Casa regală a României
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
 |
|
 |
|
| Carol I |
|---|
| Regina soţie |
| Regina Elisabeta |
| Copii |
| Principesa Maria |
| Ferdinand |
| Regina soţie |
| Regina Maria |
| Copii |
| Prinţul Carol |
| Prinţul Nicolae |
| Principesa Elisabeta |
| Principesa Maria |
| Principesa Ileana |
| Prinţul Mircea |
| Carol al II-lea |
| Regina soţie |
| Regina Elena |
| Copii |
| Prinţul Mihai |
| Mihai I |
| Regina soţie |
| Regina Ana |
| Copii |
| Principesa Margareta |
| Principesa Elena |
| Principesa Irina |
| Principesa Sofia |
| Principesa Maria |
Cuprins |
[modifică] În căutarea unui principe
În 1866 Alexandru Ioan Cuza, principele Moldovei şi al Munteniei, a fost înlăturat de la tron printr-un complot pus la cale de partidele vremii. Puterile europene au recunoscut Unirea Principatelor din 1859 doar pe durata domniei lui Cuza, de aceea in 1866 se desfăşura o activitate diplomatică deosebită pentru aducerea unui prinţ străin. Însuşi domnitorul Cuza afirma : Eu voiesc sa fie bine ştiut ca niciodată persoana mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul public la a cărei aşezare am fost fericit a contribui. Instaurarea acestei dinastii străine era dorită din urmatoarele motive : menţinerea şi consolidarea statutului naţional, creşterea prestigiului european, întărirea autonomiei şi nu în ultimul rând încetarea luptelor pentru domnie atât de acerbe care măcinasera de veacuri viaţa politică a românilor. După o perioadă de căutari şi după ce contele de Flandra a respins propunerea delegaţiei româneşti, la iniţiativa lui Napoleon al III-lea, Ion C. Brătianu pleacă în Germania la Düsseldorf. Aici Carol, fiul Principelui Carol Anton de Hohenzollern, acceptă propunerea, un mare rol având şi doamna Hortense Cornu (prietena de suflet a lui Napoleon III), ursitoarea spirituală a acestei îmbieri, care făcuse dinainte demersuri asupra lui Carol. Alegerea lui Carol ca prinţ domnitor în România era aşadar sprijinită de Franţa, prin Napoleon al III-lea, dar şi de Prusia, prin cancelarul Otto von Bismarck. De menţionat este faptul că bunica prinţului, marea ducesă Stefania de Baden, era fata de suflet a lui Napoleon Bonaparte.
[modifică] Originile dinastiei române
Reşedinţa familiei de Hohenzollern-Sigmaringen se află în oraşul Sigmaringen, în apropierea munţilor Pădurea Neagră, nu departe de locul de unde izvorăşte Dunărea. Dinastia de Hohenzollern a dat numeroase personalităţi ale istoriei medievale şi moderne europene, cel mai de seamă fiind Wilhelm I, rege al Prusiei apoi împărat al Germaniei. Din ramura Hohenzollern-Sigmaringen se trage şi Dinastia Regală a României : Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea, Mihai I.
Prinţul Karl Anton de Hohenzollern şi principesa Josefina, părinţii lui Carol, au avut 6 copii : Leopold, Stefania, Carol, Anton, Friederich şi Maria. Al treilea lor copil, pe numele său Carol Ludovic de Hohenzollern, s-a născut în ziua de 7/20 aprilie 1839, a primit în familie o educaţie spartană, băieţii fiind destinaţi unor cariere militare. Deviza acestei case era Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu) care a fost preluată şi de către noua Dinastia Română.
[modifică] Carol I şi Elisabeta
Carol, după terminarea cursurilor secundare a intrat la Şcoala de Cadeţi din Münster (1856), apoi a urmat Şcoala de artilerie şi geniu din Berlin (1857), a participat la cursuri de literatură franceză la Universitatea din Bonn (1863), iar în 1864 s-a distins ca ofiţer în războiul împotriva Danemarcei. În 1866 avea 27 ani şi era locotenent în Regimentul al doilea de Dragoni ai Gărzii Prusace. Dupa ce a acceptat tronul României, sprijinit fiind de Napoleon al III lea, Wilhelm I şi Otto von Bismark, legături benefice pentru statul român, prinţul a luat drumul României alături de Ion Brătianu, sub numele fals de Karl Hettingen pe traseul Augsburg-München-Salzburg-Viena–Budapesta–Timişoara-Baziaş, întrucât se profila războiul dintre Austria şi Prusia, iar Carol fiind ofiţer în armata prusacă, putea fi arestat şi impuscat. Drumul de la Baziaş până la Bucureşti l-a făcut cu trăsura deorece nu exista o reţea de cale ferată şi a durat circa 24 ore, caii trebuid sa fie în permanenţă schimbati, la fel ca şi lanţurile rupte. Era ziua de 10 mai 1866 (devenită ulterior ziua Regelui) când prinţul intra în Bucureştiul prăfuit şi chinuit de secetă. Însă chiar în acea dupa-amiază, când mulţimea se înghesuia să-şi salute suveranul o ploaie caldă de primavară sfinţea aceea venire, după o lungă secetă. Ţara care s-a înfăţişat prinţului nu era deloc aşa cum credea: deplasarea se făcea anevoios, neexistand căi ferate, drumurile erau doar de piatră, străzile mizere, insa toate acestea contrastau cu bucuria şi simplitatea ţăranilor veniţi să-i ureze bun venit. Prinţul nu era însă dezamăgit. Şi lucrurile de care trebuia să se ocupe imediat erau numeroase şi el s-a străduit să le facă cât mai bine. A construit poduri de fier, o reţea de căi ferate, bănci de credit agricol, a mărit si modernizat armata, a ridicat moşii regale, biserici, şcoli. S-a preocupat de industria casnică pe care a dezvoltat-o mult şi marea sa realizare podul între Feteşti şi Cernavodă de 19 km îi poartă numele. Capitala s-a dezvoltat şi ea odata cu ţară, luptele de partid, deşi au continuat, au slăbit în intensitate. De numele său se leagă şi câştigarea independenţei de stat a României între 1877-1878 în luptele grele ce s-au dat la Plevna unde regele a avut comanda supremă participând alături de ţarul Alexandru al II lea al Rusiei şi marele duce Nicolae. Din oţelul tunurilor de la Plevna regele şi-a făcut o coroană în amintirea acelor lupte în urma cărora România şi-a proclamat independenţa la 10 mai 1877, încă o zi de glorie pentru rege amintind de cea când a intrat în capitală în 1866. În 1881 România se proclamă regat, iar Carol devine astfel regele mult dorit al românilor, domnia sa durând de 48 de ani (mai mult chiar şi decât Ştefan cel Mare) fiind supranumit Carol I Înţeleptul.
Cea care avea să-i fie alături mereu, ca o regină şi soţie a fost principesa Elisabeta de Neuwied, născută la 29 decembrie 1843 în castelul părintesc din Neuwied, lângă Rin, tatăl fiind prinţul Herman de Wied şi mama prinţesa Maria de Wied, fiică de duce. Pseudonimul cu care avea să fie cunoscută este Carmen Sylva- carmen - poezie, cântec iar silva - padure, fiind expresia sentimentelor de dragoste faţă de universul copilăriei, petrecute în ţinuturile Rinului şi ale pădurii Monrepos. Ea s-a căsătorit cu domnitorul Carol în 1869, respectând Constituţia României potrivit căreia prinţul putea să aleagă doar o fată de viţă nobilă straină. În 1870 se năştea singurul lor copil, o fată pe nume Maria care însă avea să moară 4 ani mai târziu în urma unei febre tifoide. Regina avea să-şi amitească mereu chipul şi surâsul fetiţei în poezii precum Mama, Adesea mă uit la uşă. De menţionat aici sunt strânsa colaborare pe care a avut-o regina cu artişti precum George Enescu, (care-şi avea propria cameră atât la castelul Peleş cât şi la palatul Cotroceni), Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu (incidentul cu acesta din urmă fiind cu totul deosebit - fiind invitat la palat de însăşi regina Elisabeta, aceasta i-a dat poetului să citească una din poeziile sale cerându-i apoi părerea, iar marele poet ar fi raspuns: „Majestate, în forma aceasta ar fi mai bina să nu fie publicată!”, la care regina indignată i-a spus „Uiţi că vorbeşti cu regina României!”; poetul, degajat i-a răspuns : „Da, dar nu cu regina poeziei”.)
Carol I s-a stins din viaţă la 27 septembrie 1914, parcă la timp pentru a nu obliga ţara să intre în război de partea Germaniei împotriva voinţei populare. În testamentul redactat la 14-25 februarie 1899 primul şi ultimul gând al său a fost indreptat către iubitul meu popor pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplina încredere în mine, zi şi noapte m-am gandit la fericirea României călăuzit fiind de deviza „Tot pentru ţară, nimic pentru mine”, care a ajuns acum să ocupe o poziţie vrednică între statele Europei. În 1916, după doi ani de singurătate şi tristeţe, ani în care dormea anume în apartamente îngheţate, se stinge din viaţă la 18 februarie, suferind de gripă şi congestie pulmonară, regina Elisabeta fiind înmormantată cu mare raceală, fără lacrimi. Trupurile primilor doi regi ai României se află la Biserica din Curtea de Argeş, ctitorie a lui Neagoe Basarab, restaurată de Carol I. Acolo zac între rege şi regină, într-o cutiuţă pirogravată de regina Maria osemintele micuţei prinţese Maria. Cripta de piatră a unit astfel pentru eternitate bărbatul, soţia şi singurul lor copil. Printre numeroasele realizări ale perechii regale se numără şi Castelul Peleş, mult visat atât de regina Elisabeta în copilărie cât şi de Carol. Clădit între 1873-1883 în mijlocul uneia din cele mai frumoase privelişti ce se pot închipui, luând numele râului ce curge în apropiere, fiind mândria celor doi care adesea veneau cu drag în acel cuib de pace şi linişte, lucrat cu atâta măiestrie de artistul german Stoerh şi arhitectul ceh Karel Liman, în stilul neo-renaşterii germane. Întrebat fiind dacă nu cumva castelul a fost construit prea aproape de graniţă, Suveranul a raspuns:Poate nu va fi mereu aceasta graniţă. Cuvinte care aveau să se adeverească câţiva ani mai târziu, în 1918. Superbe sunt în Castelul Peleş: Holul de Onoare, Sălile de Arme, Sala de Consilii, Cabinetul de Lucru, Sala Florentină, Salonul Turcesc, Sala de Teatru, Sala de Concerte.
[modifică] Ferdinand
Întrucât în 1881 la proclamarea Regatului, Carol şi Elisabeta nu aveau nici un urmaş direct care să asigure continuitatea dinastiei, succesiunea s-a făcut din rândurile familiei regelui. Astfel a ajuns pe tronul României în 1914 Ferdinand I de Hohenzollern, născut în 1865, fiul cel mare al fratelui lui Carol, Leopold. Ferdinand vine pentru prima oară în România în 1884, apoi se întoarce în ţara natală unde îşi continuă liceul la Düsseldorf, urmează cursurile Universităţii din Lipsca şi Şcoala superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. Învaţă totodată cu profesorul Păun limba, literatura, istoria şi geografia românilor, instruindu-se totodată şi din punct de vedere militar. Îşi însuşeşte limbile franceză, engleză şi rusă, iar româna îi devine familiară, ţinând cont că va fi în viitor regele românilor. Iată portretul făcut de profesorul V.D. Păun : bălai, năltuţ, subţirel la trup, cu ochi albaştri, foarte blânzi, cu nasul arcat, semnul cel mai caracteristic al liniei şvabe de Hohenzollern cu expresia feţei aşa de fină şi curată că ai crede-o de fată mare. Acest tânăr zvelt cu nasul coroiat al Acvilelor Negre, cu urechi foarte mari, ca nişte pâlnii enorme soseşte la Bucureşti în anul 1889. Prins în anturajul regelui şi al reginei care îl instruiau de aproape, el se îndrăgosteşte de fumoasa Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta, poetă şi ea, ce descindea din vechea familie boierească a Văcăreştilor. Cea care le-a influenţat şi sprijinit idila a fost nimeni alta decât regina Elisabeta, romantică din fire, neluând în seama statutul casei regale care a stabilit ferm prin lege că nu îngăduia căsătoria moştenitorului decât cu o fată străină. Consiliul de miniştri s-a împotrivit categoric în frunte cu prim-ministrul Lascăr Catargiu, moldovean vârstnic şi cu o limbă lată care i-a spus reginei:Maiestate, aiasta nu se poate!, referindu-se la idila prinţului cu preafrumoasa poetă. Cel care a intervenit autoritar a fost regele însuşi, care a expediat-o pe regină la castelul natal din Neuwied pentru vreo doi ani, iar Ferdinand s-a dus la Castelul din Sigmaringen. Cât despre Elena Văcărescu ea a fost pur si simplu exilată stabilindu-se pentru totdeauna în Franţa. Corespondenţa celor doi îndrăgostiţi va urma o viaţă întreagă prin scrisori în care ei îşi plângeau iubirea nedorită care însă nu a incetat niciodată. Pentru a-şi stinge amarul regele se căsătoreşte, respactând Constituţia, cu prinţesa Maria, născută în ţara ceţurilor dese, Marea Britanie, la 3 octombrie 1875 în castelul Eastwel Park din comitatul Kent,$ fiind primul copil al ducelui Alfred de Edinburg (fiul reginei Victoria) şi al ducesei Maria (fiica ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei şi a prinţesei Maria de Hesse a Germaniei). Cei doi se căsătoresc în plină iarnă de decembrie 1892, Ferdinand având 27 de ani, iar Maria 17. Cel care însă i-a condus din umbră atent şi sever, urmărindu-le fiecare pas şi instruindu-i a fost însuşi regele care le-a rezervat Palatul Cotroceni, iar la Sinaia, lângă superbul Castel Peleş, a construit dupa gustul preafrumoasei englezoaice, Castelul Pelişor care găzduieste Camera de Aur, Capela sau Dormitorul de Aur al Reginei, întregul palat fiind construit în stilul Art-Nouveau. La moartea regelui Carol lumea era în prag de razboi, iar România trebuia să decidă de partea cui să intre: a Antantei (Anglia, Franţa, Rusia) sau a Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria). Ferdinand ar fi înclinat spre Puterile Centrale fiind prusac de origine, crescut în spiritul războiului nemţesc. Însă în comparaţie cu firea neînduplecată şi severă a unchiului său Carol, Ferdinand era stângaci, timid, şovăielnic, astfel că vulcanica sa soţie, englezoaica Maria l-a influenţat puternic să accepte intrarea României de partea Antantei, ca o garanţie a împlinirii visului de unitate naţional-statală. Aşa se face că românii conduşi de un monarh german au dat lupte grele începand din 1916, anul intrării în război, cu armatele germane şi austro-ungare. Sfatul reginei Maria, ea însuşi un ambasador de nădejde al ţării ei natale, s-a dovedit a se adeveri. După calvarul războiului întregirii neamului românesc, s-a realizat epopeea Marii Uniri de la 1918. La Alba Iulia, în 15 octombrie 1922, după făurirea României Mari, regele Ferdinand împreună cu regina Maria au fost încoronaţi în Catedrala ortodoxă, ca Regi ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa. Domnia regelui Ferdinand cu toate că a durat doar 13 ani, Întregitorul sau Fidelul, cum i s-a spus, a dus ţara spre o nouă treaptă de prosperitate, România având la moartea sa 17 milioane de locuitori şi o suprafaţă de 295.000 km pătraţi. Cel care dăduse pământ luptătorilor de la Mărăşeşti, putea acum să moară liniştit. Deşi scăpase de febra tifoidă ce-l lovise în 1897 rămăsese cu o paloare gălbuie şi cu sechele toată viaţa. Lunga suferinţă pricinuită de un cancer la intestine s-a încheiat la Pelişor, cu cartea de rugăciuni pe genunchi, chinuit fiind şi sufleteşte de escapadele şi renunţarea la tron ale fiului mai mare, Carol II. Deşi fusese iniţial operat de un chirurg parizian, Suveranul se stinge din viaţă în 1927 la 63 de ani. A fost înmormântat tot la Curtea de Argeş în necropola regală. În urma sa a rămas o preafrumoasă soţie (de care I. G. Duca în Amintiri Politice spunea: e o fiinţă de care trebuie să te sfieşti, fiind strălucitoare la fizic ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece. De o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu ea…) şi 6 copii.
[modifică] Familia sa
[modifică] Carol
Primul copil a fost Carol II, născut în 15 octombrie 1893, spre bucuria bunicului care îi purta o neasemuită afecţiune.
[modifică] Elisabeta
În 1894 se năştea cel de-al doilea copil, o fată care lua numele bunicii sale Elisabeta. Ea se căsătoreşte în 1921 cu regele George al II-lea al Greciei care moare în 1947, însă cei doi divorţaseră în 1934. Elisabeta se întoarce în ţară stabilindu-se iniţial la Peleş, locul copilăriei. Dorind însă să traiască singură, departe de aventurile grosolane ale fratelui mai mare, ea se stabileşte în Banat în localitatea Banloc. Pleacă definitiv din ţară în 4 ianuarie 1948 în trenul care ducea familia regală (regele Mihai, Regina mamă, regina mama Elena, Ileana) în exil. S-a stabilit la Cannes pe Coasta de Azur unde şi-a câştigat pâinea dând lecţii de pian. S-a stins din viaţă la 15 noiembrie 1956 la 62 de ani.
[modifică] Mărioara
Cel de-al treilea copil, tot o fată, Mărioara (Mignon) s-a născut în 1900. În 1922 se căsătoreşte cu regele Alexandru I Karagheorghe al Iugoslaviei. A rămas însă văduvă în 1934, soţul fiind asasinat la Marsillia. A avut 3 copii: Tony, Andy si Petru II al Serbiei, rege între 1934-1945. Anii exilului au fost grei şi pentru ea, stabilindu-se abia în 1960 în America la iniţiativa surorii Ileana devenită maica Alexandra. Acolo avea să-şi găsească sfârşitul în 1961, nemaiputând revedea niciodată locurile natale.
[modifică] Nicolae
Al patrulea copil a fost Nicolae născut în 1903. El s-a căsătorit în 1931 cu Ioana Doletti, fiica unor latifundari din Trohăii Buzăului pe ascuns, fapt ce a atras mânia fratelui mai mare, Carol II, care l-a expulzat din ţară, învinovăţindu-şi fratele pentru ceva ce el însuşi făcuse. De altfel relaţiile dintre cei doi nu au fost niciodată prea bune, regina Maria încercând adesea să medieze desele lor conflicte. Nicky, cum îi spuneau cei dragi, nu a făcut niciodată abuz de puterea de care dispunea, neîncercând niciodată să ocupe tronul, din contră servind cu loialitate ţara şi fiind un bun sfătuitor al copilului rege Mihai în anii când tatăl său părăsise tronul. În 1960 Ioana Doletti moare iar prinţul se recăsătoreşte cu Thereza Figueira de Mello, alături de care va trăi ultimele decenii de viaţă în Elveţia. A murit în iulie 1977 având aproape vârsta ilustrului său înaintaş Carol I. Ultima sa dorinţă a fost ca osemintele să-i fie aduse în ţară, dar deocamdată ele se află în cimitirul din Laussane.
[modifică] Ileana
Cel de-al cincilea copil era o fată, Ileana, născută în 1909. Ea se căsătoreşte în 1931 cu principele Anton de Austria din casa de Habsburg având cu acesta 6 copii la fel ca mama ei. După moartea soţului se căsătoreşte cu doctorul Ştefan Isărescu, iar după 1960 se călugăreşte devenind maica Alexandra, stareţa mănăstirii ortodoxe-române din Elywood City, Pensylvannia. Moare în 1991 dupa ce a vizitat Romania postrevoluţionară, în special Branul atât de drag ei şi fiind singurul din cei cinci copii ai familiei regale care şi-a văzut visul implinit - acela de a-şi vizita din nou ţara natală.
[modifică] Mircea
Cel de-al şaselea copil, Mircea s-a născut în 1913 însă a murit 3 ani mai târziu de febră tifoidă.
[modifică] Regina Maria
În ceea ce o priveşte pe regina Maria ea a trăit 11 ani după moartea soţului ei. Sunt cunoscute anumite infidelităţi conjugale ale preafrumoasei englezoaice, ignorată de un soţ ce încă mai suferea după Elena Văcărescu şi ce se întreţinea cu ţigănci focoase. Temperamentală, Maria, dupa ce nascuse doi copii şi după ce Nando (apelativul cu care ea îşi alinta soţul) se îmbolnăvi de febră tifoidă, se îndrăgosti de locotenentul Zizi Cantacuzino din suita princiară. Aventura i-a fost cunoscută şi lui Ferdinand, care de altfel îi va tolera reginei toate idilele extraconjugale. Apoi a venit pasiunea pentru «prinţul alb» Barbu Stirbey, Administratorul general al Domeniilor Coroanei. Se presupune că acesta din urmă este tatăl ultimilor doi copii (Ileana şi Mircea). De notorietate publică a fost şi idila cu Joe Boyle, colonel canadian de la Crucea Roşie, care în 1917 luase locul primului favorit Barbu Stirbey. După o viaţă de adânci trăiri, regina s-a stins la 18 iulie 1938 la numai 63 de ani la castelul Pelişor. După dorinţa ei inima i-a fost învelită în vată formolizată, aşezată într-o casetă de argint în greutate de 561 de grame, decorată cu 307 pietre preţioase, înfăşurată de fii săi Carol şi Nicolae în drapelele României şi Angliei şi depusă în biserica ortodoxă Stella Maris din grădina palatului de la Balcic, pe litoralul Mării Negre, din Cadrilater. După ce Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, inima a fost adusă de principesa Ileana la castelul regal din Bran, loc ales în mare secret. Mai târziu directorul castelului a găsit inima ascunsa în stâncă şi din 1970 caseta se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.
[modifică] Carol al II-lea
Următorul succesor pe tronul României avea să fie Carol II, regele român despre care s-au scris cele mai multe monografii. S-a născut la 15 octombrie 1893. Era botezat la 17 octombrie cu alai mare în Mănăstirea Sinaia. În 1913 urma Academia militara de la Potsdam, Germania iar la 20 de ani, când se stingea Carol I, vlăstarul regal care-i purta numele, era un june înalt, zvelt, prestant, foarte cultivat şi instruit, de o personalitate debordantă. A urmat apoi o tinereţe trăită la maxim care a provocat multă suferinţă şi indignare atât în rândurile Casei Regale cât şi ale poporului. Prima sa căsătorie a fost îndelung contestată întrucât aleasa era o româncă Ioana (Zizi) Lambrino, care provenea dintr-o familie aristocratică greco–bizantină. Carol hotăreşte fără ştirea părinţilor să se căsătorească cu aceasta, părăseşte garnizoana din Târgu Neamţ şi deghizat în ofiţer rus pleacă împreună cu Zizi la Odessa, unde în mare taină, la 31 august 1918 se căsătoresc. Ferdinand şi Maria aflând vestea iau imediat măsuri drastice, pe Carol trimiţându-l la Mănăstirea Horaiţa, îndepărtându-l de soţia sa cu care însă a reuşit să menţină legătura prin scrisori de o mare intensitate emoţională. În 1920 se naşte Carol Mircea, rodul acestei legături, care este tatăl prinţului Paul de Hohenzollern. Nemaiavând altă alternativă Zizi trebuie să ia calea exilului în braţe cu un copil mic, nemaintorcându-se în ţară, la fel ca Elena Văcărescu. A doua căsătorie, una legală de această dată (respectând Constituţia), a fost cu Elena, Prinţesă a Greciei, fiica regelui Constantin. Cei doi se căsătoresc la 10 mai 1921, iar la nici opt luni s-a născut unicul lor fiu, Mihai I. Între Elena şi Carol exista însă o răceală încă de la început, care odată cu trecerea anilor s-a înrăutăţit, la acest lucru contribuind şi Elena Magda Lupescu, fiica unui evreu creştinat pe care Carol o cunoaşte în 1922 şi care avea să-i domine viaţa până la moarte. Astfel el părăsea o Elena regală pentru o Elena frivolă din popor care va purta diferite nume precum Lupeasca sau Duduia, ultimul fiind apelativul cu care i se adresa Carol. În 1925 amanta Lupescu a fost somată să părăsească ţara, iar Carol mândru şi neînduplecat, pleacă după ea la Paris şi Veneţia de unde îl anunţă pe rege că renunţă la toate obligaţiile de principe moştenitor, pentru a doua oară de data aceasta. Înca o lovitură grea pentru preaîncercaţii săi părinţi şi ţară. A treia căsătorie are loc mult mai târziu cu Elena Lupescu, spre apusul vieţii lor dupa ce Carol vieţuise cu ea timp de 28 de ani. Ea a trăit cu Carol timp de 10 ani, 1930-1940, ca regină, nerecunoscută şi neîncoronată însă, apoi îl urmează fidelă în exil prin America şi Occident unde în 1949 se cunună religios în vila lor din Estoril, Portugalia, asistaţi de un preot ortodox. Carol se stinge din viaţă în 1953 la 59 de ani. Marea lui dragoste, Elena Lupescu, devenită Elena de Hohenzollern i-a supravieţuit un sfert de secol până în 1977. Trupurile lor au fost aduse de curând în România, acţiune sprijinită de nepotul regelui, Paul Lambrino, Carol fiind înmormantat într-o capelă în curtea Bisericii din Curtea de Argeş, iar Elena Lupescu într-un cimitir apropiat. România a atins între 1937 şi 1938 cel mai înalt prag de dezvoltare economică, situându-se în fruntea ţărilor exportatoare de grâu şi nu numai. Carol a fost un rege autoritar, dizolvând partidele şi înfiinţând unul singur condus de el însuşi, numit Frontul Renaşterii, a avut aspre conflicte cu legionarii, Corneliu Zelea Codreanu fiind ucis din comanda sa, se presupune chiar că ar fi avut 3 întâlniri cu Hitler care căuta în regele român un aliat.
[modifică] Mihai
Al patrulea rege din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen şi ultimul, a văzut lumina zilei la 25 octombrie 1921 la Sinaia fiind fiul legitim al prinţului moştenitor Carol şi al Elenei, principesă a Greciei. Devine rege la numai 6 ani întrucât tatăl său renunţase la tron şi se autoexilase. Astfel în 1927 România avea un rege-copil care conducea ţara prin consilul de regenţă format din principele Nicolae (fratele lui Carol), patriarhul Miron Costin şi primul preşedinte al Curţii de Casaţie, Gheorghe Buzdugan. Carol însă se întoarce în ţară şi cu ajutorul unor politicieni şi ofiţeri este proclamat rege la 8 iunie 1930. Fostul copil-rege Mihai I, la 9 ani devine din nou prinţ moştenitor, primind drept consolare de la tatăl său titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În cei 10 ani cât a domnit tatăl său, 1930-1940, Mihai a trăit în umbra năbădăiosului său părinte împreună cu veşnica amantă Elena Lupescu, departe de mama sa care era în Franţa şi căreia i se îngăduia să-şi vadă copilul doar câteva luni pe an. La 6 septembrie 1940 regele este obligat să abdice în favoarea fiului său care până la 30 decembrie 1947 este pentru a doua oară rege al României. Plecând însă omul în a cărui umbră trăise, Mihai rămâne debusolat şi cade în captivitatea altui bărbat cu mâna forte, generalul Ion Antonescu. În convorbirile cu scriitorul Mircea Ciobanu, Regele Mihai spunea: după plecarea regelui am simţit că intru într-o lume plină de primejdii. Izolat de viaţa publică, Mihai află in iunie 1941 că România declarase război Uniunii Sovietice. Era fericit de realipirea Basarabiei răpită de Kremlin în 1940, însă considera că generalul făcuse o mare greşeală trimiţând ostaşii noştri peste Nistru, ca să lupte alături de armata hitleristă. Regele optează pentru o pace cu Aliaţii, iar momentul se iveşte în 1944, în timpul ofensivei sovietice, când, la 23 august, convocat fiind de Suveran la Palatul Regal, Antonescu refuză să ceară armistiţiul ori să-şi dea demisia, în consecinţă este arestat. Hitler a ordonat prinderea regelui viu sau mort, palatul regal fiind bombardat de armata germană. Se consideră că datorită actului de la 23 august 1944 războiul antihitlerist a fost scurtat cu 6 luni. Câştigând teren în România, Rusia a impus un guvern în frunte cu Petru Groza. Când comuniştii şi-au întărit îndeajuns poziţia, au făcut presiuni asupra Suveranului să părăsească tronul, primul-ministru Petru Groza şi secretarul general al partidului Gheorghe-Gheorghiu Dej şantajându-l pe rege, la 30 decembrie că dacă nu îşi semnează abdicarea în acea noapte vor fi omorâţi 1000 de studenţi arestaţi pentru că manifestaseră în favoarea Regelui. În această situaţie gravă Mihai a spus: Nu va curge sânge din pricina mea! şi a semnat abdicarea. După câteva zile, însoţit de regina mama Elena, de mătuşile Ileana şi Elisabeta, regele părăseşte ţara. În noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1948 la graniţa româno-iugoslavă trenul Suveranului a fost oprit detaşându-se vagoanele cu bagaje. Aşa că regele Mihai a ajuns în străinătate numai cu hainele de pe el. Şi totuşi comuniştii aveau să ţese tot felul de poveşti legate de bogăţiile pe care le-ar fi furat. În exil regele alungat şi-a căştigat pâinea lucrând ca pilot de încercare, apoi broker într-o firmă greco-germană. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon de Parma cu care are cinci fete: Margareta, Elena, Irina, Sofia, Maria şi patru nepoţi: Nicolae şi Elisabeta Karina (copiii principesei Elena) şi Mihai şi Angelica ( copiii principesei Irina).
[modifică] Bibliografie
- Die Institutionalisierung der rumänischen Monarchie unter Carol I. 1866 - 1881 de Edda Binder-Iijima, R. Oldenbourg Verlag, München 2003
- Regii şi Reginele României de Boris Crăciun, Editura Porţile Orientului,Iaşi 1996
- Viaţa scandaloasă a Regelui Carol, de Barbara Cartland Editura Sturion, Bucureşti 1992
- Regele Carol al României, de Mite Kremnitz,Editura Porţile Orientului, Iaşi 1995
- O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, de Neagu Djuvara
[modifică] Vezi şi
- Însemnele regalităţii române
- Regii României
- Cronologia monarhiei în România
- Monarhia în România
- Reginele României
- Hohenzollern-Sigmaringen
- Regatul României
- Linia de succesiune la tronul din România
