Califat
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 Articol din seria |
||
| Articole în această serie | ||
| Abbasizi Alawi Allah Bagdad Bairam Califat Cinci stâlpi ai islamului Civilizaţia islamică medievală Coran Islam Islamul în România Karbala Limba arabă Listă de oameni de ştiinţă arabi Mecca Medicina islamică Moschee Muhammad Sura |
||
| editează | ||
Denumirea de Califat provine din arabă: khilāfa respectiv. khalīfatu rasūl Allāh (arab: خليفة رسول الله, DMG Ḫalīfa, plural Ḫulafāʾ, urmaş, calif, locţiitor al profetului) Format prin unirea triburilor arabe, fiind favorizat de răspândirea religiei islamice, el şi-a extins dominaţia în Asia, Africa şi Europa. Dar întinderea mare a imperiului, diversitatea stadiilor de dezvoltare a populaţiilor subjugate şi necontenitele răscoale, tendinţa de autonomie a marilor nobili au cauzat destrămarea lui în mai multe califate:
Cuprins |
[modifică] Istoric
[modifică] Premize
Mohamed n-a avut fii şi nu a stabilit cine să-i fie urmaş, şi nici modul de alegere a unui succesor.
După moartea lui în anul 632 se întrunesc conducătorii musulmani, unii au susţinut ca urmaş al profetului pe ginerele lui Mohamed Ali ibn Abi Talib (598-599), dar majoritatea îl aleg (chalifat rasul Allah) pe socrul profetului Abu Bakr care era tatăl soţiei celei mai iubite şi mai tinere a lui Mohamed Aischa bint Abi Bakr.
In anul 634 este ales al doilea calif „Umar ibn al-Khattab” în timpul său se extinde califatul musulman, ocupând Siria (635-636), Irak/([Mesopotamia) (636) şi Egiptul (639-642), expansiunea islamică continuă prin victoria musulmanilor de la Nehawend (în sud la 300 km de Teheran), contribuind la destrămarea imperiului Sasanid din Iran.
Al treilea calif „Uthman ibn Affan” un ginere al lui Mohamed, urmează în anul 644, de menţionat este faptul că în timpul lui este conceput versiunea definitivă a Coranului, este continuată politica de exoansiune, astfel este ocupată „Tripolitania” azi Libia (647), musulmanii pătrund mai adânc în Iran, fiind întreprinse incursiuni militare în Anatolia. Califul îşi consolidează poziţia asigurând succesiunea califilor din rândurile familiei sale astfel apare (Dinastia Umayyad).
In anul 656 califul este omorât în Medina de răzvrătiţii din Egipt şi Irak.
Duşmanii califului Uthman, erau din neamul şiiţilor care-l sprijinesc şi-l aleg calif pe „Ali ibn Abi Talib”. Insă Muawiya, regentul Siriei, care era din linia califului ucis (Umayyad) refuză să recunoască pe noul calif, ceeace se cauzează „Bătălia de la Siffin” (657) de pe Valea Eufratului (Siria), lupta durează 3 luni, care se termină cu negocieri, şi cu desprinderea unei ramuri musulmane (haridshite) care vor alegerea liberă a califului şi nu acceptă dinastia, „Ali ibn Abi Talib” fiind asasinat (661).
Fiul său Hasan care recunoaşte influenţa puternică a Umayyazilor renunţă la succesiunea pe tron, astfel Muawiya devine calif, iar după moartea lui Muawiya, fratele lui Hasan, Husain revendică pentru sine titlul de calif, fiind însă înrfrânt şi omorât în „Bătălia de la Kerbela” (680) (care a determinat conflictul care durează şi azi între suniţi şi şiiţi care deplâng moartea nepotului profetului), Ali fiind ultimul calif ales, următorii califi fiind proclamaţi din rândul unei familii sau este hotărâtă de rezultatul unui război. 
[modifică] Dinastia Umayyadă
Califii urmaşi ai califului Muawiya, nu sunt recunoscuţi de opoziţie ca urmaşi lui Mohamed, această este o perioadă a dezbinării islamului, numai după înlăturarea conflictelor interne pot califii să-şi continue politica de expansiune.
Astfel în timpul califului „Abd al-Malik” şi „al-Walid I” la începutul secolului VIII va fi cucerit Maghreb,(Tunisia, Algeria, Maroc ) Andaluzia (Spania), Transoxania (Asia centrală cu oraşele Samarkand şi Buhara) şi Valea Indului (din India) atingând apogeul califatului. Cu toate izbânzile obţinute de califi, rămâne mai departe o opoziţie şi dezbinare musulmană, astfel prin războaie interne în anul 744 dianstia Umayyad slăbită, va fi înlăturată de la putere prin răzvrătiţii afgani din Korasan sub conducerea lui Abu Muslim (700-755) care devine calif 749, eveniment marcat de începutul dinastiei Abbasid.
[modifică] Dinastia Abbasidă
.png/300px-World_820(1).png)
După instaurarea noii dinastii ajunge Irakul cu capitala Bagdad centrul politic al califatului. Califatul cunoaşte o înflorire exonomică şi culturală în timpul califului Harun ar-Raschid (786-809) care devine renumit prin basmele arabe „1001 de nopţi” povestite de Şeherazada.
Prin creşterea aparatului administrativ şi a birocraţiei, califii cedează din puterea politică, demnitarilor de stat ca de exemplu viziri. Aceasta atrage după sine şi fragmentarea imperiului în secolul IX în emirate independente (ca: Aghlabizi, Tulunizi, Tahirizi und Samanizi)
La începutul secolului X fragmentarea politică continuă prin formarea de califate independente în Maghreb şi Andaluzia a dinastiei Fatimide şi Umayyade.
Pe la mijlocul secolului X califatul din Bagdad pierde definitiv controlul politic, puterea fiind preluată de buyzi persani respectiv de turci (Seliuken (1038–1194)), califii devenind numai conducători spirituali ai musulmanilor, urmează o perioadă în secolul XII când califii reuşesc să recâştige influenţa politică. Califatul din Bagdad este distrus şi prădat în 1258 de mongoli sub conducerea lui Hulagu (1217-1265) nepotul lui Djinghis Khan. Unii din membrii dinastiei reuşesc să se refugieze în Egipt, astfel un prinţ Abbasid în 1261, ajutat de sultanul mamelucilor Baibars (1223 - 1277). va fi calif pe tronul din Cairo, având numai o funcţie spirituală.
[modifică] Dinastia Fatimidă
Conform legendei şiite, califii sunt descendenţii lui „Ali ibn Abi Talib” şi soţiei lui „Fatima”, fiind întemeiat în anul 909 un califat în Ifriqiya (Tunisia, Algeria de est şi Tripolitania) extinzându-se în toată Algeria, Siria, Sicilia şi Egipt, ajungând ca în1059 să controleze şi Bagdadul. Urmează o perioadă de decădere a dinastiei fiind în 1171 complet înlăturată de sultanul de origine curdă Saladin (1137-1193).
[modifică] Califatul Umayyad din Spania
Ultimul care a supravieţuit, măcelul familiei Umayyade (750) efectuat de Abbasizi, se refugiază în Andaluzia unde întemeiază în 929 împreună cu urmaşii săi Califatul din Cordoba care se va fragmenta în anul 1031.
In secolul XII şi XIII are pretenţii familia Almohadă (dinastie berberă (1147–1269) din Mahgreb) şi Hafsidă (dinastie (1229-1574) din Tunisia de azi) asupra califatului din Cordoba.
Califii din Anadaluzia (fam. Fatimidă şi Umayyadă) nu sunt recunoscuţi de califii suniţi din Bagdad ca şi de califii din dinastiile Hafside şi Alnmohade (Mahgreb).
[modifică] Califatul Osmanilor
Din secolul XIII au pretenţii mai multe familii musulmane de a primi titlul de calif care a devenit numai un titlu onorific. În anul 1517 reuşesc sultanii osmani turci să întemeieze Califatul Osmanilor (1517-1924). Titlul religios de calif fiind pretins de sultani mai ales în secolul XIX, prin care caută să realizeze unirea religioasă a musulmanilor contra atacurilor tot mai intense a lumii creştine. După înfrângerea definitivă a Osmanilor în anul 1918 (Primul război mondial), sultanul este înlăturat Turcia fiind declarată republică 1923, iar în 1924 guvernul turc desfiinţează califatul.
[modifică] Califatul după 1924
Hotărârea guvernului turc de desfiinţare a califatului, produce proteste în lumea musulmană. Regele „Husain ibn Ali” din (vestul Arabiei) Hedşa (1917-1924) susţinut de englezi pretinde ca urmaş a lui Mohamed titlul de calif, această pretenţie fiind spulberată de regele Arabiei Saudite „Abd al-Aziz al Saud” din Nadshd (1923-1953) care ocupă Mekka.
In anul 1926 încearcă Congresul Musulman în Cairo alegerea unui calif, încercare care eşuează, la fel ca şi încercările lui „Metin Kaplan” şi „Hizb-ut-Tahrir”.
[modifică] Califatul din Omdurman
Urmaşii conducătorului politic şi religios „Muhammad Ahmad al-Mahdi” (1844-1885) din Sudan se întitulează de asemenea ca şi califi, azi fiind denumiţi „al-Khalifa” cu reşedinţa în Omdurman. Revolta condusă de „Muhammad Ahmad al-Mahdi” contra colonialismului, este una dintre cele mai reuşite mişcări africane. Califatul din Omdurman durează o perioadă de 15 ani, fiind distrus în 1898 de trupele militare anglo-egiptene.
