliografie
- Charles R. Anderson. Tunisia 17 November 1942 to 13 May 1943. US Army Center of Military History. CMH Pub 72-12.
- (1943) To Bizerte with the II Corps 23 April to 13 May 1943. Historical Division, War Department (for the American Forces in Action series). CMH Pub 100-6.
- Gregory Blaxland (1977.). The Plain Cook and the Great Showman. ISBN 0-7183-0185-4.
- Ken Ford (1999). Battleaxe Division. Stroud (UK): Sutton Publishing. ISBN 0-7509-1893-4.
- John Gooch şi Lucio Ceva, (Editor) (1990). “The North African Campaign 1940-43: A Reconsideration”, Decisive Campaigns of the Second World War. Routledge. ISBN 0714633690.
- Richard Mead (2007). Churchill's Lions: A biographical guide to the key British generals of World War II. Stroud (UK): Spellmount. ISBN 978-1-86227-431-0.
- Bruce Allen Watson [1999] (2007). Exit Rommel: The Tunisian Campaign, 1942-43. Mechanicsburg, PA: Stackpole Books. ISBN 978-0-8117-3381-6.
[modifică] Note
- ^ Ford (1999), p.15
- ^ Watson (2007), p.61
- ^ Ford (1999), p. 17
- ^ Ford (1999), pp. 19-22
- ^ Ford (1999), p. 23
- ^ Ford (1999), pp. 23-24
- ^ Ford (1999), p.25
- ^ Ford (1999), p.28
- ^ Ford (1999), p. 40
- ^ Ford (1999), p37-38
- ^ Ford (1999), p. 39
- ^ Ford (1999), p.50
- ^ Watson (2007), p. 63
- ^ Colonel Conrad H. Lanza. "Perimeters in Paragraphs: North Africa". The Field Artillery Journal (februarie 1943): p. 146.
- ^ "The Text of the Day's Communiques on Fighting in Various Zones: Italian". New York Times (5 decembrie 1942).
- ^ Stainforth, Peter; Booth, Eric. North Africa, November 1942- May 1943. Airborne Engineers Association website.
- ^ Ford (1999), p.51
- ^ Ford (1999), p.53-54
- ^ Watson (2007), p. 64
- ^ BBC Peoples War website
- ^ Watson, Bruce Allen, pp.121 & 123
- ^ Bill Cheal (May 1994). Chapter 11: Into Battle (AT Wadi Akrit). The War of a Green Howard, 1939 - 1945. The Friends of the Green Howards website.
- ^ Bill Cheal (mai 1994). Chapter 12: Preparing. The War of a Green Howard, 1939 - 1945. The Friends of the Green Howards website.
- ^ Mead, p.44
- ^ Gooch (1990), p.95
- ^ Cambridge Illustrated History of Warfare, editat de Geoffrey Parker, ISBN 0521794314 p. 322
[modifică] Resurse internet
- Raportul italian cu privire la capturarea celor 300 de paraşutişti britanici de unitatea de bersaglieri
- The Green Howards Regimental History, - Bill Cheall's Story
Al doilea război mondial |
|||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|
Europa Apuseană – Europa Răsăriteană – China – Africa – Mediterana – Orientul Mijlociu – Asia şi Pacific – Atlantic | |||||||
Aspecte |
|||||||
|
Preludiu
1940 1941 |
1943
1944
1945
Urmări
|
Impactul asupra civililor
|
||||
Aliaţii | Axa | ||||||
în război din 1937 începând din 1939 |
începând cu 1941 |
în război din 1937 începând cu 1939 |
|||||
Rezistenţa | |||||||
Liste | |||||||
|
|||||||
1 antisovietică. |