Imperiul Otoman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Devlet-i Aliye-i Osmaniye
دولتِ عَليه عُثمانيه

Steagul Otoman Stema Otomană
Deviză naţională (limba turcă otomană)	Devlet-i Ebed-müddet ("Statul veşnic")
Imperiul Otoman în momentul de maximă putere
Limba oficială	turca otomană
Capitala	Bursa (1335 - 1365), Edirne (1365-1453), İstanbul (1453-1922)
Imnul imperial	Imnul imperial otoman
Suverani	Padişahii din dinastia Osmanli
Populaţia	circa 40 de milioane
Suprafaţa	6,3 milioane km² (1902; maximum 19.9 milioane km² (estimare pentru anul 1595)
Întemeierea	1299
Dispariţia	29 octombrie 1923
Monedă	Akçe, Kuruş, Lira

	Istoria Imperiului Otoman
Periods:
Ascensiunea (1299–1453)
Propăşirea (1453–1683)
Stagnarea (1683–1827)
Declinul (1828–1908)
Dispariţia (1908–1922)
Vezi şi:
Căderea Constantinopolelui (1453)
Războaiele ruso-turce (1633-1917)
Epoca Lalelei (1718–1730)
Epoca Tanzimat (1839-1876)

Imperiul Otoman (în limba turcă otomană: دولتِ عَليه عُثمانيه, Devlet-i Aliye-i Osmaniye, "Sublima Poartă Otomană", limba turcă modernă: Osmanlı Devleti ori Osmanlı Imparatorluğu) a fost o supraputere imperială, care şi-a manifestat dominaţia în zona mediteraneană şi care a existat din 1299 până în 1922. În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19.9 milioane de km². Multe dintre provinciile sau regiunile asupra căreia îşi exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice, însă el a reprezentat şi mai reprezintă încă în mentalul colectiv al maselor musulmane un reper idealizat important, de aceea meritând a menţiona şi titlul de calif al sultanilor otomani. Imperiul Otoman, de-a lungul celor şase secole de istorie a fost o punte de legătură între culturile estului şi vestului.

Imperiul a fost fondat de tribul turcilor oghuzi în vestul Anatoliei şi a fost condus de dinastia Osmali. Primul sultan a fost Osman I . În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopol, (oraşul Istanbul din zilele noastre), fosta capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai puternice entităţi politice şi statale ale lumii, ţările europene simţindu-se ameninţate neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani şi spre sudul Uniunii polono-lituaniană.

În momentul de maximă întindere, imperiul stăpânea multe dintre cele mai importante locuri ale antichităţii clasice, inclusiv Olimpul homeric, Europa lui Zeus, Bosforul lui Io, templul Dianei din Efes, sarcofagul lui Alexandru cel Mare, râul Nil, Muntele Predicii şi dealul Golgota.

Dispariţia Imperiului Otoman a fost o consecinţă a victoriei Antantei în primul război mondial, când forţele Aliaţilor, în rândurile cărora se aflau şi arabii, i-au înfrânt până în cele din urmă pe turci în Orientul Mijlociu. La sfârşitul primului război mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut neputincios, iar imperiul a fost împărţit între puterile învingătoare. În numai câţiva ani au fost proclamate noi state. Unul dintre aceste state noi a fost Republica Turcia. Membrii dinastiei Otomane au fost alungaţi de pe pământurile Anatoliei, unde străluciţii lor strămoşi creaseră unul dintre cele mai mari imperii ale lumii. După 76 de ani, în 1999, Parlamentul de la Ankara a acordat cetăţenia turcă membrilor familiei foştilor sultani. Trebui spus însă că Imperiul otoman dispărea cu mult timp înaintea acestui moment tardiv care punea capăt existenţei "omului bolnav al Europei", probabil pe la finele veacului al XVIII-lea, dacă puterile occidentale nu-l menţineau în viaţă în mod artificial cu scopul de a rămâne o forţă de contrapondere pentru Rusia, aflată pe atunci într-o puternică efervescenţă expansionistă înspre sudul graniţelor sale, pe toată lungimea frontierei ei deja intercontinentală. Dar statele occidentale şi-au folosit influenţa şi abilităţile diplomatice pentru a reduce pierderile otomane în faţa ţarilor, şi au luptat chiar alături de turci contra ruşilor ortodocşi pentru a nu le permite acestora câştigarea unei preponderenţe în toată Europa, aşa cum recunoaşte cât se poate de franc istoricul occidental Bernard Lewis. Asta deşi ruşii, ca şi popoarele balcanice şi central-europene au fost secole la rând fie stavilă contra, fie subiecţi (supuşi) ai otomanilor, dar cel mai adesea ambele, aşa cum arată chiar istoria naţională a românilor, timp în care Occidentul şi-a putut consolida civilizaţia; atunci când finalmente roata istoriei s-a întors, iar statele creştine estice, majoritar ortodoxe, au putut să capete superioritate militară în faţa invadatorului şi stăpânului musulman, occidentalii au găsit util să modereze acest proces de revendicare a independenţei, prestigiului şi teritoriilor tradiţionale ale popoarelor creştinsmului oriental.

Cuprins 1 Istoria 1.1 Originile 1.2 Ascensiunea (1299–1453) 1.3 Creşterea (1453–1683) 1.4 Stagnarea (1683–1827) 1.5 Declinul (1828–1908) 1.6 Disoluţia (1908–1922) 2 Statul 2.1 Sultanii 2.2 Organizarea 2.3 Subdiviziuni 3 Cauzele prăbuşirii Imperiului Otoman 4 Economia 5 Justiţia 6 Armata 7 Cultura 8 Religia 9 Legături externe 10 Bibliografie

[modifică] Istoria

Istoria Imperiului Otoman se întinde pe mai multe de 7 secole. Există mai multe împărţiri în diferite perioade istorice, aşa cum este cea făcută din perspectiva cuceririlor/pierderilor teritoriale. Împărţirea de mai jos priveşte lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, în care elementulele economice şi politice sunt tratate ca fiind la fel de importante ca şi cele militare.

[modifică] Originile

Imperiul Otoman îşi are originile în Uç Beyliği din Satul selgiucid al Anatoliei de la sfârşitul secolul al XIII-lea, care până atunci fusese el însuşi un stat marionetă şi vasal al Ilhanatului. Conform tradiţiei, în 1299, Osman I si-a proclamat statutul de Beilik independent.

[modifică] Ascensiunea (1299–1453)

Chiar dacă statul otoman a existat şi mai înainte de domnia lui Osman I, el este considerat fondatorul imperiului, cel care i-a dat numele şi a fost primul bei care i-a proclamat independenţa. El a extins graniţele statului spre cele ale Imperiului Bizantin, în timp ce alte beylikuri turceşti se măcinau în lupte interne. În timpul lui Osman I, capitala otomană a fost mutată la Bursa şi a fost bătută prima monedă, demonstrând forţa economică şi politică a noului stat independent. În timpul secolelor care au urmat, numele lui a fost mereu pomenit în urări: "Să fii la fel de bun precum Osman".

Mehmed al II-lea avea doar 12 ani atunci când a devenit sultan şi avea reputaţia de a fi fost un soldat erudit. Priceperea lui militară a fost demonstrată când a cucerit Constantinopolul. (Vezi Căderea Constantinopolului). Mehmed s-a bucurat de sprijinul tuturor celor din imperiu, angajându-se în reorganizarea structurii statale şi militare.

[modifică] Creşterea (1453–1683)

Era de propăşire a Imperiului Otoman poate fi împărţită în două perioade caracteristice. Prima dintre ele era una de creşteri teritoriale şi cuceriri constante, de la cucerirea Constantinopolelui din 1453 până la moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran şi a pus bazele unei flote a Mării Roşii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea şi întinderea imperiului şi mai departe. După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526). Suleiman a continuat atacul asupra Austriei, dar în bătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins. La scurtă vreme, Transilvania, Valahia şi Moldova au trebuit să se recunoască principatele tributare Imperiului Otoman, dar nefiind incluse in acesta.

În est, Suleiman Magnificul a cucerit Bagdadul în 1535 din mâinile perşilor, asigurând controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu.

Otomanii au atins "Vârsta lor de Aur" în timpul domniei Suleiman Magnificul.

Încetarea cuceririlor în Europa au marcat sfârşitul celor 230 de ani de creştere. Asediul Vienei nu a fost parte a extinderii otomane în Germania. Turcii au reacţionat la intervenţia Habsburgilor austrieci în Ungaria. Acţiunea aceasta a îndepărtat pe unii dintre aliaţii otomani, iar pe alţii i-a întors împotriva turcilor. Papa a abandonat interesele lui seculare pentru a agita spiritele pentru o nouă cruciadă împotriva otomanilor. În deceniile care au urmat, Imperiul Otoman nu a fost numai o forţă de ocupaţie, ci a şi devenit un instrument în politica europeană. Bătălia de la Viena a adus o perioadă lungă de stagnare şi a fost un punct de cotitură în lupta de 300 de ani a regatelor din Europa Centrală împotriva otomanilor.

Mai înainte de asediul Vienei, nu era subiect al obiceiurilor diplomatice normale, nici nu a recunoscut dreptul la existenţă al statelor creştine, care erau consideraţi inamici toleraţi. Eşecul din faţa Vienei a început un proces de medievalizare a statului otoman, de timp ce regulile islamice care guvernaseră viaţa imperiului au început să fie înlocuite de contracte financiare şi civile în toate domeniile, (în relaţiile externe, recrutările pentru armată, organizarea administrativă, etc).

[modifică] Stagnarea (1683–1827)

A urmat o listă lungă de sultani capabili, dar nici pe de parte la fel de capabili ca Mehmed al II-lea, Selim I şiSuleiman I. În această perioadă de stagnare, imperiul a fost slăbit de războaie neîntrerupte, în special cu Imperiul Persan, Uniunea polono-lituaniană, Imperiul Rus şi Austro-Ungaria. Expansionismul rusesc a fost reprezentat de o serie de 10 războaie duse împotriva otomanilor în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea. Imperiul Otoman a fost foarte rezistent în faţa acestor atacuri purtate de-a lungul multor ani, mai ales că avea tot concursul puterilor occidentale întru limitarea creşterii puterii ruseşti.

Până în cele din urmă, după ce regele polonez Jan al III-lea Sobieski l-a învins pe Kara Mustafa în bătălia de la Viena din 1699, turcii au început să piardă din poziţia dominantă din Europa. După înfrângerea în războiul cu Liga Sfântă din 1699, pentru prima oară de-a lungul istoriei sale, odată cu semnarea tratatului de la Karlowitz în 1699, otomanii au fost nevoiţi să accepte că Imperiul Austriac ajunsese la un stadiu de dezvoltare care să-i permită să trateze termenii unei păci de la egal la egal cu turcii. Austriecii au început din acest moment să cucerească teritorii care fuseseră sub stăpânirea otomană de secole. Înfrângerea ruşilor în campania de pe Prut din 1712 şi tratatul de la Passarowitz au produs o scurtă perioadă de pace între 1718–1730. Otomanii au reuşit să-şi revină, reuşind să-i învingă pe autrieci în 1736, Tratatul de la Belgrad consfinţind recuperarea unora dintre teritoriile pierdute în 1699. Mai târziu, în timpul războiului Crimeii, Imperiul Otoman a intrat în război împotriva Rusiei avâdu-i ca aliaţi pe britanici şi francezi.

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Istoria războaielor ruso-turce.

Au început să se facă simţite în această perioadă semnele schimbării politicilor otomane în privinţa Europei. Imperiul a început să întărească oraşele din balcani, folosite ca avanposturi în lupta împotriva ofensivei europenilor. Au fost gândite noi politici publice, (aşa cum a fost scăderea impozitelor), îmbunătăţirea activităţii de relaţii cu publicul , (apariţia instituţiei consulatelor), şi au apărut primele investiţii civile în industrie. Această perioadă a fost numită "Epoca Lalelei".

În această perioadă, avantajul ştiinţific otoman faţa de ţările europene a scăzut. În vreme ce otomanii erau într-un impas, dezvoltarea europeană s-a accelerat. În cursa tehnologică, Imperiul Otoman nu a putut face rivalilor europeni: franţa, Imperiul Britanic, Austria şi Rusia.

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Epoca Lalelei în Imperiul Otoman.

Turcii au continuat să piardă războaie şi teritorii în favoarea Austriei în Balcani, a Rusiei în Cauzaz, iar vechi posesiuni ca Egiptul şi Algeria au devenit indepndente de facto faţa de otomani, e adevărat însă, devenind dependente de Franţa şi Anglia. Odată cu domnia lui Selim al III-lea, au fost iniţiate eforturi importante pentru modernizarea sistemului. Multe dintre reformele concepute de sultani au fost anulate de acţiunile forţelor conservatoare din imperiu, de clerici sau de ienicerii corupţi, (chiar şi după ce corpul ieniceresc a fost desfiinţat în 1826).

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Eforturile pentru reforma militară turcă.

[modifică] Declinul (1828–1908)

Perioada de declin a imperiului a fost marcată de reorganizarea şi transformările tuturor aspectelor vieţii otomane. Caricatura de mai sus este din această perioadă şi arată sentimentelor turcilor, parodiind Ministerul de Externe Otoman şi pe funcţionarii de sai. Papagalul, maimuţa şi porcul (englezii, italienii şi germanii) care nu-i dau pace raţei (turcii), sunt consilierii şi interpreţii principali. Ruşii sunt reprezentaţi în fundal ca urşi.

Tanzimatul a fost o perioadă de reforme, care a durat din 1839 până în 1876. În această perioadă s-a format prima armată modernă, bazată pe recrutări naţionale. Sistemul bancar a fost de asemenea reformat, iar breslele au fost înlocuite cu fabricile moderne. Din punct de vedere economic, imperiul avea greutăţi mari în plata ratelor la împrumuturile luate de guvern de la băncile europene. Din punct de vedere militar, otomanii au pierdut controlul asupra unor teritorii (precum Egiptul ocupat de francezi, sau Ciprul ocupat de englezi în [[1876

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Tanzimat.

O schimbare importantă a politicii otomane a fost aceea că imperiul nu s-a mai angajat de unul singur în conflictele militare, ci a început să se alieze cu puterile europene – Franţa, Olanda, Anglia şi Rusia. Un prim exemplu a fost Războiul Crimeii, în care otomanii, francezii, britanicii şi alţii au luptat împreună împotriva Imperiului Rus.

Dintre toate ideologiile pe care otomanii le-au împrumutat din vest, naţionalismul etnic (rebotezat “religie a lumii moderne”) a avut cel mai mare succes printre otomanii. Otomanii nu operau cu naţionalismul etnic doar în interiorul graniţelor lor ci şi în afara acestora. Revoltele au avut numeroase efecte asupra altor grupuri etnice în timpul secolului al XIX-lea. S-a pretins că aceste revolte au determinat calea pe care s-au îndreptat otomanii în secolul al XX-lea, dar retorica cu privire la cauzele răscoalelor din secolul al XIX-lea este foarte controversată. Otomanii au pretins că originea conflictelor interetnice ar trebui căutată în mişcarea şi sursele care sprijineau conflicte cu obiective obscure. Perioada de declin a avut şi unele realizări, aşa cum au fost reorganizarea economiei, armatei, comunicaţiilor, dar aceste reuşite nu au avut efecte asupra calmării mişcărilor etnice.

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Apariţia naţionalismului în Imperiul Otoman.

Junii turci era numele unei organizaţii a otomanilor educaţi în universităţi occidentale, care credeau că monarhia constituţională ar fi putut scădea mişcarea de nesupunere socială din imperiu. Epoca Mesrutiyet explică dinamica socială şi politică a primei constituţii scrisă de İttihat ve Terakki Cemiyeti şi consecinţele ei sociale şi economice. După o lovitură militară de stat, İttihat ve Terakki Cemiyeti l-a forţat pe sultanul Abdülaziz să abdice în favoarea lui Murad al V-lea. Însă Murad al V-lea a înebunit şi a fost detronat câteva luni mai târziu. Moştenitorul lui, Prinţul Abdülhamid, a fost invitat să preia puterea în condiţiile în care ar fi proclamat instaurarea monarhiei constituţionale, lucru pe care l-a şi făcut pe 23 noiembrie 1876. Constituţia a fost numită Kanun-i Esasi (Legea Fundamentală).

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Prima perioadă constituţională în Imperiul Otoman.

[modifică] Disoluţia (1908–1922)

Perioada disoluţiei a început cu numirea guvernului celei de-a doua Constituţii.

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi A doua perioadă constituţională în Imperiul Otoman.

La sfârşitul secolului al XIX-lea au părut trei noi state balcanice. Aceste trei state noi împreună cu Muntenegrul căutau să alipească teritorii de sub stăpânirea turcească în regiunile cunoscute ca Albania, Macedonia şi Tracia. Au izbucnit războaie datorită statutului naţional incomplet al noilor state apărute pe ruinele Imperiului Otoman. La început, datorită încurajărilor Rusiei, au fost stabilite câteva aranjamente: între Serbia şi Bulgaria (martie 1912) şi între Grecia şi Bulgaria (mai 1912). Muntenegru s-a alăturat înţelegerii sârbo-bulgară în octombrie 1912. Problemele apărute în ceea ce priveşte împărţirea regiunilor foste otomane au provocat izbucnirea primului şi celui de-al doilea război balcanic.

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Războaiele balcanice.

Într-un efort final de păstrare a puterii în mâinile lor prin recucerirea cel puţin a unora dintre teritoriile pierdute şi de punere sub semnul întrebării autoritatea britanică asupra canalului Suez, triumviratul condus de ministrul de război Enver Pasha a hotărât ca Turcia să se alăture Puterilor Centrale în timpul primului război mondial. Imperiul Otoman a reuşit să aibă câteva succese în primii ani de război. Aliaţii, inclusiv noile formate ANZAC – Corpurile de Armată Australiene şi Neozeelandeze, au fost învinse în bătălia de la Gallipoli, în Irac şi în Balcani. Imperiul Otoman a respins încercările de debarcare britanice şi a reuşit să recucerească anumite teritorii. În Caucaz turcii au pierdut teren într-o serie de bătălii, au pierdut în luptă aproximativ 100.000 de soldaţi, iar ruşii au stabilit linia frontului pe aliniamentul Trabzon – Erzurum – Van. Revoluţia Bolşevică a permis otomanilor să recupereze tot ce pierduseră până în acel moment dat în Caucaz. Până în cele din urmă, ofensiva neîncetată a trupelor Imperiului Britanic s-a dovedit prea puternică ca să poată fie înfrântă. Otomanii au fost înfrânţi până în cele din urmă de forţele Antantei, conduse de generalul Edmund Allenby, sprijinite de arabi şi de Republica Armenia. De fapt, spre deosebire de naţiunile arabe, Republica Armenia a fost proclamată independentă încă din timpul războiului. Teritoriile otomane au fost împărţite între învingători. Prima înţelegere în această privinţă a fost Armistiţiul de la Mundros, după care a fost semnat Tratatul de la Sèvres. Acest tratat a fost încununarea politicii britanice în Orientul Apropiat, unde englezii au reuşit să obţină aproape tot ce-şi doriseră.

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Fronturile Imperiului Otoman (primul război mondial).

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Genocidul armenilor.

Totuşi, pentru a aprecia corect câştigurile Antantei în această zonă, trebuie luate în consideraţie şi rezultatele Războiul turcesc de independenţă. Turcii s-au ridicat împotriva prevederilor Tratatului de la Sèvres, pentru alungarea trupelor greceşti şi pentru respingerea trupelor armeneşti, italiene, franceze şi pentru îndepărtarea ameninţării britanice din Strâmtori. La sfârşitul războiului, turcii au obţinut dreptul la existentă naţională independentă.

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Războiul turcesc de independenţă.

În Turcia independentă, în 1922, a avut o lovitură de stat care l-a detronat pe sultanul Mehmet al VI-lea Vahdettin. Republica Turcia a fost proclamată pe 29 octombrie 1923, fiind formată din rămăşiţele imperiului, la fel ca multe alte state din acea perioadă.

[modifică] Statul

Sunt anumite caracteristici ale statului otoman care nu s-au schimbat de-a luingul secolelor de existenţă.

Statul otoman şi-a modernizat structura prin folosirea creştinilor şi evreilor cu experienţă, în timp ce alte state au ţinut să păstreze identitatea lor naţională şi religioasă. Aceasta a fost o cale eclectică pentru dezvoltarea rapidă a statului, care avea vevoie de sprijinul local pentru a conduce întreg sistemul, aceasta ducând la folosirea sfătuitorilor (vizirilor), oameni care erau recrutaţi dintre toate naţionalităţile imperiului: greci, italieni şi alţi creştini loiali turcilor. Chiar şi din perspectiva occidentală, dezvoltarea bazată pe structura bizantină era uşor de observat în corespondenţa diplomatică care se purta în limba greacă.

În cercurile diplomatice, Imperiul era deseori numit بابِ علی Bâb-i-âlî - Sublima Poartă, o aluzi la Marea Poartă a Palatului Palatul Topkapı, locul în care sultanul primea ambasadorii străini. Unii istorici interperetează această denumire ca având legătură cu localizarea geografică a Imperiului, care îi dădea statului şi capitalei sale Istambul caracteristica de "poartă de intrare" a Europei către Asia. Occidentalii numeau în mod obişnuit Imperiul Otoman ca Imperiul Turcesc, sau şi mai simplu, Turcia, acest din urmă termen neavând nimic în comun cu statul naţional modern Turcia.

Otomanii erau administratori, nu producători, excepţie făcând ţaranii turci din Anatolia, care produceau alimente. Viziunea despre stat moştenită de otomani de la califatul arab (care la rândul lui l-a preluat de la imperiul persan şi parţial cel bizantin), în care exploatarea fiscală a provinciilor cucerite trebuie să fie o sursă de bani pentru întreţinerea unei armate al cărui rol era, la rândul ei, să aducă în robie alte entităţi statale, populate de alţi viitori subiecţi plătitori de impozite pe baza cărei închizînd ciclul armata să poată fi din nou extinsă şi întărită, alături de concepţia specific musulmană (dar cu origine persană şi ea) de exploatare fiscală discriminatorie a subiecţilor de altă religie decât cea a clicii militaro-religioase conducătoare (adică exploatarea discriminatorie a non-musulmanilor, şi nu trebuie uitat că o destul de lungă perioadă statul islamic a avut o populaţie majoritar creştină şi neislamică; de altfel, conversia în masă a acestor subiecţi exploataţi fiscal şi discriminaţi civil, este considerată ca fiind unul dintre motivele decăderii califatului în perioada lui arabă), a finit prin a-şi arăta limitele, căci în timp ce statele europene au urmat cursul mercantilist al capitalismului şi al industrializării, modernizându-şi permanent structurile, statul turc, tarat de influenţa juridismului islamic asupra gândirii şi întreprinderii politice, a rămas la vechea formă de obţinere a bogăţiei, anume cucerirea şi subjugarea. Creativitatea, dinamismul comercial, imaginaţia pe tărâm financiar sau politic (bursa, presa liberă, democraţia, etc.), modernizarea activităţilor economice (în special agricultura, unde otomanii n-au fost deloc mai inovatori decât predecesorii lor arabi; astfel, plugul de lemn a fost unealta principală până târziu de tot în lumea islamică, în timp ce toate ameliorările acestei unelte vitale pentru economiile pre-industriale au avut loc în Europa (plugul cu roată (~ 1600), lamă profilată, monocorp, care a dublat şi mai apoi multiplicat producţia de pe o suprafaţă agricolă dată); o explicaţie a acestui fapt este că imperiul era hrănit de fapt cu produsele agricole din teritoriile est-europene subjugate (cum erau şi românii), musulmanii neavând mare interes să modernizeze acest instrument, cu atât mai mult cu cât principalele lor focare de producţie agricolă (Nilul egiptean şi Mesopotamia) se aflau în zone inundabile sau irigate, posedând deci un teren mult mai moale şi fertil decât cel din prea-nordica Europă. Apoi atât startul, cât şi cursa industrializării a fost ratate de către otomani, fapt care se explică de asemenea prin imobilismul lor în materie de creativitate ca şi prin disponibilitatea redusă de a îmbrăţişa noul mai degrabă decât a-l respinge, fapt care, iar, are legătura cu fetişismul tradiţiei inculcat de legea islamică, deşi trebuie spus că turcii au fost, dintre musulmani, forţaţi fiind de poziţia lor de interfaţă şi predominanţă în lumea islamică, primii care au adoptat invenţiile, tehnicile şi metodele europene, în timp ce pe de altă parte factori care nu ţin de cultură/religie au cântărit şi ei parţial pentru a produce această rămânere în urmă, anume lipsa de lemn, apă (cursuri de apă) şi cărbune; transporturile, şi ele, au rămas incredibil şi nejustificat de înapoiate, mijloacele rulante fiind practic inexistente din peisajul cotidian al ţărior Orientului mijlociu pâna foarte târziu, aşa cum atestă geograful marocan Ibn Batuta, care într-o călătorie în Asia centrală musulmană în sec. al XIV-lea, le găseşte suficient de exotice pentru a le menţiona ca pe o curiozitate, dar şi aşa cum ne arată şi francezul Volney, călător în ţările Orientului mijlociu în secolul al XVIII-lea, el spunând că "este de mirare cum în toată Siria n-am văzut un car sau o căruţă" - pe atunci, aşa cum mai vedem uneori în Pakistanul de azi, transportul se făcea pe spinarea asinilor, cailor sau cămilelor... Dispreţul pentru eficienţă a adus cu el inevitabil dispreţul pentru inovaţie şi tehnică, iar utilizarea intensivă a resurselor produse sau imaginate în exterior şi luate prea des cu japca, ca şi utilizarea sclavilor (de exemplu, tătarii furnizau anual ceea ce se numea "recolta stepelor", adică mii de tineri ruşi luaţi cu forţa de la căminele lor în sclavie, şi asta până când Rusia a cucerit finalmente Crimeea în 1783), toate acestea au rămas prea străine statului islamic otoman, fapt ce a dus inevitabil la scăderea forţei lui spre profitul statelor europene. Un alt factor non-neglijabil al declinului califatului din perioada sa otomană este chiar şi lipsa de apetit pentru împrumutul de tehnici (în sens larg, cuprinzând de la factori materiali până la instituţii politice): cât timp statul musulman, bazându-se pe expertiza strălucitelor civlizaţii pe care le-a cucerit (Bizanţul şi Persia) a afişat o incontestabilă superioritate în raport cu Occidentului creştin încă barbar, acesta din urmă a împrumutat cu deschidere toate avansurile existente în Lumea islamică, în timp ce atunci când situaţia s-a inversat, Lumea islamică s-a dovedit, global vorbind, incapabilă fie şi măcar de efortul de a împrumuta, şi asta, din nou, din pricina prejudecăţii religioase care spune că islamul, ca religie al cărui Profet a venit să corecteze rătacirile evreilor şi creştinilor, n-are nimic de învăţat de la ei, care istoric vorbind se află în mod necesar pe o treaptă inferioară de evoluţie. În chestiunea libertăţii şi cetăţeniei, o noutate în peisajul politic otoman şi mai genereal islamic, merită să-i dăm cuvântul lui B. Lewis:

"[...] libertatea, cel puţin în sens politic, era o idee nouă. În limbile islamului, termenul "liber" avea un conţinut juridic, şi, în mod accesoriu, social: era liber acela care nu era sclav; în alt context, era liber acela care beneficia de anumite privilegii sau scutiri, de ex. acela care nu era supus corvezilor sau constrângerilor. Libertatea nu era un termen care să apară în lungile discuţii politico-filozofice asupra naturii guvernării sau asupra a ceea ce defineşte un bun guvern de un rău guvern. Conforma tradiţiei musulmane, contrariul tiraniei nu era libertatea, ci dreptatea, cu sensul de justa guvernare, ea fiind concepută aşadar mai degrabă ca o obligaţie a suveranului decât ca un drept al subiecţilor lui. Noţiunea de cetăţenie, şi acelea conexe de participare şi reprezentare, au apărut în Orientul mijlociu sub influenţa Franţei revoluţionare,şi mai mult, datorită imixtiunii ei directe în afacerile lumii islamice."

Sultanul otoman însă, care era şi califul lumii islamice în acelaşi timp, a găsit util să critice valorile vehiculate de Franţa post-revoluţionară, declarând cu termeni ai unei retorici familiare şi azi în acest colţ de lume, că "acestea sunt şoptite de către Satan", şi că "musulmanii nu trebuie să se lase influenţaţi de ele".

Declinul imperiului otoman şi prin el a lumii islamice reprezintă şi azi din păcate un mister pentru musulmani, şi în acelaşi timp este resimţit ca o rană deschisă în corpul civlizaţiei islamice, acest fapt având repercursiuni neaşteptate, aşa cum este de exemplu terorismul islamic, reapariţia tendinţelor radicale în sânul populaţiilor musulmane (vezi recentele succese populare ale partidelor (re-)animate de vechi islamişti şi focare de tradiţionalişti islamici în Turcia, de ex.) sau problemele de integrare a imigraţiei de religie islamică în ţările Europei de vest.

[modifică] Sultanii

Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Dinastia Otomană.

Sultanul era monarh absolut, cel puţin din punct de vedere oficial.

Dinastia a fost numită de cele mai multen ori Osmanli sau Casa Osman. Primii conducători otomani s-au numit pe ei înşişi bei, de aceea acceptând suzeranitatea sultanatului Selgiucid şi a succesorului acestuia, sultanatul Ilhanat. Murad I a fost primul otoman care s-a proclamat "sultan" (rege). După cucerirea Constantinopolelui în 1453, statul a devenit un mare imperiu, Mehmed al II-lea fiind proclamat împărat sau padişah. Din 1517, sultanul otoman a fost proclamat şi Calif al Islamului, Imperiul Otoman fiind de la această dată până în 1922 un Califat – stat islamic. Sultanul avea numeroase titluri, aşa cum erau Suveranul Casei Osman, Sultan al Sultanilor, Han al Hanilor, Calif – cea ce îi dădea dreptul de suzeranitate asupra tuturor conducătorilor musulmani din întreaga lume, iar din 1517 până la dispariţia statului otoman, şi Credincios şi Succesor al Profetului Stăpânului Universului, etc.

Osman I (1299-1326) Orhan Gazi (1326-1359) Murad I Hudavendighiar (1359-1389; sultan din 1383) Baiazid I Ildârâm (Fulgerul) (1389-1402) Mehmed I Celebi (1403-1421) Murad al II-lea (1421-1451) Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) (1451-1481) Baiazid al II-lea Veli (1481-1512) Selim I Yavuz (Dur) (1512-1520) Soliman I (Kanuni - Legiuitorul sau Muhteşem - Magnificul) (1520-1566) Selim al II-lea (1566-1574) Murad al III-lea (1574-1595) Mehmed al III-lea (1595-1603) Ahmed I (1603-1617) Mustafa I (1617-1618) Osman al II-lea (1618-1622) Mustafa I (1622-1623) Murad al IV-lea (1623-1640) Ibrahim (1640-1648)

Mehmed al IV-lea (1648-1687) Suleiman al II-lea (1687-1691) Ahmed al II-lea (1691-1695) Mustafa al II-lea (1695-1703) Ahmed al III-lea (1703-1730) Mahmud I (1730-1754) Osman al III-lea (1754-1757) Mustafa al III-lea (1757-1774) Abdul-Hamid I (1774-1789) Selim al III-lea (1789-1807) Mustafa al IV-lea (1807-1808) Mahmud al II-lea (1808-1839) Abdul-Medjid (1839-1861) Abdul-Aziz (1861-1876) Murat al V-lea (1876) Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) Mehmed al V-lea (Resad) (1909-1918) Mehmed al VI-lea (Vahdettin) (1918-1922) Abdul Medjid al II-lea, Calif (1922 - 1924).

[modifică] Organizarea

Deşi statul otoman a fost reorganizat de mai multe ori, mai multe structuri au rămas neschiombate de-a lungul timpului. În fruntea statului se afla Sultanul, monarh absolut, singurul în drept să conducă Imperiul. Deciziile erau luate întordeauna de un cosiliu de dregători adunaţi în Divan, doar Sultanul având dreptul să le pună în practică. În primele faze de dezvoltare a statului otoman, în acest consiliu consultativ erau aleşi bătrânii tribului. Cu timpul au fost numiţi profesionişti din domeniu militar, politic sau ai elitelor locale, aşa cum erau înalţii clerici. Ei purtau numele de viziri. Această structură a fost modificată mai târziu pentru –l include pe Marele Vizir, căruia îi erau delegate unele dintre responsabilităţile sultanului. Sublima Poartă era curtea imperială în aer liber a sultanului, numită aşa după poarta care dădea către sediul Marelui Vizir, locul în care Sultanul primea scrisorile de acreditare ale ambasadorilor străini. Cu timpul, Marele Vizir a început să fie la fel de puternic ca Sultanul, dacă nu chiar mai puternic uneori decât acesta. Din 1908, statul a devenit monarhie constituţională fără puteri executive, cu un parlament format din membrii aleşi ai provinciilor.

[modifică] Subdiviziuni

Deşi în Imperiul Otoman nu se ţineau alegeri, exista o structură democratică interesantă în acest stat. Pentru un observator din afară, organizarea statală otomană era bazată pe o ierarhie avându-l în frunte pe sultan, dar au existat mai multe incidente istorice în care guvernatorii locali au acţionat fără aprobarea monarhului, uneori chiar împotriva Sultanului. Unsprezece sultani au fost detronaţi deoarece au fost consideraţi ameninţări la adresa statului. Sultanii erau aleşi dintre fii defunctului monarh, existând o competiţie acerbă între fraţi, ceea ce ducea la competiţia pentru cucerirea spijinului elitelor conducătoare ale imperiului şi la comploturi fratricide. Au existat doar două tentative nereuşite de detronare a familiei domnitoare, ceea ce sugerează existenţa unei stabilităţi politice excepţionale.

În perioada de maximă putere, Imperiul Otoman avea 29 de provincii, plus 3 principate tributare: Moldova, Transilvania şi Valahia.

[modifică] Cauzele prăbuşirii Imperiului Otoman

Prăbuşirea statului otoman este atribuită prăbuşirii structurii sale economice. Multe dintre eşecurile otomane sunt atribuite incapacităţii de a stabili hegemonia economică şi politică asupra altor naţiuni în ciuda faptului că statul era un imperiu. Termenul "bolnavul Europei" ilustrează destul de exact aceste stări de fapt.

Odată cu schimbarea marilor rute comerciale, Imperiul Otoman a pierdut cea mai importantă sursă de venituri. Incapacitatea de a industrializa ţara şi marea dependenţă de taxele asupra pământului au fost de asemenea factori importanţi ai procesului distructiv.

O mare problemă era şi întinderea prea mare a Imperiului. Încercând să evite pierderile teritoriale prin intermediul războaielor purtate în zonele rebele dar şi în afara graniţelor, statul şi-a compromis orice încercare de reformă.

Odată cu îmbunătăţira comunicaţiilor, populaţia care era distribuită de-a lungul rutelor comerciale a început să se concentreze în numai câteva centre. Această populaţie era puternic afectată de competiţia economică din acele timpuri. Cei care s-au mutat în oraşe au trebuit să se confrunte cu greutăţi mari care le-a pus la încercare răbdarea, adaptabilitatea şi stăinţa. Otomanii au trebuit să ţină sistemul statului în funcţiune în condiţiile acestor presiuni sociale.

În comerţ se întâmpla ceva cel puţin curios: chiar şi la sfârşitul secolului al XV-lea, grecii şi evreii erau cei mai importanţi negustori, prezenţa otomanilor în acest sectori fiind nesemnificativă. Ca o consecinţă, otomanii trebuiau să protejeze elitele economice greceşti pentru a menţine economia în funcţiune. Mai mult, turcii trebuiau să rezolve dezordinile sociale din rândul comunităţii greceşti. Atunci când elita grecească s-a întors împotriva otomanilor, Imperiul a pierdut controlul. Conducătorii grecilor au aruncat întreaga responsabilitate a problemelor împeriului în spatele otomanilor şi au proclamat că singura cale de scăpare a grecilor ar fi fost doar proclamarea unui stat naţional propriu.

Cei mai mulţi istorici apreciază că circumstanţele căderii Imperiului Otoman sunt foarte asemănătoare cu cele ale căderii Imperiului Bizantin, în mod special când este vorba despre tensiunile interetnice şi incapacitatea de a le rezolva. În cazul Imperiului Otoman, introducerea sistemului parlamentar în timpul Tanzimatului a fost făcută prea târziu pentru a mai putea repara ceva.

[modifică] Economia

Structura economică a imperiului era definită de structura lui geografică. Imperiul se afla aşezat între est şi vest, controlând astfel vechile drumuri comerciale, forţându-i pe spanioli şi portughezi să caute noi rute către Orientul Îndepărtat. Împeriul Otoman controla calea pe care o folosise odinioară Marco Polo. Atunci când Cristofor Columb descoperea America, Imperiul Otoman se afla în culmea dezvoltării sale, când puterea sa militară şi economică se întindea pe trei continente. Studiile contemporane ale lumii otomane afirmă că schimbările politice intervenite între Europa Centrală şi Imperiul Otoman a depind în mare măsură de descoperirea noilor rute comerciale maritime. Decăderea Imperiului Otoman poate fi urmărită în paralel cu pierdrea importanţei drumurilor comerciale terestre.

[modifică] Justiţia

Justiţia Imperiului Otoman era fundamentată pe filozofia jurisprudenţei locale. Sistemul otoman era organizat pe trei trepte de tribunale: unul condus de cadii (judecători) pentru musulmani, unul pentru ne-musulmani (judecători evrei sau creştini în zonele lor religioase) şi un altul pentru problemele comerciale. Tribunalul în care se judeca pricina depindea de părţile aflate în conflict. Aceste categorii de tribunale nu erau exclusive: curţile musulmane puteau judeca şi conflictele comerciale sau cauzele interreligioase. Sistemul principal de legi era cel al curţilor islamice.

În sistemul musulman se foloseau sistemele Şaria sau Kanun. Statul otoman nu se amesteca cu sistemele juridice religioase pentru alte credinţe recunoscute, chiar dacă ar fi putut face-o prin vocea guvernatorilor locali. Legea Şaria era rezultatul prevederilor Coranului şi al cuvintelor lui Mahomed. Legea Kanun era legea seculară a sultanului. Amândouă erau predate la şcolile de drept care existau îm Bursa şi Istambul. Tribunalele erau conduse de cadii numiţi de sultani. Kanun era numele dat legilor care nu erau definite clar în Coran.

Deseori creştinii şi evrei mergeau la tribunalele islamice pentru a obţine sentinţe cu mai mare putere de decizie în anumite procese. Femeile se adresau aproape întotdeauna curţilor islamice, care erau dispuse să dea mai uşor dreptate femeilor.

[modifică] Armata

Armata otomană era un sistem complex de recrutări şi serviciu local. În armata otomană, cavaleria uşoară era înima armatei, şi era formată din militari cărora li se ofereau feude în schimbul obligaţiilor militare numite timar. Cavaleriştii foloseau arcurile şăi săbiile scurte şi foloseau tactici similare cu cele ale mongolilor nomazi. În vremurile vechi, armata otomană se număra printre cele mai avansate forţe de luptă din lume, fiind prima care a dotat infanteria cu muschete. Corpul ieniceresc era corpul de elită al armatei şi asigura garda personală a sultanului. După secolul al XVII-lea însă, armata otomană a încetat să mai fie o armată modernă datorită lipsei reformelor, în special datorită corupţiei în cadrul corpului ienicerilor. Desfiinţarea corpului ienicerilor din 1826 nu a rezolvat problemele armatei turceşti, iar în războiaele care au urmat cu Rusia, armata otomană a resimţit din plin lipsa tehnologiilor şi armelor moderne.

Modernizarea Imperiului din secolul al XIX-lea a început cu armata. Armta a fost prima care a angajat experţi străini şi care a trimis ofiţeri tineri pentru instruire în ţările Europei Occidentale. Au fost importate noi tehnologii şi arme din Germania şi Anglia, aşa cum au fost tunurile, avioanele sau navele de luptă moderne. Totuşi, armata otomană era mult rămasă în urma forţelor militare ale puterilor europene.

[modifică] Cultura

Cultura otomană acoperă activităţile expresive şi structurile simbolice care se aflau sub umbrela Imperiului Otoman. Acest lucru este valabil pentru toate formele de manifestare ale grupurilor etnice şi culturale din imperiu. A existat o interacţiune culturală care s-a manifestat în special printre elitele otomane care nu erau monolitice, ci erau compuse din oameni de diferite religii şi origini etnice.

Studiile cercetătorilor din zilele noastre arată că în imperiu exista o viaţâ culturală foarte bogată şi colorată. În ciuda unor păreri foarte larg răspândite, deşi erau purtătorii unei culturi nomadică, otomanii au interacţionat armonios cu culturile cu care au intrat în contact. La origini, otomanii aparţineau culturii central-asiatice. Otomanii au asimilat mai târziu cultura persană şi bizantină în felul lor de viaţă în loc să fie asimilaţi din punct de vedere cultural de către aceste culturi superioare. Dacă luăm în considerare folclorul turcesc sau arta elitelor otomane, vedem că ele au conservat culorile şi simbolurile pe care le-au moştenit de la înaintaşi. Elitele otomane foloseau limba persană pentru a-şi exprima lumea lor interioară. Viaţa curţii imperiale otomane era o combinaţie armonioasă dintre ob ieceiurile turceşti şi persane, dar existau şi numeroase influenţe bizantine şi europene. Această perspectivă multiculturală otomană s-a reflectat în propria lor politică. Unul dintre motivele pentru care Imperiul Otoman a rezistat aşa de mult a fost acela al politicii tolerante faţă de late etnii datorită moştenirii lor nomadice. Această afirmaţie trebuie comparată cu politica asimilatoare din statele medievale, atât cele occidentale cât şi cele din răsărit. Statul otoman s-a ghidat tot timpul după nişte politici multiculturale şi multireligioase. Când se vorbeşte despre toleranţa otomană, se iau în consideraţie structurile care cuprindeau diversele perspective. Un exeplu bun este sistemul judiciar otoman. Un altul poate fi cel al guvernatorilor aleşi dintre localnicii regiunilor pen care urmau să le conducă. În mişcarea lor către vest, chiar liderii otomani absorbeau unele elemente culturale ale regiunilor nou cucerite. Căsătoriile interculturale au făcut ca noi valori să se adauge la ceea ce poate fi numită cultura elitelor otomane.

[modifică] Religia

Mai înainte ca să adopte Islamul, turcii practicau politeismul. După primul contact cu arabii în bătălia de la Talas, un număr de triburi turcice s-au convertit la Islam şi au început să propage noua credinţa mai departe în Turkestan. Procesul de convertire a fost încheiat cu mult timp în urma naşterii Imperiului Otoman.

Înainte şi după cucerirea Constantinopolelui în 1453, otomanii au oferit creştinilor care fuseseră cetăţeni bizantini privilegii speciale. Creştinii au devenit supuşi otomani, nu şi supuşi ai Islamului sau Legii Islamice (Sharia).

Statul otoman nu a dus niciodată o politică oficială de convertire, nici la nivel de grupuri etnice, nici la nivel individual. Faptul că opoziţia faţa de statul otoman a fost dezvoltată la scară naţională sprijină ideea de mai înainte. Privind înapoi în 1391, Baiazid I a adoptat la Salonic(Selanik) politici îngăduitoare faţa de cei de alte credinţe. Sultanii erau preocupaţi mai înainte de bunul mers al afacerilor statului, care depindea de truda, cooperarea şi impozitele plătite de toţi supuşii săi. Timp îndelungat, Imperiul Otoman a oferit refugiu evreilor prigoniţi în restul Europei, (vezi şi: Istoria evreilor din Turcia). Relaţiile statului otoman cu biserica ortodoxă erau foarte paşnice, structura creştină fiind păstrată neschimbată până în epoca marilor răscoale naţionale. Politicile religioase tolerante s-au schimbat într-o oarecare măsură odată cu trecerea la regimul monarhiei parlamentare.

Constantinopolul a fost "turcificat" la exterior, schimbându-şi numele în Istanbul. Unele biserici, inclusiv Hagia Sophia, au fost transformate în moschei. Sultanii au avut grijă însă să nu distrugă mozaicurile creştine originale, ci au hotărât să le acopere cu gips. În 1935, după cinci secole, după proclamarea Republicii Turcia, gipsul a fost înlăturat şi mozaicurile au foast restaurate "în interesul artei", iar Hagia Sophia a fost transformată în muzeu.

[modifică] Legături externe

• Ottoman Web Site – Conţine informaţii detaliate despre Imperiul Otoman.
• Royal Ark: Turkey – Site cu numeroase informaţii detaliate.
• World Civilizations: The Ottomans – Comprehensive site that covers much about the state and the government
• Turkcebilgi.com Ottoman Empire Pages (in Turkish)
• The Ottomans – Covers various aspects of the Ottoman Empire in detail
• Flags of Ottoman Empire
• Capitals of Ottoman Empire
• Everything About Ottoman Empire – Everything about the history and culture of Ottoman Empire (in Turkish)
• More on the 16 & 1700's - Emerging Nationalisms, Declining Empire?
• Frequently Asked Questions about the Armenian Genocide in Ottoman Empire

[modifică] Bibliografie

• Barbara Jelavich, History of the Balkans, Eighteenth and Nineteenth Centuries, Cambridge University Press, 1983. ISBN 0521252490. See "Balkan Christians under Ottoman Rule", pages 39–126.
• Colin Imber, The Ottoman Empire, 1300–1650: The Structure of Power, 2002. ISBN 0333613864.
• Gülru Necipoglu Architecture, Ceremonial, and Power: The Topkapi Palace in the Fifteenth and Sixteenth Centuries, 1991. ISBN 0262140500.
• Caroline Finkel Osman's Dream. The Story of the Ottoman Empire, 1300–1923, 2005. ISBN 0719555132.
• Acest articol conţine text din Encyclopædia Britannica 1911, o publicaţie aparţinând domeniului public.