Virus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol are nevoie de atenţia unui expert în biologie. Recrutaţi unul sau, dacă sunteţi în măsură, ajutaţi chiar dumneavoastră la îmbunătăţirea articolului!

	Vezi Portalul Biologie

Virusul gripei aviare, văzut la microscopul electronic

Virusul este o particulă submicroscopică, care este formată dintr-o teacă, sau înveliş cu rol de protecţie de natură proteică, numită capsidă şi un material genetic. Materialul genetic poate să fie ADN, fie ARN.

[modifică] Istoric

Existenţa unor microorganisme invizibile la microscop a fost intuită de Pasteur după ce toate încercările de a pune în evidenţă agentul turbării au părut a fi zadarnice.
După unii precursori geniali (Edward Jenner, Pasteur), progresele în domeniul virologiei au rămas neînsemnate şi până la începutul secolului al XX-lea, s-a vorbit în continuare de acele "fiinţe imaginare", fără ca ele să fie cunoscute.
Cu ajutorul microscopului optic cu lumină ultravioletă ("ultramicroscopul"), se pot distinge obiecte până la o fineţe dimensională de 0,15 μm, la măriri de 6.000-7.000 ori. Cu toate acestea, virusurile (inframicrobii), nu se pot observa cu aceste microscoape. Observarea lor cere o mărire de ordinul 10.000-15.000 ori, ceea ce nu se poate obţine cu microscopul optic, deoarece astfel de măriri necesită puteri separatoare de 0,2 μm.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a reuşit detectarea lor printr-o metodă indirectă; după triturarea ţesuturilor care le conţin, virusurile traversează filtrele şi prin injectare transmit o anumită boală, astfel că li s-a atribuit denumirea de virusuri filtrante.
Lucrările lui R. Degkwitz (1927) şi T. Taniguchi (1935) au demonstrat că rujeola este cauzată de un virus. La fel şi rubeola. Aceste două virusuri vor fi cultivate ulterior de Enders (1962).

În 1935, W. M. Stanley izolează o „proteină” si demonstrează că inocularea acesteia unor plante provoacă boala numită mozaicul tutunului; de asemenea, arată că „proteina” păstrează această proprietate şi după cristalizare; Bowden şi Pirie îi confirmă descoperirile în 1937. Ulterior s-a văzut că de fapt era de vorba de un acid nucleic cu un înveliş de natură proteică; în cazul virusurilor patogene pentru animale, aceste două componente pot, în anumite condiţii, să se separe.

În 1939, G. Kausche, E. Pfankuch şi E. Ruska au început să studieze virusurile la microscopul electronic.

În 1943, Goodpasture este iniţiatorul infectării membranei alantoidiene a oului embrionat de pui (variola aviară, vaccina, herpesul), care va fi dezvoltată de F. M. Burnet şi colaboratorii săi, iar apoi de mulţi alţii (Levaditi, Myakawa, etc).

După ce demonstrează că la baza reproducerii virusului mozaicului tutunului stă ARN-ul, Heinz Fraenkel-Conrat arată în 1955 împreună cu Robley Williams că un virus funcţional poate fi obţinut din ARN purificat şi o proteină, acestea două unindu-se spontan (proteina înveleşte materialul genetic), - deci aceasta este cea mai stabilă structură (cu energia cea mai mica) -, şi este foarte probabil ca acesta să fie şi mecanismul de formare a virusului în celula gazdă.

În 1958, Stanley a stabilit că ceea ce credea a fi „proteina” virusului mozaicului tutunului are proprietăţile moleculelor chimice dar dispune şi de capacitatea de a se reproduce şi de a se transforma.

[modifică] Proprietăţi

Din punct de vedere chimic, virusurile sunt constituite din nucleoproteide. La un înalt grad de puritate ele pot cristaliza.
La virusul herpesului capsida este prevăzută cu prelungiri proteinice (capsomeri) care acoperă toată suprafaţa virionului.
Deosebiri faţă de microbi:
- Virusurile au dimensiuni foarte mici (de la 8 nm până la 500 nm, astfel că pot traversa filtrele poroase ce reţin bacteriile.
- Reproducerea virusurilor este posibilă numai în interiorul celulelor vii, în organisme sau în medii de cultură care conţin astfel de celule.
- Au rezistenţă mare la glicerină şi la solvenţii lipoidelor, faţă de care sunt sensibili majoritatea microbilor.
Virusurile sunt agenţi patogeni ai unor boli denumite generic viroze.
În general, virusurile dau imunitate, dar infecţia poate fi determinată şi de acizii nucleici extraşi din virusuri; în acest caz nu se obţine imunizare, datorită lipsei proteinei.
Exemple: virusul variolei, virusul turbării, virusul encefalitei, HIV, virusul gripal, etc.
Exista si viroze ale plantelor, cel mai cunoscut fiind Virusul mozaicului tutunului.

[modifică] Clasificare

După gazda care îi primeşte, se împart în patru grupe:
- virusuri patogene pentru bacterii: bacteriofagi:
- virusuri patogene pentru vegetalele superioare: virusurile plantelor;
- virusuri patogene pentru nevertebrate: virusurile insectelor;
- virusuri patogene pentru vertebrate, cuprinzând cinci grupe:
  - virusuri al căror tropism este marcat pentru ectoderm (vaccin, variolă),
  - virusuri neurotrope pure (turbare),
  - virusuri endoteliomezodermice (limfogranulomatoză venerică la om),
  - virusuri septicemice (rujeolă, rubeolă),
  - virusuri proliferative (sarcomul lui Roux, leucoze şi leucemii transmisibile).

După proprietăţile fizico-chimice:

După tipul de acid nucleic pe care îl conţin (clasificarea actuală uzuală)

[modifică] Bibliografie

René Taton, Istoria generală a ştiinţei, vol. IV, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, (pag. 285, 633-638, 838-840, 864, 879, 880-881, 885, 889);
Dicţionar enciclopedic român, Editura Politică, Bucureşti, 1966, (pag.867);
Ion Enescu, Microbii, Editura Ceres, 1988.