Camillo Benso Conte de Cavour
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Camillo Benso, Conte de Cavour (n. 10 august 1810, Torino - d. 6 iunie 1861, Torino), a fost un politician al Italiei, înainte de unificare.
Cuprins |
[modifică] Biografia
Era fiul marchizului Michel Benso de Cavour şi al Adelei de Sellon, de origine elveţiană. Aristocrat din Piemonte cu idei liberale, în tinereţe frecventa Academia Militară, devenind ofiţer. Mai târziu abandonează armata şi începe să călătorească în străinătate studiind dezvoltarea economică a ţărilor industrializate, Franţa şi Anglia. Este numit la vârsta de 20 de ani primar al localităţii Grizane unde familia sa avea terenuri. Grinzane a schimbat numele său în Grinzane Cavour ca omagiu în amintirea lui Camillo Benso care i-a fost primar vreme de 17 ani.
[modifică] Intrarea în politică
În 1847 apare pe scena politică ca fondator, împreună cu Cesare Balbo, al unui ziar moderat, numit "Risorgimento" ("Redeşteptare"). Este ales deputat al Parlamentului în iunie 1848. A pierdut în alegerile din ianuarie 1849, dar în martie acelaşi an, recuperează locul în Parlament şi îl menţine până la moarte. În 1850, după un discurs în favoarea legilor Siccardi intră în componenţa cabinetului d'Azeglio ca ministru al Agriculturii, Comerţului şi Marinei. În 1851 completează controlul său asupra vieţii economice în Italia cu adăugarea la competenţele sale a Finanţelor. În 1852, împreună cu Urbano Rattazzi, principalul exponent al stângii liberale, dă naştere unei forme de coaliţie între componentele cele mai moderate ale dreptei şi stângii piemonteze care îl purta în noiembrie al aceluiaşi an în funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri.
[modifică] Reforme economice
După obţinerea acestei funcţii, Camillo Benso Conte de Cavour fu interesat în potenţarea economico-industrială a Regatului de Sardenia, favorizând construirea de căi ferate, de străzi şi iniţiind construirea tunelului feroviar Frejus. A dat un nou avânt agriculturii, introducând noi culturi, construind canale de irigaţie. A favorizat crearea unei industrii siderurgice şi potenţarea industriei textile. A reformat armata prin intermediul colaboratorului său, generalul Alfonso La Marmora, a construit Arsenalul Militar Maritim al oraşului La Spezia.
[modifică] Politica internă
În politica internă a fost un făuritor al ordinii monarhice constituţionale, toate reformele sale erau dictate de dorinţa sa de a împiedica orice insurecţie democratico-republicană. Convins susţinător al unei Biserici libere într-un Stat liber, fu interesat în a redimensiona puterea bisericii în înapoiatul regat al Sardeniei, a promovat construirea de grădiniţe, a dus o luptă puternică împotriva Iezuiţilor care deţineau monopolul instrucţiei. A determinat aprobarea unei legi care suprima ordinele monastice cu scop contemplativ şi abolea privilegiile forurilor eclesiastice. Această lege a determinat un mare scandal şi opoziţia regelui care a forţat Cavour să demisioneze, aşa-zisa criză Calabiana (26 aprilie 1855). După câteva zile însă, regele trebui să renunţe, rechemă Cavour, dar proiectul de lege fu în parte abandonat.
[modifică] Politica externă şi unificarea Italiei
În politica externă fu în egală măsură abil şi norocos, determinat, obiectivul său fiind acela de a crea un stat puternic în Italia de Nord sub coroana familiei Savoia, dar înţelese că pentru a obţine un asemenea rezultat Piemonte ar fi trebuit să fie sprijinit de către puterile europene. În 1854 izbucni războiul din Crimeea: Franţa şi Anglia, aliate, luptau împotriva Rusiei care căuta să expansioneze în peninsula balcanică. Cavour oferi alianţa Piemontelui marilor puteri trimiţând în Crimeea un corp de armată. Pacea fu semnată în 1856 la Congresul de la Paris, cu reprezentantul Austriei. Cavour nu ceru nici o compensaţie pentru participarea la război, dar obţinu ca o sedinţă să fie dedicată pentru a discuta expres problema italiană. Reuşi astfel să susţină în mod public că reprimarea guvernelor reacţionare şi politica Austriei erau adevăraţii responsabili de neliniştea revoluţionară care exista în peninsulă şi care ar fi putut constitui o ameninţare pentru guvernele din întreaga Europă. În acest fel, Cavour îndrepta atenţia puterilor europene asupra chestiunii italiane. Pentru a avea succes, însă, ar fi trebuit să reuşească să capteze atenţia măcar a uneia în mod particular. În 1858 el întâlni în mod secret împăratul francez Napoleon al III-lea (care în tinereţe militase în conspiraţia bonapartistă) pentru a ratifica un tratat difensivo-ofensiv contra daunelor imperiului habsburgic. În tratat era prevăzut ca în cazul unui atac militar provocat de către Austria, Franţa ar fi trebuit să intervină pentru a apăra Regatul Sardeniei şi cele două armate aliate ar fi trebuit să elibereze toate teritoriile ocupate de către imperiu (Lombardia şi Triveneto). Ca o compensaţie pentru ajutorul oferit Regatul Sardeniei ar fi oferit Franţei teritoriile periferice Savoia şi Nizza. În 1859 izbucni războiul între Franţa şi Piemonte de o parte şi Austria de cealaltă parte. Războiul duse la anexarea Lombardiei, dar francezii întrerupseră războiul înainte de a fi prevăzut. Cavour înaintă demisia în semn de protest. În ciuda împotrivirii lui Victor Emanuel al II-lea, în 1860 Cavour işi reia funcţia de Preşedinte de Consiliu. Cu abile mişcări politice, ajutat şi de către guvernul englez, reuşi să obţină recunoaşterea plebiscitelor din Toscana, din ducatele Modena şi Parma şi din teritoriile Statului Pontificio, pentru anexarea acestora la Regatul Sardeniei. Pentru a avea în continuare sprijinul francez în tentativa sa, care era acum aceea de a unifica peninsula italiană, cedă Franţei oraşele Nizza şi Savoia. În mod ascuns ajuta Garibaldi să organizeze "Expediţia celor 1000" (La Spedizione dei Mille) şi apoi, cu scuza de a opri acest periculos revoluţionar obţinu aprobarea Franţei de a ocupa statul Pontificio, cu excepţia Romei.
Ajuns din urmă de către armata sabauda, Garibaldi donă regelui Vittorio Emanuele al II-lea sudul Italiei, determinând astfel o parţială reunificare a peninsulei. În 17 martie 1861 Victor Emanuel al II-lea fu proclamat rege al Italiei. Cavour deveni astfel primul preşedinte al guvernului Italiei, dar a durat puţin deoarece muri în 6 iunie 1861, în palatul familiei din Torino, probabil de malarie, făcând să naufragieze opera diplomatică de acorduri cu Papa.
