Ordinul Templierilor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Ordinul Templierilor | |
|---|---|
 |
|
| Blazon | |
| Nume oficial | Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici |
| Nume popular | Templierii |
| Fondator | Hugues de Payens, Ţara Sfântă |
| Data înfiinţării | cca. 1119 |
| Apartenenţa | Biserica Catolică |
| Patron | Sf. Bernard de Clairvaux |
| Sediu | Muntele Templului, Ierusalim |
| Statut canonic | Ordin de tip militar |
| Statut actual | Desfiinţat prin bula papală Vox in excelso în 3 aprilie 1312 |
| Vestimentaţie | Manta albă cu o cruce roşie |
| Total membri | 15000-20000 de membri în momentul de vârf, dintre care 10% cavaleri |
| Bătălii/Războaie | Cruciadele, incluzând: Bătălia de la Montgisard (1177), Bătălia de la Hattin (1187), Bătălia de la Arsuf (1191), Asediul Acrei (1190-1191) Asediul Acrei (1291) Reconquista |
Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon (latină Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuţi mai ales sub numele de templieri sau Ordinul Templului (franceză Ordre du Temple sau Templiers), au fost unul dintre cele mai cunoscute ordine militare creştine.[1]
Ordinul a existat timp de aproximativ două secole în Evul Mediu. A fost creat în urma primei cruciade din 1096, pentru a asigura călătoria în siguranţă a numeroşilor pelerini europeni către Ierusalim.
Recunoscut oficial de biserică în 1129, Ordinul a crescut repede ca număr de membri şi putere. Cavalerii templieri puteau fi recunoscuţi după hainele albe cu o cruce roşie, distinctivă, şi erau printre cei mai bine echipaţi, antrenaţi şi disciplinaţi războinici din perioada cruciadelor.[2]Membrii Ordinului care nu erau războinici au creat o puternică infrastructură economică în întreaga creştinătate, introducând pentru prima oară proceduri financiare care au reprezentat începutul sistemului bancar,[3] şi au construit numeroase fortificaţii în Europa şi Ţara Sfântă.
Succesul templierilor era strâns legat de succesul cruciadelor. Când Ţara Sfântă a fost pierdută, iar templierii au suferit înfrângeri zdrobitoare, sprijinul pentru existenţa ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile iniţiatice secrete ale lor au creat neîncredere, iar regele Filip al IV-lea al Franţei, puternic îndatorat ordinului, a început să facă presiuni asupra papei Clement al V-lea. Vineri, 13 octombrie 1307, regele Filip a arestat majoritatea membrilor Ordinului, inclusiv Marele Maestru Jacques de Molay, şi, după ce le-a obţinut mărturisirile prin tortură, i-a ars pe rug.[4] În 1312, papa Clement, sub presiune din partea regelui Filip, a dizolvat cu forţa întregul ordin. Dispariţia bruscă a unei părţi importante din societatea europeană a acelor timpuri a dat naştere la speculaţii şi legende, care trezesc şi astăzi interes.
Cuprins |
[modifică] Istorie
[modifică] Ascensiunea
După ce Ierusalimul a fost cucerit în iulie 1099 ca urmare a primei cruciade, mulţi pelerini europeni s-au îndreptat spre locurile numite de ei Ţara Sfântă. Totuşi, deşi oraşul era relativ sub control, restul statelor cruciate nu erau. Bandiţii erau prezenţi în număr mare, şi mulţi pelerini erau măcelăriţi, uneori cu sutele, pe drumul de la Jaffa, situat pe coastă, în Ţara Sfântă.[5]
În jurul anului 1119, cavalerul francez Hugues de Payens şi ruda sa Godfrey de Saint-Omer, veterani ai primei cruciade, propun crearea unui ordin monastic pentru protecţia acestor pelerini.[6] Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului a acceptat această cerere, oferindu-le drept cartier general Muntele Templului, în moscheea Al Aqsa care fusese capturată. Muntele templului avea un aer mistic, deoarece se credea că se află deasupra ruinelor Templului lui Solomon.[2] Cruciaţii numeau prin urmare Moscheea Al Aqsa Templul lui Solomon, şi de aici ordinul şi-a tras numele de Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon, sau cavalerii "templieri". Cu puţine resurse financiare la dispoziţie, ordinul de aproximativ nouă cavaleri se baza pe donaţii pentru a supravieţui. Emblema lor era reprezentată de doi cavaleri ce călăreau acelaşi cal, simbol al sărăciei.
Sărăcia templierilor nu a durat multă vreme. Ordinul avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric de frunte, şi nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi scris cu convingere în numele lor, şi în 1129, la Conciliul din Troyes, Ordinul a fost oficial recunoscut de Biserică. O dată cu acest act formal, templierii au devenit o destinaţie preferată a donaţiilor din Europa, primind bani, pământuri şi fii de nobili de la familii dornice să sprijinie lupta din Ţara Sfântă. Un alt beneficiu l-au primit în 1139, când bula papală a papei Inocenţiu al III-lea Omne Datum Optimum i-a scutit pe templieri de la supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţe, nu trebuiau să plătească taxe, şi nu răspundeau decât în faţa papei.[7]
Cu o misiune clară şi cu resurse abundente la dispoziţie, Ordinul a crescut repede. Templierii erau adesea forţa de avangardă în bătălii cheie ale Cruciaţilor, când cavalerii în armură atacau frontal, într-un dispozitiv în formă de vârf de lance, în încercarea de a sparge liniile adversarilor. Una dintre cele mai mari victorii a fost la Bătălia de la Montgisard, din 1177, când o armată creştină din care făceau parte şi circa 500 de templieri a reuşit să învingă o armată a lui Saladin de peste 26.000 de soldaţi.[8]
Deşi misiunea principală a Ordinului era militară, doar un număr mic de membri se afla efectiv pe frontul de luptă. Restul aveau un rol de sprijin, atât pentru ajutorul individual al cavalerilor, cât şi pentru a asigura buna funcţionare a infrastructurii financiare. Templierii, deşi făcuseră un jurământ de sărăcie, controlau bogăţii dincolo de donaţiile directe pentru cauza lor. Unii nobili participanţi la cruciade îşi depuneau averea în mâinile templierilor, pentru perioada cât erau plecaţi. Acumularea de bogăţii în acest mod în Europa şi Ţara Sfântă a dus la apariţia primelor scrisori de credit, pentru pelerinii ce călătoreau în Ţara Sfântă. La plecare, ei îşi depuneau averea unui cavaler din regiunea respectivă, de la care primeau un document încifrat, indicând valoarea sumei deţinute, pe care îl foloseau la sosirea în Ţara Sfântă pentru recuperarea fondurilor; acest sistem a îmbunătăţit atât siguranţa pelerinilor, care nu mai erau vizaţi de hoţi, şi a şi sporit averea templierilor.[2][9]
Pe baza acestui amestec de donaţii şi de afaceri, templierii au stabilit o reţea financiară în întreaga creştinătate. Deţineau suprafeţe întinse atât în Europa cât şi în Orientul Mijlociu; cumpărau şi foloseau ferme şi podgorii; construiau biserici şi castele; erau implicaţi în manufactură, importuri şi exporturi; aveau propria lor flotă navală, şi, pentru un timp, deţineau întreaga insulă Cipru. Templierii au fost numiţi uneori ca prima corporaţie multinaţională.[8]
[modifică] Declinul
La jumătatea secolului al XII-lea, cruciadele începuseră să-şi piardă puterea. Lumea musulmană era mai unită sub lideri eficienţi precum Saladin, iar facţiunile creştine erau măcinate de lupte interne. Templierii s-au aflat uneori în conflict cu celelalte două mari ordine creştine, cavalerii ospitalieri şi cavalerii teutoni, iar deceniile de lupte pentru domeniile feudale au slăbit poziţiile creştine. După mai multe înfrângeri dezastruoase, incluzând bătălia decisivă de la Hattin, Ierusalimul a fost pierdut în faţa lui Saladin în 1187. Cruciaţii au ocupat din nou oraşul în 1229 (fără ajutor de la templieri), dar numai pentru scurt timp. În 1244, musulmanii au reocupat oraşul, care nu a mai fost controlat vreodată de creştini până în 1917, când britanicii l-au luat de la otomani.[10]
Templierii au fost obligaţi să îşi mute cartierul general în alte oraşe din nord, cum ar fi portul Acra, pe care l-au deţinut secolul următor. A fost însă până la urmă pierdut în 1291, urmat de ultima lor fortăreaţă de pe continent, Tortosa (în Siria şi Atlitul de astăzi). S-au stabilit în continuare în Limassol, Cipru,[11] păstrând o garnizoană pe mica insulă Arwad, lângă coastă, în apropiere de Tortosa. S-au încercat acţiuni militare coordonate cu mongolii,[12] printr-o nouă forţă de invazie de pe Arwad. În 1302, totuşi, ei au pierdut şi acea insulă, ultimul loc din Ţara Sfântă aflat în mâinile lor.[8]
Misiunea militară a ordinului nemaifiind la fel de importantă, sprijinul acordat organizaţiei s-a risipit. Situaţia era totuşi mai complicată, căci după mai mult de două sute de ani de existenţă, templierii deveniseră o parte a vieţii zilnice în Europa. Organizaţia era prezentă pe scară largă la nivel local, cu mii de sedii în toată Europa. Templierii administrau multe întreprinderi, şi mulţi europeni intrau zilnic în contact cu ei, de exemplu lucrând la o fermă sau podgorie, ori folosind Ordinul ca pe o bancă în care să îşi depoziteze averea personală. Ordinul, însă, rămânea în continuare independent de stăpânirea locală, practic fiind un "stat în stat". Avea de asemenea o armată cu care putea străbate liber toate graniţele, însă nu mai avea un câmp de luptă clar. Această situaţie a mărit tensiunile cu o parte a nobilimii europene, în contextul în care templierii se arătau interesaţi în fondarea unui propriu stat monastic, după cum făcuseră cavalerii teutoni în Prusia.[9]
[modifică] Arestările şi dizolvarea
În 1305, noul papă, Clement al V-lea, aflat în Franţa, a trimis scrisori Marelui Maestru templier Jacques de Molay şi celui ospitalier Fulk de Villaret pentru a discuta posibilitatea fuziunii celor două ordine. Niciunul nu agrea ideea, dar papa a insistat şi i-a invitat pe amândoi în Franţa pentru a discuta situaţia. De Molay a sosit primul la începutul lui 1307, dar de Villaret a întârziat câteva luni. În timp ce aşteptau, De Molay şi Clement au discutat acuzaţiile aduse cu doi ani înainte de un templier exclus (din ordin). Aceste acuzaţii erau în general considerate false, dar Clement i-a trimis regelui Filip al IV-lea al Franţei o cerere scrisă pentru ajutor în investigaţie. Regele era deja îndatorat templierilor după războiul său cu englezii, şi a decis să folosească zvonurile existente în propriul său scop. A început să pună presiune pe Biserică să acţioneze împotriva ordinului, pentru a se elibera de datorii.[13]
În data de vineri, 13 octombrie, 1307 (o dată legată greşit de originea superstiţiei zilei de vineri 13),[14][15] Filip a ordonat ca de Molay şi alţi templieri francezi să fie arestaţi simultan. Ei au fost acuzaţi de numeroase erezii, şi torturaţi pentru obţinerea de mărturisiri de blasfemie. Mărturisirile, deşi obţinute sub presiune, au provocat un scandal la Paris. După alte insistenţe din partea lui Filip, papa Clement a emis bula Pastoralis Praeeminentiae la 22 noiembrie, 1307, care cerea tuturor monarhilor creştini din Europa să-i aresteze pe templieri şi să le confişte averile.[16]
Papa Clement a cerut audieri papale pentru a determina vinovăţia sau nevinovăţia templierilor, şi, o dată eliberaţi de tortura inchizitorilor, mulţi şi-au retras mărturisirile. Unii aveau suficientă experienţă legală pentru a se apăra în procese, dar în 1310, Filip le-a blocat tactica, folosind mărturiile forţate precedente ca justificare pentru arderea pe rug a zeci de templieri la Paris.[17][18]
Cum Filip ameninţa cu acţiuni militare dacă papa nu îi respecta dorinţele, Clement a acceptat în cele din urmă dizolvarea ordinului, invocând scandalul public provocat de mărturisiri. La Conciliul de la Vienne din 1312, a emis o serie de bule papale, între care Vox in excelso, care dizolva oficial Ordinul, şi Ad providam, care oferea cea mai mare parte a posesiunilor templierilor ospitalierilor.[20]
Cât despre conducătorii Ordinului, Marele Maestru Jacques de Molay, care mărturisise sub tortură, şi-a retras declaraţia. Asociatul său, Geoffrey de Charney, preceptor al Normandiei, i-a urmat exemplul, şi a insistat pe nevinovăţia sa. Ambii au fost declaraţi vinovaţi de a fi redevenit eretici, şi au fost condamnaţi să ardă pe rug la Paris, pe 18 martie, 1314. Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârşit, cerând să fie legat astfel încât să fie cu faţa la catedrala Notre Dame, şi să îşi ţină mâinile împreunate.[21] După legendă, a strigat dintre flăcări că atât papa Clement, cât şi regele Filip îl vor întâlni în curând în faţa lui Dumnezeu. Papa Clement a murit o lună mai târziu, iar regele Filip într-un accident de vânătoare înainte de sfârşitul anului.[22]
O dată cu dispariţia conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie arestaţi şi judecaţi (nefiind aproape în totalitate condamnaţi), absorbiţi în alte ordine militare, precum Cavalerii ospitalieri sau Ordinul de Calatrava, sau lăsaţi să se retragă şi să trăiască în continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în teritorii ce nu erau sub controlul papei, precum Scoţia excomunicată. Acolo, au luptat pentru regele Robert Bruce (la acea vreme excomunicat şi el). Templierii au avut o influenţă importantă asupra istoriei Scoţiei, inclusiv în încercările de restaurare a dinastiei Stuart în Regatul Unit. Organizaţia templieră din Portugalia doar şi-a schimbat numele, din Ordinul Templului în Ordinul lui Cristos.[23]
În 2001, un document cunoscut ca "Pergamentul de la Chinon" a fost descoperit în Arhivele Vaticanului, după ce aparent a fost catalogat greşit în 1628. Este o înregistrare a procesului templierilor şi arată că papa i-a absolvit iniţial pe templieri de toate ereziile în 1308, înainte de a desfiinţa ordinul în 1312.[24][25] În octombrie 2007, documentele secrete despre procesul templierilor, între care şi pergamentul de la Chinon, au fost publicate de Vatican.[25]
În prezent, poziţia Bisericii Romano-Catolice este că persecuţia medievală a templierilor a fost nedreaptă; că nu era nimic rău legat de Ordin sau de membrii săi; şi că papa Clement a fost obligat să acţioneze de magnitudinea scandalului public şi de influenţa dominatoare a regelui Filip al IV-lea.[26]
[modifică] Organizare
Templierii erau organizaţi drept un ordin monahal, similar cu Ordinul cistercian al lui Bernard de Clairvaux, care era considerat drept prima organizaţie internaţională eficace din Europa.[27] Structura organizaţională avea un puternic lanţ al autorităţii. Fiecare ţară cu o prezenţă notabilă a templierilor (Franţa, Anglia, Aragon, Portugalia, Poitou, Apulia, Regatul Ierusalimului, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiohia, Anjou şi Ungaria[28]) avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toţi aceştia răspundeau în faţa Marelui Maestru (întotdeauna un cavaler francez), numit pe viaţă, care supraveghea atât eforturile militare ale Ordinului din est, cât şi proprietăţile financiare din vest. Nu se cunoaşte un număr precis, însă se estimează că, în perioada de glorie a Ordinului, existau între 15000 şi 20000 de templieri, dintre care doar o zecime erau cavaleri adevăraţi.
Bernard de Clairvaux şi fondatorul Hugues de Payens au fost cei care au redactat codul specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni sub numele de Norma Latină. Cele 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al cavalerilor, cum ar fi tipurile de robe pe care trebuiau să le poarte sau câţi cai puteau avea. Cavalerii trebuiau să ia masa în linişte, să nu mănânce carne mai mult de trei ori pe săptămână şi nu aveau voie să aibă contact fizic cu nicio femeie, nici măcar cu membrii propriei familii. Unui Maestru al Ordinului îi erau atribuiţi "4 cai, unui frate capelan sau unui preot 3 cai, unui frate sergent 2 cai şi unui gentleman valet, pentru a-şi căra scutul şi lancea, un cal".[29] Pe măsură ce ordinul creştea, au fost adăugate din ce în ce mai multe îndrumări, lista originală de 72 de clauze ajungând în final până la câteva sute.[30][31]
Rândurile templierilor erau împărţite în trei categorii: cavalerii aristocraţi, sergenţii proveniţi din oameni de rând şi clericii. Cavalerii trebuiau să fie de origine aristocratică şi să poarte mantii albe. Erau echipaţi drept cavalerie grea, cu trei sau patru cai şi cu unul sau doi paji. Pajii, în general, nu erau membri ai Ordinului, ci erau străini angajaţi pentru o anumită perioadă de timp. Din categoria poziţionată sub cavaleri ca importanţă făceau parte sergenţii, aleşi din rândurile populaţiei obişnuite.[32] Erau ori echipaţi drept cavalerie uşoară cu un singur cal,[33] ori serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea proprietăţii Ordinului, treburi domestice sau comerţ. Capelanii, constituind a treia clasă a templierilor, erau preoţi consacraţi ce aveau grijă de nevoile spirituale ale templierilor.[34]
Cavalerii purtau robe albe cu o cruce roşie şi o manta albă; sergenţii purtau o tunică neagră cu o cruce roşie în faţă şi în spate şi o manta neagră sau maro.[35][36] Mantaua albă a fost atribuită templierilor la Conciliul de la Troyes în 1129, iar crucea a fost adăugată robelor cel mai probabil la începutul celei de-a doua cruciade, când Papa Eugen al III-lea, regele Ludovic al VII-lea al Franţei şi multe alte personalităţi au luat parte la o întâlnire a templierilor francezi, la sediul lor de lângă Paris.[37][38][39] Potrivit Normei lor, cavalerii trebuiau să poarte mantaua albă întotdeauna, fiindu-le interzis chiar şi să bea sau să mănânce dacă nu o purtau.[40]
Iniţierea,[41] cunoscută sub numele de Recepţie (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament şi implica o ceremonie solemnă. Necunoscuţii erau descurajaţi a participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare.
Noii membri trebuiau să semneze de bună voie predarea întregii averi şi proprietăţi Ordinului şi să facă jurăminte de sărăcie, castitate, pietate şi obedienţă.[42] Majoritatea fraţilor se alăturau pe viaţă, deşi unora le era permis să se alăture şi pe o anumită perioadă de timp. Uneori, unui om însurat îi era permis să se alăture dacă avea permisiunea soţiei,[36] însă nu avea voie să poarte mantaua albă.[43]
Crucea roşie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, căci a muri în luptă era considerat o mare onoare, care asigura un loc în rai.[44] Era o lege de căpătâi care sublinia faptul că războinicii Ordinului nu ar trebui să se predea niciodată, decât dacă steagul templierilor ar fi căzut, însă şi atunci să fie primii care încercau să se regrupeze cu un alt ordin creştin, cum ar fi cel al Ospitalierilor. Numai după ce toate steagurile ar fi căzut le era permis să părăsească câmpul de bătălie.[45] Acest principiu necompromiţător, precum şi reputaţia lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă şi armamentul greu, au făcut din templieri una dintre forţele de luptă cele mai de temut din timpurile medievale.[46]
[modifică] Marii maeştri
Începând cu fondatorul Hugues de Payens, din 1118-1119 cel mai mare grad în cadrul Ordinului a fost cel de Mare Maestru, o poziţie câştigată pe viaţă, deşi luând în considerare natura militară a Ordinului, aceasta putea fi o perioadă foarte scurtă. Numai doi Mari Maeştri au murit în timpul mandatului, iar câţiva au murit în timpul campaniilor militare. De exemplu, în timpul Asediului Ascalonului din 1153, Marele Maestru Bernard de Tremelay a condus un grup de 40 de templieri printr-o spărtură în zidurile oraşului. Atunci când restul armatei cruciate nu i-a urmat, templierii, inclusiv Marele lor Maestru, au fost încercuiţi şi decapitaţi.[47] Marele Maestru Gérard de Ridefort a fost decapitat de către Saladin în 1189, în timpul Asediului Acrei.
Marele Maestru supraveghea toate operaţiunile Ordinului, atât cele militare din Ţara Sfântă şi Europa de Est, cât şi afacerile financiare din Europa Occidentală. Unii Mari Maeştri au fost şi comandanţi militari, deşi acest lucru nu era întotdeauna înţelept: câteva defecte în strategia de luptă a lui de Ridefort au contribuit la devastatoarea înfrângere de la Bătălia de la Hattin. Ultimul Mare Maestru a fost Jacques de Molay, ars pe rug la Paris în 1314, din ordinul regelui Filip al IV-lea al Franţei.[18]
[modifică] Moştenire
Datorită misiunii militare şi resurselor financiare extensive, Cavalerii templieri au iniţiat un mare număr de proiecte şi construcţii de-a lungul Europei şi Ţării Sfinte. Multe dintre aceste structuri încă stau în picioare. De asemenea, multe conţin numele de "Templu", datorită asocierii timp de secole cu templierii.[48] De exemplu, unele din posesiunile templierilor din Londra au fost mai târziu închiriate avocaţilor, ceea ce a condus la numele porţii Bariera Templului sau staţiei de metrou "Templu". Două dintre cele patru barouri, care îi pot consacra pe membri drept avocaţi, sunt Templul Interior şi Templul Mijlociu.
Elemente arhitecturale distinctive ale clădirilor templierilor includ folosirea imaginii a "doi cavaleri pe un singur cal", reprezentând sărăcia cavalerilor şi clădiri rotunde, menite a se asemăna cu Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.
[modifică] Organizaţii moderne ale templierilor
Prin decret papal, proprietatea templierilor a fost transferată Ordinului Ospitalierilor, care de asemenea a absorbit mulţi dintre membrii templierilor. Practic, dizolvarea templierilor ar putea fi văzută drept unirea celor două ordine rivale.[49]
Povestea templierilor medievali secretoşi însă puternici, în special persecuţia şi dizolvarea lor subită, a devenit o tentaţie pentru multe alte grupuri, care se folosesc de aşa-zise legături cu templierii ca o modalitate de a-şi îmbunătăţi propria imagine sau de a creşte misterul ce îi înconjoară. De exemplu, încă din anii 1700, Ritualul York a încorporat unele simboluri şi ritualuri ale templierilor[2] şi au o filială numită astăzi Ordinul Cavalerilor Templieri. Suveranul Ordin Militar al Templului din Ierusalim, fondat în 1804, are un statut de organizaţie caritabilă non-guvernamentală, conform Organizaţiei Naţiunilor Unite.[50]
Deşi nu există o legătură istorică clară între Cavalerii Templieri, care au fost desfiinţaţi în anii 1300, şi oricare dintre aceste organizaţii, care au apărut abia în anii 1700, se creează adeseori o confuzie publică şi mulţi scapă din vedere diferenţa de 400 de ani.
[modifică] Legende şi relicve
Cavalerii Templieri au fost asociaţi cu legende privind secrete şi mistere transmise din timpuri străvechi. Zvonuri circulau chiar şi din timpul templierilor înşişi. Scriitorii francmasoni şi-au adăugat propriile speculaţii în secolul al 19-lea şi alte înfloriri fictive au fost adăugate în filme moderne, cum ar fi: Mormântul morţilor orbi, Comoara naţională şi Regatul cerului,[2] cărţi best-seller: Ivanhoe şi Codul lui Da Vinci,[2] precum şi jocuri video: Hellgate: London şi Broken Sword: The Shadow of the Templars.[51]
Multe dintre legendele legate de templieri privesc ocuparea iniţială a Muntelui Templului din Ierusalim şi speculaţii în legătură cu relicvele pe care templierii le-ar fi putut găsi acolo, cum ar fi Sfântul Graal sau Arca Testamentului.[2][9][46] Faptul că templierii posedau anumite relicve este ştiut cu siguranţă. Multe biserici încă expun relicve, cum ar fi moaştele unui sfânt, o bucată de pânză purtată odinioară de un om sfânt sau craniul unui martir: templierii au procedat la fel. Era cunoscut că aveau o bucată din Adevărata Cruce, pe care episcopul de Acra a purtat-o în dezastruoasa bătălie de la Hattin.[52] Când bătălia a fost pierdută, Saladin a capturat relicva, care a fost apoi răscumpărată de către cruciaţi atunci când musulmanii le-au predat oraşul Acra în 1191.[53] De asemenea, aveau în posesie capul Sfintei Eufemia din Calcedon.[54] Subiectul relicvelor a fost abordat şi în timpul Inchiziţiei templierilor, deoarece câteva documente ale proceselor se referă la venerarea unui anumit idol, menţionat în unele cazuri drept o pisică, un cap bărbos sau uneori drept Baphomet, probabil o greşeală franţuzească de ortografie a cuvântului Mahomet (Mahomed).[2][55] Aşa-zisa venerare a idolilor a fost inclusă în acuzaţiile aduse împotriva templierilor şi a condus la arestarea acestora la începutul secolului al XIV-lea.[56] Această acuzaţie de venerare a idolilor adusă împotriva templierilor a contribuit şi la credinţa modernă a faptului că unii templieri practicau vrăjitoria.[57]
Exista în timpul Cruciadelor un interes particular faţă de mitul Sfântului Graal, care a fost rapid asociat templierilor, încă din secolul al 12-lea. Primul roman cavaleresc legat de Graal a fost Povestea Graalului text fantastic scris în 1180 de către Chrétien de Troyes, care provenea din aceeaşi zonă unde Conciliul de la Troyes sancţionase oficial Ordinul Templierilor. În legenda Arturiană, eroul căutării Graalului, Sir Galahad (o invenţie literară din secolul 13 a călugărilor din Ordinul cistercian al Sfântului Bernard de Clairvaux) era descris purtând un scut cu crucea Sfântului George, similară cu insigna templierilor. În poemul epic cavaleresc din acea perioadă, Parzival, Wolfram von Eschenbach se referă la templierii care păzeau Regatul Graalului.[58] O legendă s-a dezvoltat bazată pe faptul că, deoarece templierii îşi aveau sediul pe Muntele Templului din Ierusalim, au excavat în căutare de relicve, au găsit Graalul şi au continuat să-l păstreze şi să-l păzească cu propria viaţă. Cu toate acestea, în documentele extensive ale Inchiziţiei templierilor, nu există nici măcar o singură menţiune cu privire la vreun obiect legat de Sfântul Graal,[8] nemailuând în considerare şi posesia unui astfel de obiect. În realitate, majoritatea specialiştilor sunt de acord cu faptul că povestea Graalului a fost doar una fictivă, care a început să circule din timpurile medievale.[2][9]
Un artefact legendar ce pare a avea legătură cu templierii este Giulgiul din Torino. În 1357, giulgiul a fost expus publicului pentru prima dată de către familia nepotului lui Geoffrey de Charney, templierul care fusese ars pe rug împreună cu Jacques de Molay în 1314. Originile artefactului sunt încă un subiect controversat, însă datarea cu carbon dovedeşte că giulgiul a fost creat între anii 1260 şi 1390, un interval de timp care include ultimii 50 de ani ai templierilor.[59]
Speculaţiile privind supravieţuirea templierilor au inspirat diverse lucrări beletristice. În Moştenirea Templierilor[60] Steve Berry lansează ipoteza că aceştia s-ar fi retras în munţii Pirinei şi ordinul şi-ar avea sediul la Abaţia Des Fontaines, lângă Andorra.
[modifică] Vezi şi
Ordinul Templierilor
- Sigiliul Ordinului Templierilor
- Ordinul Templierilor în Anglia
- Ordinul Templierilor în Scoţia
- Lista Cavalerilor Templieri
Asociaţii moderne
- Cavalerii Templieri (filială francmasonă)
- Suveranul Ordin Militar al Templului din Ierusalim
[modifică] Bibliografie
- National Geographic – Cavalerii Templieri (Biblia Secretă)
- Ovidiu Drâmba - Istoria culturii şi civilizaţiei
- Mircea Eliade – Istoria ideilor şi credinţelor religioase
- en Barber, Malcolm. The New Knighthood: A History of the Order of the Temple. Cambridge University Press, 1994. ISBN 0-521-42041-5.
- en Barber, Malcolm. The Trial of the Templars, prima ediţie, Cambridge University Press, 1978. ISBN 0-521-45727-0
- en Barber, Malcolm. The Trial of the Templars, a doua ediţie, Cambridge University Press, 2006. ISBN 978-0-521-67236-8
- en Barber, Malcolm (1992). “Supplying the Crusader States: The Role of the Templars”, BZ Kedar The Horns of Hattin, 314-326, Jerusalem and London.
- en Burman, Edward. The Templars: Knights of God. Destiny Books, 1986. ISBN 0-89281-221-4.
- en Frale, Barbara. "The Chinon chart—Papal absolution to the last Templar, Master Jacques de Molay". 2004. Journal of Medieval History 30 (2): 109–134. DOI:10.1016/j.jmedhist.2004.03.004.
- en Hietala, Heikki. The Knights Templar: Serving God with the Sword, 1996, Renaissance Magazine.
- en History Channel, Decoding the Past: The Templar Code, November 7, 2005, documentar video scris de Marcy Marzuni
- en History Channel, Lost Worlds: Knights Templar, July 10, 2006, documentar video scris şi regizat de Stuart Elliott
- en Martin, Sean, The Knights Templar: The History & Myths of the Legendary Military Order, 2005. ISBN 1-56025-645-1.
- en The Mission. "Science and the Shroud: Microbiology meets archaeology in a renewed quest for answers", vara 1996.
- en Newman, Sharan. The Real History Behind the Templars. Berkeley Publishing Group, 2007. ISBN 978-0-425-21533-3.
- en Nicholson, Helen. The Knights Templar: A New History. Sutton, 2001. ISBN 0-7509-2517-5
- en Picknett, Lynn and Prince, Clive. The Templar Revelation, 1997, ISBN 0-684-84891-0.
- en Read, Piers Paul, The Templars. Da Capo Press, 1999. ISBN 0-306-81071-9.
[modifică] Informaţii suplimentare
Pentru informaţii suplimentare, puteţi consulta:
- Barber, Malcolm. "Cine au fost Cavalerii templieri?". Slate Magazine, 20 April 2006.
- Brighton, Simon (2006-06-15). În căutarea Cavalerilor templieri: Un ghid al siturilor din Marea Britanie (Hardback), Londra, Anglia: Orion Publishing Group. ISBN 0-297-84433-4.
- Butler, Alan and Stephen Dafoe, Războinicii şi bancherii: O istorie a Cavalerilor templieri din 1307 până în prezent, Templar Books, 1998. ISBN 0-9683567-2-9.
- Partner, Peter. Cavalerii templieri şi mitul acestora. Destiny Books; Ediţie revizuită (1990). ISBN 0-89281-273-7.
- Ralls, Karen. Templierii şi Graalul, Quest Books, 2003. ISBN 0-8356-0807-7.
- Smart, George. Cavalerii templieri: Cronologie, Authorhouse, 2005. ISBN 1-4184-9889-0.
- Upton-Ward, JM. Norma templierilor: Textul francez al Normei Ordinului Templierilor. The Boydell Press, 1992. ISBN 0-85115-315-1.
[modifică] Legături externe
- Ioaniţii şi Templierii
- Arhivele secrete de la Vatican.
- BBC Website 'Ce sunt Cavalerii templieri până în zilele noastre?'. News Magazine 2007-10-19
- BBC Radio 4 'Pe urmele templierilor' Program audio, prima difuzare 2007-06-18
- Istoria Cavalerilor templieri, de Charles Addison, 1842.
- "Secretele Cavalerilor templieri dezvăluite", CNN, 2007-10-12. Accesat la data de 2007-10-12.
- Pergamentul de la Chinon—Absolvirea vinei conducătorilor Ordinului Templierilor de către papa Clement al V-lea. Biblioteca Vaticanului (August 17-20,1308).
- Pergamentul de la Chinon, traducere aproximativă în limba engleză
- Bulele emise de papa Clement al V-lea în legătură cu Cavalerii templieri
| Note şi referinţe: |
|
