Clovis I
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Clovis I (scris şi Chlodowech sau Chlodwig, franceza modernă Louis, olandeza modernă Lodewijk, germana modernă Ludwig) (c.466 – 27 noiembrie 511) a fost primul rege al francilor care să unească această naţiune în întregime. I-a succedat la tron tatălui său Childeric I în 481 ca rege al francilor salieni, unul dintre triburile francilor care ocupau la acea vreme regiunea de la vest de Rinul de jos, cu centrul în jurul oraşelor Tournai şi Cambrai, de-a lungul graniţei de astăzi dintre Franţa şi Belgia, într-o zonă cunoscută sub numele de Toxandria. El a cucerit triburile france din apropiere, şi s-a încoronat ca singurul rege înainte de moartea sa.
S-a convertit de la arianism la catolicism, la insistenţele soţiei sale. Acest lucru a fost de o mare importanţă în istoria Franţei şi a Europei Occidentale în general, deoarece Clovis s-a extins peste aproape întreaga fostă provincie romană Galia (corespunzând Franţei de astăzi) situată în centrul Europei. Este considerat fondatorul atât al Franţei (cu care statul său semăna îndeaproape din punct de vedere geografic) cât şi al Dinastiei Merovingiene care s-a aflat la conducerea francilor în următoarele două secole.
Cuprins |
[modifică] Consolidarea puterii
În 486, cu ajutorul lui Ragnachar, Clovis l-a înfrânt pe Syagrius, ultimul oficial roman din nordul Galiei, care conducea zona de lângă Soissons din Picardia de astăzi. Această victorie a extins stăpânirea francă pe aproape întreg teritoriul la nord de Loara. După aceasta, Clovis a încheiat o alianţă cu ostrogoţii, prin căsătoria surorii sale Audofleda cu regele lor, Theodoric cel Mare. După această victorie, el a învins, în 491, şi un mic grup de thuringieni la est de teritoriul său. Mai târziu, cu ajutorul altor sub-regi franci, el i-a învins pe alamanni în Bătălia de la Tolbiac. El se căsătorise de mai de mult cu prinţesa burgundă Clotilda (493), şi, după victoria de la Tolbiac, s-a convertit în 496 la religia ei catolică. Acest lucru reprezenta o schimbare importantă faţă de alţi regi germanici, precum vizigoţii şi vandalii, care erau arieni.
[modifică] Rege Creştin
Convertirea lui Clovis la romano-catolicism, religia majorităţii supuşilor săi, a întărit legăturile dintre supuşii săi romani şi cuceritorii lor germanici. Totuşi, Bernard Bachrach susţine că această convertire de la credinţele sale păgâne france l-a îndepărtat de ceilalţi sub-regi franci şi i-a slăbit poziţia militară în următorii ani.
Poate surprinzător, călugărul Grigore de la Tours a scris că religia păgână pe care Clovis a abandonat-o era în zeii romani, cum ar fi Jupiter sau Mercur. şi nu în echivalenţii lor germanici. Dacă afirmaţia lui Grigore este corectă, atunci ea sugerează o puternică afinitate a conducătorilor franci pentru prestigiul culturii romane, pe care o îmbrăţişaseră ca aliaţi şi federaţi ai Imperiului în secolul precedent.
Deşi a purtat o bătălie la Dijon în anul 500, Clovis nu a reuşit să subjuge regatul burgund. Se pare că a câştigat cumva sprijinul armoricanilor în anii următori, deoarece aceştia l-au ajutat să înfrângă regatul vizigot de la Toulouse în Bătălia de la Vouillé (507), această victorie izolându-i pe vizigoţi în Spania şi adăugând cea mai mare parte a Aquitaniei regatului lui Clovis. El şi-a stabilit apoi capitala la Paris, ridicând o biserică dedicată Sfinţilor Petru şi Paul pe malul sudic al Senei. Din acea mare biserică a mai rămas Tour Clovis, un turn romanic care se află astăzi în incinta prestigiosului Lycée Henri IV, la est de Panthéon. (după construirea ei, biserica a fost redenumită în onoarea sfintei protectoare a Parisului, Geneviève. A fost demolată în 1802)
După afirmaţiile lui Grigore de la Tours, după Bătălia de la Vouillé, împăratul bizantin Anastasius I, i-a oferit lui Clovis titlul de consul. Grigore vorbeşte de asemenea despre campaniile sistematice ale lui Clovis de după victoria de la Vouillé pentru a-i elimina pe ceilalţi reguli sau sub-regi franci. Printre aceştia se numără Sigibert din Koln şi fiul său Clotaire; Chararic, un alt rege al francilor salieni; Ragnachar din Cambrai, fratele său Ricchar, şi fratele lor Rigomer din Le Mans.
La scurt timp înainte de moartea sa, Clovis a convocat un sinod de episcopi gali la Orléans pentru a reforma biserica şi a crea o legătură puternică între coroană şi episcopatul catolic. Acesta a fost Primul Conciliu de la Orléans.
[modifică] Moartea şi succesiunea
Clovis I a murit în 511 şi e îngropat în Basilica Saint Denis din Paris, în timp ce tatăl său fusese îngropat alături de ceilalţi regi merovingieni la Tournai. La moartea sa, teritoriul său a fost împărţit între cei patru fii ai săi, Theuderic, Chlodomer, Childebert, şi Clotaire. Această împărţire a creat noile unităţi politice ale Regatelor din Reims, Orléans, Paris şi Soissons şi a inaugurat o perioadă de dezbinări ce a continuat, cu scurte întreruperi, până în 751, la sfârşitul Dinastiei merovingiene.
[modifică] Moştenirea
Moştenirea lui Clovis se bazează pe trei acţiuni importante: unificarea naţiunii france, cucerirea Galiei şi convertirea la religia romano-catolică. Prin prima acţiune, şi-a asigurat influenţa asupra poporului său în probleme mai mari, ceva ce un mic rege regional nu ar fi putut realiza. Prin a doua acţiune, a pus bazele unui stat naţional ulterior: Franţa. În sfârşit, prin a treia acţiune, a devenit aliatul papalităţii, şi protectorul ei, precum şi al poporului, în majoritate catolic.
În afară de aceste acţiuni care aveau mai mult decât importanţă naţională, împărţirea statului, pe linii geografice sau naţionale, ci mai mult pentru a asigura venituri egale între fraţi, la moartea sa, a provocat multe dezbinări interne în Galia, şi a contribuit pe termen lung la prăbuşirea dinastiei sale.[1] .
[modifică] Surse
- James, Edward. The Origins of France: Clovis to the Capetians 500-1000. Macmillan, 1982.
- Kaiser, Reinhold. Das römische Erbe und das Merowingerreich. München 2004. (Enzyklopädie deutscher Geschichte 26)
- Oman, Charles. The Dark Ages 476-918. Rivingtons: London, 1914.
- Wallace-Hadrill, J. M. The Long-haired Kings. London, 1962.
- The Oxford Merovingian Page.
