Al doilea Imperiu Francez
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Al doilea Imperiu Francez (franceză Le Second Empire français), sau Al doilea Imperiu, a fost regimul bonapartist imperial al lui Napoléon al III-lea, fiinţând din 1852 până în 1870, între a doua Republică şi a treia Republică Franceză. Deşi Preşedinte al francezilor, Louis-Napoléon Bonaparte nu se bucura de sprijinul adunării parlamentare conservatoare, motiv pentru care organizează lovitura de stat din 2 decembrie 1851 care îi permite să impună o nouă constituţie şi să proclame Imperiul Francez, zis şi al doilea pentru a-l distinge de Imperiul Francez al unchiului său, Napoléon I. Prima jumătate a acestui al doilea Imperiu este cunoscută în istorie ca 'Imperiul autoritar', în vreme ce a doua este numită 'Imperiul liberal'. Războiul franco-prusac din 1870, prost gestionat de partea franceză, duce la o înfrângere militară în faţa Germaniei lui Bismarck şi la sfârşitul celui de-al doilea Imperiu francez.
| Istoria Franţei |
|---|
|
Antichitate Evul Mediu Renaşterea Epoca modernă
Epoca contemporană |
Cuprins |
[modifică] Originile Imperiului
Constituţia franceză din 14 ianuarie 1852, instituită de Napoléon al III-lea era în linii mari inspirată de cea din anul revoluţionar VIII (9 noiembrie 1799). Dreptul de vot universal pentru bărbaţi este reinstaurat, însă puterea executivă este concentrată în mâinile şefului statului. Acesta poate numi membrii Consiliului de stat, a cărui responsabilitate era să pregătească legile, şi membrii Senatului, un corp indisolubil şi parte integrantă a Imperiului. Corpul legislativ, camera inferioară a parlamentului, era ales pe baza dreptului de vot universal pentru alegătorii de sex masculin, dar nu avea drept de iniţiativă legislativă, puterii executive revenindu-i şi această atribuţiune. Legile trebuiau însă a fi votate de parlament. Această schimbare politică avu în scurt timp aceleaşi consecinţe ca şi proclamarea primului Imperiu.
Printr-un referendum organizat pe 21 noiembrie 1852, aceste modificări sunt aprobate de o largă majoritate, 7.824.000 alegători votând pentru şi doar 253.000 împotrivă, deşi o importantă minoritate , numărând două milioane de votanţi, a preferat să se abţină. Demnitatea imperială este restabilită în favoarea lui Louis-Napoléon Bonaparte, numit de la această dată Împăratul Napoléon al III-lea.
[modifică] Imperiul autoritar
[modifică] Constituţia, mecanismele imperiale şi evoluţia acestora
Chiar daca mecanismul guvernamental era cvasi-identic cu cel din primul Imperiu, cel de-al doilea Imperiu avea alte principii legitimizante. Funcţia Imperiului, aşa cum îî placea Împăratului Napoléon al III-lea să afirme, era de a ghida poporul în interiorul ţării spre dreptate, şi pe plan extern spre o pace eternă. Cu legitimitatea puterii asigurată de sufragiul universal masculin care îi confirmase dreptul la conducere, şi reproşând în mod repetat guvernelor oligarhice anterioare că au neglijat problemele sociale, Împăratul se hotărâ sa le rezolve punând bazele unui guvern pe principiile unor 'idei napoleoniene', adica cele ale Împăratului- alesul poporului, reprezentant al poporului, al democraţiei şi urmaş al marelui Napoléon I, eroul Revoluţiei franceze, şi prin urmare garant al moştenirii revoluţionare.
Napoléon al III-lea avea însă destul de repede să demonstreze că în accepţiunea sa dreptatea socială nu era acelaşi lucru cu libertatea. Acţionând de aşa manieră încât principiile revoluţiei din 1848 să nu mai fie decât o simplă faţadă, Împăratul răpeşte garanţilor societăţii civile o reală putere. Camera inferioară a parlamentului, numită Corpul legislativ, nu avea dreptul să îşi aleagă un lider, sau să aducă modificări de detaliu legii bugetului statului, sau să organizeze dezbateri publice. Sufragiul universal masculin nu ducea de asemenea la rezultate imparţiale deoarece sistemul candidaturilor oficiale limita accesul la putere al candidaţilor consideraţi indezirabili de către regim. Mai pot fi menţionate şi cenzura asupra exprimării libere, şi ajustări ale circumscripţiilor electorale astfel încât votul opoziţiei să fie diluat în zonele rurale unde masele votau cu guvernul. Presa era supusă unui regim de 'cauţiune' sau bună purtare, conform căruia o sumă de bani era depusă cu titlu de garanţie, precum şi un regim de 'avertismente', adică cereri formulate de ministerul de Interne privind încetarea publicării anumitor articole, cu ameninţarea suspendării sau interzicerii publicaţiei respective. Cărţile erau supuse unui regim de cenzură.
Pentru a contracara opoziţia la nivel individual şi de grup, un regim de supraveghere a suspecţilor fu instaurat. Tentativa de asasinat din 1858 a lui Felice Orsini asupra Împăratului , soldată cu un eşec, avu totuşi repercusiuni pe plan intern. Acestea par cu atât mai puţin justificate dacă se ţine cont că motivaţia atentatului era una de politică externă, respectiv amestecul Franţei în chestiunea reunificării Italiei. Acest eveniment a fost pretextul autorităţilor imperiale pentru a intensifica severitatea regimului prin legea siguranţei generale, propusă de generalul Espinasse cu sprijinul moderat al Împăratului, lege prin care se autorizau măsuri ca: închiderea, azilul sau deportarea oricărui suspect fără proces. În acelaşi chip, educaţia publică era dirijată de către stat, studiul istoriei si filozofiei fiind interzis la nivelul ciclului liceal iar puterile disciplinare ale administraţie fură mărite.
În primii şapte ani ai Imperiului, Franţa nu a avut o viaţă politică propriu-zisă. Imperiul era perpetuat prin reconfirmări ale referendumurilor. Până în 1857 nu exista nici un parlamentar de opoziţie, în vreme ce până în 1860 ea consta doar în cinci membri: Louis Darimon, Émile Ollivier, Jacques Hénon, Jules Favre şi Ernest Picard. În acelaşi timp monarhiştii, atât cei din ramura Bourbonilor cât şi din cea a Orleaniştilor, după eşecul tentativei de lovitură de stat din 1853 de la Frohsdorf, se aliază în speranţa unei viitoare restauraţii care să îi favorizeze.
[modifică] Viaţa economică a Imperiului
Succesul financiar al administraţiei imperiale se sprijinea pe un număr de elemente precum serbări şi ceremonii publice, botezul Prinţului Imperial, viitorul Napoléon al IV-lea, sau paradele militare după succesele de la Magenta şi Solferino, toate menite a reduce la tăcere vocile critice din interiorul Imperiului. Napoléon al III-lea a căutat să obţină şi girul clerului, marilor bancheri, magnaţi industriali şi latifundiarilor. Administraţia imperială nu a intervenit excesiv în economie, excepţie făcând ambiţiile Împăratului în ce priveşte proiectele de ameliorare socială, şi diversele bănci cu capital de stat menite să contrabalanseze influenţa englezească la nivel internaţional, şi să asigure mecanisme moderne de finanţare la nivel intern, decalajul faţă de Regatul Unit fiind substanţial la acest capitol.
Îndemnul adresat de regele Louis-Philippe în 1840, 'enrichissons-nous' (să ne îmbogăţim) fu reluat ca motto. Sub influenţa oamenilor de afaceri, mari companii de credit fură înfiinţate cu bani publici: Crédit Foncier de France sau Crédit mobilier, iar sistemul francez de căi ferate era gestionat de şase mari companii între 1852 şi 1857. Apetitul speculativ al pieţei fu sporit de intrarea pe piaţă a noilor rezerve de aur descoperite în California şi Australia, consumul fiind întreţinut de o scădere generală a preţurilor între anii 1856 şi 1860, datorat unui boom economic ce a survenit prăbuşirii barierelor de liber schimb, aşa cum se petrecuse deja şi în Regatul Unit. Climatul economic a fost bun între 1852 şi 1857, criza din 1857 neafectând Franţa.
Exposiţia Universală de la Paris din 1855 a constituit vârful acestei perioade. Perioada romantică lua sfârşit, filosofia îndreptându-se spre scepticism iar literatura spre divertisment. Activităţile curţii de la Compiègne dictau moda burgheziei în materie de dans, muzică şi îmbrăcăminte, iar clasa de mijloc era mulţumită de un guvern care nu îi dăuna intereselor financiare.
[modifică] Repoziţionare în Europa
Deşi imperiul era puternic, persoana şi caracterul Împăratului arătau anumite caracteristici de slăbiciune. Încăpăţânat şi idealist, acesta avea multe planuri dintre care multe nu au putut fi realizate în timpul regimului său, sau ulterior. Congresul de la Viena, din 1815, constituia o nedreptate faţă de casa imperială Bonaparte care trebuia rectificată. Europa ar fi trebuit, conform principiilor napoleoniene, să fie reorganizată într-un ansamblu de mari state naţionale şi industriale, unite de propriile interese şi de tratate comerciale, reunindu-se la congrese periodice la nivel înalt prezidate sub egida imperială-presupunând o hegemonie continentală franceză-,cât şi prin expoziţii universale. În acest fel puteau fi împăcate principiile revoluţionare cu tradiţia istorică, aceasta reprezentând o chestiune pe care nici Restauraţia Bourbonilor, în persoana lui Ludovic al XVIII-lea, nici Monarhia din Iulie, nici a Doua Republică nu au fost capabile să o rezolve. Dreptul de vot pentru toţi bărbaţii, la nivel continental, punerea bazelor unor state-naţiuni ca Italia, Germania şi România, acestea erau îndatoririle continuatorilor Revoluţiei Franceze şi primului Imperiu.
Politica externă ambiţioasă a primului Imperiu Francez fu continuată de Napoléon al III-lea. Ca şi unchiul său, acesta vede în Franţa o putere europeană şi mondială de prim rang care trebuie să îşi asume şi joace destinul pe scena diplomaţiei, de la egal cu Austria, Rusia, Prusia şi Regatul Unit. Acestea patru hotărâseră însă la Congresul de la Viena din 1815 că Franţa trebuie pedepsită pentru că l-a acceptat din nou pe Napoléon I ca Împărat, pe perioada domniei de 100 de zile dintre exilul de pe Insula Elba şi cel de pe Insula Sf. Elena. Răsturnarea acestei nedreptăţi faţă de puterea tradiţional dominantă în Occident era un ţel declarat al lui Napoléon al III-lea. Ocazia pentru ca Franţa să se reafirme a venit cu Războiul Crimeii.
[modifică] Războiul Crimeii
- Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Războiul Crimeii.
Ca urmare a dorinţei de a controla strâmtorile Bosfor şi Dardanele, Rusia invadează Principatele Române pentru a avea acces cu flota din Marea Neagră spre Marea Mediterană. Această zonă se bucură de o importanţă strategică deloc neglijabilă, mai ales pentru Regatul Unit. Franţa se alătură Regatului Unit şi declară război Rusiei pe 27 martie 1854, Împăratul francez cautând astfel să invalideze Sfânta Alianţă din 1815 între Prusia, Rusia şi Regatul Unit. Franţa se erija de asemenea şi în campioana intereselor catolice în regiunea Ierusalimului, unde Rusia obţinuse concesii importante pentru ortodoxie în gestionarea locurilor sfinte de la un Imperiu Otoman în declin. Celor două puteri vestice li se alătură embrionicul regat al Piemontului si Sardiniei, viitor nucleu al Italiei. Războiul Crimeii, soldat cu pierderi neaşteptat de mari de toate părţile,75.000 de francezi murind spre exemplu în asediul Sevastopolului, dădu un semnal de alarmă în ce priveşte nepregătirea armatei franceze, însă acest semnal nu a fost în mod suficient luat în seamă. Conflictul se încheie la data de 10 septembrie 1855, cu o Rusie ce renunţă la tutela asupra Principatelor Române. Politica de conservare a statutului Imperiului Otoman, începută de regele Francisc I al Franţei avea să îi asigure împăratului sprijinul în această chestiune şi din partea facţiunilor politice franceze liberale şi monarhiste.
Regimul se află la zenit, odată cu excluderea influenţei ruseşti din zona Mării Negre şi cu naşterea prinţului Eugène, care urma să îi asigure lui Napoléon al III-lea şi dinastiei un urmaş la tron. Împăratul va profita de acest moment, reuşind ca prin Contele Walewski, ministrul de externe al Franţei, să impună pe agenda Congresului de la Paris din 1856 şi chestiunea unui stat italian, de pe urma căreia aveau să profite Contele de Cavour şi Regatul Piemontului şi Sardiniei.
[modifică] Chestiunea Italiană
- Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Chestiunea Italiană şi Napoleon al III-lea.
Atentatul lui Orsini din 14 ianuarie 1858 nu a fost hotărâtor în ce priveşte atitudinea Împăratului vizavi de problema unirii italiene. Membru al societăţii carbonare, pentru care fratele său şi-a pierdut viaţa, Napoleon al III-lea a putut realiza că momentul de după victoria din Crimeea era perfect pentru a îndeplini acest obiectiv care îi era atât de drag. Îşi dă vărul în căsătorie cu Clotilda, fiica regelui Piemontului în ianuarie 1859, consolidând alianţa cu Piemontul şi Sardinia. Rusia nu se opune unirii italiene, iar Regatul Unit susţine acest deznodământ. Mai multă opunere a existat pe plan intern, din partea intereselor de afaceri şi a catolicilor, îngrijoraţi de creşterea în putere a regatului piemontez în defavoarea Statelor Papale.
Când Austria declară război Piemontului, în mai 1859, Franţa intră de partea italienilor. Napoléon al III-lea conduce în mod nominal armata, însă deşi în tinereţe cochetase cu milităria scriind tratate de artilerie, nu reuşeşte să se ridice la nivelul măiestriei atinsă pe câmpul de bătălie de unchiul său. Reportează totuşi două mari victorii, la Magenta şi Solferino, pe 4 şi 24 iunie 1859, fără a fi însă convins de război ca mijloc de soluţionare a conflictelor, rămânând cumva dezgustat de carnagiul războiului, armata franceză suferind din nou pierderi destul de însemnate. De teama unei eventuale alianţe austro-prusace, Napoléon al III-lea încheie pacea de la Villafranca în iulie 1859. Austria câştigă astfel dreptul la o prezenţă în Italia, spre oroarea italienilor, frustraţi că nu au putut nici acum împlini unirea. Conform acordului de la Plombières, Franţa primeşte Nisa şi Savoia, alipindu-le după un plebiscit în aprilie 1860.
[modifică] Politica colonială
Politica colonială napoleoniană nu a urmat un plan bine considerat dinainte, colonizarea franceză aflându-se de-abia la începuturi. Văzând însă în obţinerea de teritorii suplimentare un mod de a spori gloria şi prestigiul Imperiului, Napoléon al III-lea şi Chasseloup-Laubat modernizează marina militară şi reuşesc să tripleze posesiunile coloniale. Noua Caledonie este anexată în 1853, urmându-i coasta Gabonului în 1862. Madagascarul este supus unui regim de protectorat comercial. Alături de Regatul Unit, Franţa obţine noi porturi cu privilegii speciale în China în iunie 1858, apoi invadează Beijingul în octombrie 1860. În 1863 se consfinţeşte cucerirea Vietnamului, prin tratatul de la Hué, cât şi protectoratul asupra Cambogiei. O Comisie a Coloniilor este înfiinţată în mai 1854, reorganizând Imperiul colonial pe baza distincţiei între coloniile vechi şi cele recent dobândite. Sfârşitul regimului de tarife preferenţiale cu Franţa permite celorlalte ţări să facă comerţ cu coloniile franceze. Algeria este integral cucerită şi împăciuită în 1857, cu o victorie decisivă a trupelor franceze în munţii Kabili. Împăratul încearcă să îi convingă pe beduini că sistemul colonial le aduce beneficii înfiinţând un minister al Algeriei şi coloniilor. În aprilie 1860 acestora li se redau drepturile de proprietate asupra pământului. În 1865 li se conferă şi dreptul de a obţine cetăţenia franceză. Proiectul unui regat dominat de arabi, sub protectorat francez, este refuzat însă de Mac-Mahon, guvernatorul Algeriei, de armată şi de populaţia de francezi stabiliţi în colonie, aşa-numiţii coloni. Foametea din 1868 ucide jumătate de milion de algerieni, şi pentru că terenurile cele mai bune, din apropierea coastei, erau cultivate doar de europeni, în principal pentru export.
[modifică] Imperiul liberal
[modifică] Problematica socială
Păturile inferioare îşi permiteau o oarecare neutralitate faţă de politică, neasociindu-se nici cu patronatul, constând în mare parte din burghezie, nici cu clasa politică.
O lege promulgată pe 23 mai 1863 dă dreptul muncitorilor, asemenea prevederilor similare adoptate deja în Regatul Unit, de a-şi depune banii în societăţi cooperative. O altă lege, din 25 mai 1864, le acordă dreptul la protest pentru condiţii mai bune de muncă, prin grevă. Împăratul mai permite de asemenea muncitorilor asocierea în sindicate pentru a-şi putea proteja mai bine interesele.
[modifică] Ascensiunea opoziţiei
Un punct de vedere opus guvernului veni din partea Bisericii Catolice, prin ziarul lui Louis Veillot 'Universul'. Nici măcar expediţia din Siria din 1860, în favoarea minorităţii catolice maronite din regiune, persecutată de Druzi, nu reuşi să stingă opoziţia acestei părţi a societăţii. Repercusiunile tratatului de liber schimb cu Regatul Unit, semnat în ianuarie 1860 pe baza politicilor lui Richard Cobden şi Michel Chevalier, au făcut ca nemulţumiţilor catolici să li se alăture şi reprezentanţi ai intereselor industriale franceze, acum ameninţate de competiţia cu bunurile produse în Regatul Unit şi importate în Franţa, care se afla la un stadiu de dezvoltare mai puţin avansat. Astfel, atât catolicii cât şi protecţioniştii îşi găsesc în absolutismul moral al Imperiului un inamic atunci când interesele lor nu se regăsesc în politica guvernamentală.
Împăratul căută să contracareze pierderea de popularitate în rândul electoratului de dreapta cu un câştig de imagine în rândul simpatizanţilor stângii. După întoarcerea din Italia, legea amnistiei generale din 16 august 1859 marchează punctul de trecere de la imperiul absolutist spre imperiul liberal, apoi imperiul parlamentar, Imperiu ce avea să mai dureze încă zece ani.
Napoléon al III-lea însă va diferi aici radical de unchiul său. Nuanţa de care dă dovadă în a doua parte a domniei este una pe care puţine regimuri din istorie au reuşit să o atingă, mai ales cele monarhice. De regulă, un regim devine autoritar, apoi încearcă să îşi menţină şi eventual mărească privilegiile dobândite, dezvoltând eventual şi un cult al personalităţii în jurul conducătorului. Din contră, al doilea Imperiu Francez este remarcabil ca perioadă în istoria Franţei şi a Europei ca un rarisim exemplu unde un suveran autoritar renunţă la o parte din prerogativele sale şi alege să le redea instituţiilor democratice. Camerele primesc dreptul de a comenta asupra discursului suveranului, iar presei i se acordă dreptul de a difuza aspecte ale dezbaterilor parlamentare. Politica liberală a Imperiului în Italia era privită cu reticenţă de către grupurile de opinie catolice franceze, iar aceste măsuri erau menite să distragă atenţia de la critica pe care acestea grupuri o aduceau guvernului.
Şi în rândul parlamentarilor guvernului apărură semne de independenţă. Dreptul de vot pe legea bugetului pe articole, acordat de Împărat în anul 1861, era o nouă armă în mâinile adversarilor regimului. Aceştia se folosiră şi de noile aspecte ale conjuncutrii internaţionale: criza economică provocată de războiul de secesiune american, precum şi insistenţa Împăratului privind încheierea unei alianţe cu Regatul Unit în vederea forţării unei deschideri comerciale a porturilor în China.
Ca rezultat al concesiilor făcute de guvern, alegerile din mai-iunie 1863 produc o alianţă a partidelor de opoziţie, respectiv facţiunile catolice, liberale şi republicane, numită Uniunea Liberală. În treacăt, interesele liberalilor şi cele ale catolicilor coincideau mai puţin pe termen lung decât aversiunea lor mutuală faţă de bonapartism. Adolphe Thiers avea să conducă această Uniune, ce aveea patruzeci de reprezentanţi în Corpul legislativ.
Pentru Împărat
