Commedia dell'arte
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Definire
Fenomen singular în istoria teatrului , ale cărui coordonate cronologice s-au pierdut sau nu s-au descoperit încă, în pofida minuţioaselor documente scoase la iveală de numeroase lucrări de referinţă, commedia dell’arte este încă o apariţie tulburătoare, irepetabilă până acum şi foarte sigur de aici înainte. Commedia dell’arte –textul- citită astăzi la rece , cu un ochi de simplu observator al fondului unui text de idei, pare searbădă, îngheţată convenţional- mai ales după ce subiectele ne-au devenit atât de cunoscute datorită unor condeie celebre: Shakespeare,Moliere, Cervantes, Vega etc. Bendetto Croce în studiul său “În jurul commediei dell’arte” nu vede în ea decât caracterul schematic, imboldul bufonesc, atracţia erotică între actor si actriţa etc.
Spectacolul improvizat-commedia dell’arte porneşte şi se fixează ca formă teatrală politică şi socială ,creaţie a burgheziei în ascensiune, determinând o adevărată revoluţie în teatru. Odată cu ea apar personaje din noile medii sociale-negustori, ţărani, cu noile relaţii ce se stabilesc între clase şi pături sociale, cu o iubire de libertate naţională şi individuală în care atât reacţia împotriva opreliştilor bisericeşti cât şi atitudinea poporului în faţa cuceritorului spaniol sunt răspicat exprimate.
[modifică] Primele reprezentaţii
Cel dintâi document sigur cu privire la o reprezentaţie improvizată cu actori mascaţi este oferit de un fragment din 1565 păstrat din dialogurile lui Massimo Trojano. La numai câţiva ani apare înregistrată trupa Gelosi, apoi tot atât de spontan ca jocul însuşi, o mulţime de trupe: Accesi, Infiammati, Confidenti, Uniti, Desiosi, Diana etc.
Textul commediei dell’arte judecat aparte, rupt de spectacol nu prezintă în sine o valoare artistică literară. Aşa cum au susţinut istorici de teatru- Toschi, Pandolfi, Sanesi – este sigur că schema generală a textului mergea pe linia unei popularizări a textului erudit, intrând aici recurgerea la vulgaritate, urzeala,intrigile, situaţiile comice sau tragice fiind luate în mare parte din comedia erudită. Important este ceea ce face actorul. Textul îşi cucereşte astfel originalitatea, orice cunoscător putând semnala asemănări între importantele piese ale lui Gio Battista della Porta, Placido Adriani sau Silvio Fiorillo.
[modifică] Scenariul şi personajele
Schema generală a scenariului – canovaccio – este simplă: doi tineri îndrăgostiţi, un bătrân dat în mintea copiilor, îndrăgostit la rându-i de iubita fiului, un bătrân cumsecade şi cu capul pe umeri, perechea de slugi isteţe şi viclene, cinstite sau mai puţin cinstite, îndrăgostiţi şi ei, sprijinindu-i pe cei doi tineri, peripeţii, neînţelegeri, ciomăgeli, travestiuri, şi totul se termină cu bine,conform legilor fireşti ale naturii: tinerii se căsătoresc, bătrânii rămân singuri cu treburile lor, slugile îşi slujesc mai departe stăpânii, căsătorindu-se şi ele.
Pe această temă generală se brodează la nesfârşit, variaţiunile nici nu se pot socoti, fiecare personaj apare cu identitatea lui aducând noutatea şi neprevăzutul în spectacol.
Fiecare personaj era creat pe o singura idee- de unde şi denumirea de personaj masca pornindu-se desigur şi de la faptul că actorii jucau mascaţi. Dar dincolo de existenţa reală a măştii, exista construcţia psihologică, cu o singură direcţie de dezvoltate: Pulcinella – trândav, pungaş, mâncău; Brighella – intrigant, deştept, viclean, răutăcios; Arlecchino – pierde-vară, naiv, vesel etc.
[modifică] Actorii şi improvizaţiile
Scenariile commediei dell’arte aduceau întâmplări şi personaje din viaţa de toate zilele, cu implicaţiile sociale şi politice ale zilei. Dar în ciuda schematismului lor, ele ofereau reprezentaţii spectaculoase, nu atât prin dinamismul intrigii-uneori de domeniul absurdului- ci în special prin formaţia intelectuala şi tehnica a jocului actoricesc. Astfel se explică succesul ei de-a lungul a aproape două veacuri în întreaga Europa, însemnând un moment deosebit de important pentru şcoala actoricească. Căci actorii commediei dell’arte în ciuda unor scenarii lipsite de logica strictă, ştiau întotdeauna cum să improvizeze, cum să se adreseze tuturor, şi nu numai intelectului cât şi auzului şi văzului, adică perceperii imediate, ca divertisment. Jongleuri şi mimi extraordinari, căntăreţi virtuoşi din gura sau foarte diferite instrumente, dansatori şi acrobaţi de excepţie, actorii îşi stăpâneau sufletul şi trupul, vocea, scoţând la iveală minunile din spectacole, însemnele lor-alături de mişcare, muzică şi voce, costumele alcătuind simbolurile atât de grăitoare ale artei lor
[modifică] Canoane
Trecând cu uşurinţă peste canoanele clasice, peste unităţile riguros stabilite, commedia dell’arte păstrează în mare schema: trei acte (nu cinci ca în comedia clasică), prologul,epilogul,liniile generale ale desfăşurării subiectului. Unitatea de acţiune este “spartă” : apar acţiuni paralele, intrigi amoroase, nu una, ci doua, trei şi chiar şase.
Devenit tipic odată cu Euripide şi Terentiu , pentru teatrul antic, prezent în orice producţie teatrală din Renaştere cu funcţia de a lămuri subiectul, intenţiile şi motivaţiile artistice ale autorului, având uneori forma dialogată, în commedia dell’arte prologul – numit şi complimento- este o adresare directă către public rostită de actorul principal pentru a mulţumi acestuia şi pentru a anunţa subiectul comediei, povestind câteodată pentru înlesnirea înţelegerii, cele ce se petrecuseră înainte. Anticipând funcţia raisonneur-ului de mai târziu, preluând parte din funcţia corului clasic grec, prologul – uneori chiar personaj cu acest nume- puncta în timpul desfăşurării spectacolului, gradarea dramatică.
Epilogul – element tehnic literar, rareori întâlnit în commedia dell’arte, uneori cu simpla funcţie de a mulţumi publicului, se schimbă treptat într-o scenă de pantomimă, cu muzică, dans şi cânt la care participă toţi actorii, accentuând sfârşitul vesel al comediei.
În ceea ce priveşte masca , cunoscută încă din paleolitic cu funcţie rituală, apoi de-a lungul vremurilor cu tot felul de alte funcţii sociale şi politice, păstrată în carnavale, ea trece în teatrul antic, în tragedie şi comedie la început cu aceeaşi funcţie socială, apoi ca simplu însemn actoricesc-albă pentru personaje feminine, întunecată pentru personaje masculine-cu rolul de a înlesni înţelegerea piesei, scoţând la iveală convenţional, o anume stare sufletească, o anume vârstă şi condiţie socială, amplificând prin forma ei ciudată, de pâlnie, vocea actorului.
[modifică] Bibliografie
- Mario Apollonio, Storia della Commedia dell'Arte, Firenze, Sansoni Editore, 1982
- Donato Sartori, Martine Guglielmi, Bruno Lanata, L’Art du masque dans la commedia dell'arte, Malakoff, Solin, 1987
- John Rudlin, Commedia dell'Arte. An Actor's Handbook, London & New York, Routledge, 1994
