Bătălia Greciei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

La acest articol se lucrează în acest moment, nu modificaţi şi dvs. acest articol. Aşteptaţi timp de cel puţin o oră din momentul în care aţi citit acest mesaj.

Bătălia Greciei Parte a campaniei din Balcani a celui de-al doilea război mondial Atacul german împotriva Greciei Perioada: 6 – 30 aprilie 1941 Locaţia: Grecia Rezultat: Victoria Axei şi ocuparea Greciei Combatanţi Germania Nazistă Italia Fascistă Bulgaria Regatul Greciei Regatul Unit Australia Noua Zeelandă Comandanţi Wilhelm List Alexander Papagos, Henry Maitland Wilson, Bernard Freyberg Thomas Blamey Efective Germania:[1] 680.000 soldaţi, 1.200 tancuri 700 avioane 1Italia:[2] 565.000 soldaţi 1Grecia:[3] 430.000 soldaţi Commonwealthul Britanic:[4] 262.612 soldaţi 100 tancuri 200-300 avioane Pierderi 1Italia:[5] 13.755 morţi, 63.142 răniţi, 25.067 dispăruţi 1Germania:[6] 1.099 morţi, 3.752 răniţi, 385 dispăruţi 1Grecia:[5] 13.325 morţi, 62.663 răniţi, 1.290 dispăruţi Commonwealthul Britanic:[4] 903 morţi, 1.250 răniţi, 13.958 prizonieri 1Statisticile cu privire la efective şi pierderi se referă în cazul Italiei şi Greciei se referă atât la războiul greco-italian cât şi la Operaţiunea Mariţa (cel puţin 300.000 de soldaţi eleni au luptat în Albania).[7]). Statisticile cu privire la pierderile Germaniei se referă la toate pierderile din Campania din Balcani şi sunt bazate pe declaraţiile lui Hitler din Reichstag din 4 mai 1941.[8] 2Inclusiv ciprioţii şi palestinienii. Britanicii, australienii şi neozeelandezii numărau aproximativ 58.000 de soldaţi.[4]

Campania din Balcani Războiul greco-italian - Iugoslavia - Grecia - Creta - Partizanii iugoslavi

Bătălia Greciei (cunoscută şi ca Operaţiunea Mariţa, germană: Unternehmen Marita)^[9] a fost una dintre bătăliile celui de-al doilea război mondial şi s-a desfăşurat pe teritoriul Greciei continenteale şi în sudul Albaniei. Părţile combatante au fost Regatul Greciei şi Commonwealth Britanic (făcând parte din rândul Aliaţilor din cel de-al doilea război mondial) pe de-o parte şi Germania Nazistă, Italia Fascistă şi Bulgaria (Puterile Axei) pe de alta. Împreună cu Bătălia din Creta, acţiunile navale din Marea Egee, Bătălia Greciei este considerată parte a mai vastei Campaniei din Balcani a celui de-al doilea război mondial.

De obicei, Bătălia Greciei este considerată o continuare a războiului greco-italian, care a început odată cu atacul lansat de Italia de la bazele din Albania împotriva Greciei pe 28 octombrie 1940. În numai câteva săptămâni, forţele italiene au fost respinse din Grecia de forţele elene. Grecii au reuşit mai apoi să ocupe o bună parte a sudului Albaniei. În martie 1941, grecii au respins un contraatac major al italienilor, iar germanii au fost forţaţi să vină în sprijinul aliaţilor lor. Operaţiunea Mariţa a început pe 6 aprilie 1941, trupele germane traversând graniţa bulgaro-elenă. Forţele combinate greco-briatanice au luptat cu mare tenacitate, dar au fost depăşite numeric şi au fost obligate să se retragă. Atena a fost cucerită de germani pe 27 aprilie. Britanicii au reuşit să evacueze aproximativ 50.000 de soldaţi^[10]. Campania din Grecia s-a încheiat cu o victorie rapidă (24 de zile) şi completă odată cu ocuparea portului Kalamata din Peloponez.

Există o serie de istorici care consideră campania din Grecia ca fiind decisivă deznodământul conflagraţiei mondiale. Astfel, întârzierea provocată de campania din Grecia avea să provoace eşecul germanilor din faţa Moscovei şi mai apoi seria de înfrângeri de pe frontul de răsărit. Există şi păreri conform cărora invazia din Grecia nu a avut nicio influenţă asupra datei de declanşare a Operaţiunii Barbarossa. Mai mult, influenţa britanică în sprijinul elenilor a fost caracterizată de aceşti din urmă comentatori ca fiind o acţiune inutilă, o deczie politică şi sentimentală sau chiar o gafă strategică.

[modifică] Preludiu

[modifică] Războiul greco-italian

Pentru detalii, vezi articolul  Războiul greco-italian vezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În momentul izbucnirii războiului, premierul elen Ioannis Metaxas a căutat să menţină statutul de neutralitate al ţării sale. Cu toate acestea, Grecia era ţinta unor continui presiuni din parte Italiei, care au culminat cu torpilarea de către submarinul Delfino a crucişătorului elen Elli pe 15august 1940.^[12] Mussolini^[13] era iritat de faptul că liderul german Adolf Hitler nu-l consultase în niciuna dintre problemele războiului şi dorea ca, prin ocuparea Greciei, o ţară care părea uşor de învins, să obţină o victorie comparabilă cu cele ale germanilor.^[14] Pe 15 octombrie 1940, Mussolini şi consilierii săi au decis să atace Grecia^[15]. În dimineaţa zilei de 28 octombrie, ambasadorul italian Emmanuel Grazzi i-a prezentat lui Metaxas un ultimatum, prin care erau pretinse dreptul la liberă trecere a trupelor italiene şi ocuparea a unor „obiective strategice” nespecificate de pe teritoriul Greciei.^[16] Metaxas a respins ultimatumul (refuzul este sărbătorit până în zilele noastre ca Ziua Ohi). Chiar înainte de expirarea termenului ultimatumului, trupele italiene au invadat Grecia, atacând din bazele de pe teritoriul Albaniei^[17]. Principalul atac a fost direcţionat spre oraşul Ioannina, italienii înregistrând iniţial un număr de succese locale. Italienii au traversat râul Thyamis (Kalamas), dar în scurtă vreme au fost respinşi şi alungaţi spre bazele de pornire din Albania.^[18] După trei săptămâni de lupte, toţi invadatorii fuseseră alungaţi din Grecii, elenii reuşind să organizeze un contraatac încununat de succes.^[19] Mai multe localităţi rurale albaneze au fost ocupate de forţele elene şi nici schimbarea comandantului, nici sosirea unor puternice întăriri nu i-au ajutat pe italieni să schimbe cursul luptelor.^[20]

Prima ofensivă italiană 28 octombrie – 13 noiembrie 1940.	Contraofensiva elenă 14 noiembrie 1940 – martie 1941.	A doua ofensivă italiană 9 martie – 23 aprilie 1941

După mai multe săptămâni de război de iarnă cu rezultate neconcludente, italienii au lansat pe 9 martie un contraatac la scară mare pe întreg frontul. În ciuda superiorităţii forţelor armate italiene, atacul s-a încheiat cu un eşec. După o săptămână de lupte şi pierderea a 12.000 de oameni, Mussolini a oprit atacul şi a plecat din Albania după 12 zile.^[21] Analiştii din zilele noastre cred că eşecul italienilor s-a datorat faptululi că Mussolini şi generalii săi au alocat prea puţine resurse militare campaniei (doar 55.000 de oameni), ^[22] nu au luat în condiderare condiţiile meteo din toamnă şi au lansat un atac fără avantajul surprizei şi fără sprijinul bulgarilor.^[23] Nu au fost luate în considerare pregătirile elementare, precum procurarea echipamentului de iarnă.^[24] Mai mult, Mussolini nu a ţinut seama de recomandările „Comisiei Italiene a Producţiei de Război”, care avertizaseră asupra faptului că Italia nu era capabilă să susţină efortul neîntrerupt de război an decât începând cu 1949. ^[25]

În cele şase luni de luptă împotriva Italiei, armate elenă a obţinut mai multe succese locale prin eliminarea pungilor inamicilor. Trebuie spus că Grecia nu avea o industrie militară puternică şi armata elenă a fost obligată să se bazeze pe armele şi muniţiile capturate de britanici în Africa de nord. Pentru a susţine luptele din Albania, comandamentul grec a fost forţat să retragă unităţi militare din Macedonia răsăriteană şi Tracia apuseană. În condiţiile atacului iminent al Germaniei, era imperios necesară redistribuirea trupelor. Forţele de care dispunea Grecia făcea imposibilă rezistenţa pe două fronturi. Comandamentul elen a luat hotărârea să apere cuceririle din Albania, indiferent de ceea ce avea să se întâmple în cazul unui atac german dinspre Bulgaria. ^[26]

[modifică] Decizia lui Hitler de a ataca Grecia

Hitler a intervenit pe 4 noiembrie 1940, la patru zile după ce britanicii au ocupat Creta şi Lemnos. Führerul a ordonat Statului Major să pregătească invazia în Grecia via România şi Bulgaria. Acest atac a fost parte a unui plan mai amplu care prevedea preluarea controlui asupra bazelor britanice din Marea Mediterană.^[27] Pe 12 noiembrie, Înaltul Comandament al Forţelor Armate Germane a emis directiva 18, prin care programa operaţiuni simultane împotriva Gibraltarului şi Greciei în ianuarie 1941. Până la urmă, în decembrie 1940, planurile germane în Mediterana au fost modificate serios după ce dictatorul spanilor Francisco Franco a refuzat să participe la un atac împotriva Gibraltarului. ^[28] Drept urmare, ofensiva germană în Europa de Sud a trebuit să se limiteze la atacul împotriva Greciei. Înaltul Comandament German a emis directiva 20 pe 13 decembrie 1940 prin care ordona declanşarea Operaţiunii Mariţa – invazia din Grecia – care avea ca principal obiectiv ţărmului nordic al Mării Egee până în martie 1944. Restul teritoriuluil elen trebuia ocupat în măsura în care se dovedea necesar din punct de vedere militar.^[29] După şedinţa convocată în grabă de Hitler după lovitura de stat de la Belgrad, au fost lansate pe 27 martie ordine pentru o campanie militară împotriva Regatului Iugoslaviei, care au schimbat planurile cu privire la Grecia. Astfel, pe 6 aprilie urmau să fie atacate ambele state balcanice. ^[30]

Soldaţi austalieni îmbarcându-se în Alexandria (Egipt) cu destinaţia Grecia.

Regatul Unit trebuia să ajute Grecia după declaraţia din 1939, prin care declara că, în cazul unui atac împotriva Greciei sau României, se va simţi obligat să asigure guvernului elen sau român tot sprijinul de care era în stare.^[31] Prima acţiune britanică a fost deplasarea în noiembrie 1940 în Grecia a escadrilelor RAF coamndate John d'Albiac.^[32] Având consimţământul guvernului de la Atena, britanicii au trimis trupe în Creta pe 31 octombrie, ceea ce a permis grecilor să-şi aducă pe continent Divizia a 5-a de infanterie.^[33]

Pe 17 noiembrie 1940, Metaxas a propus britanicilor declanşarea unei ofensive comune în Balcani, pornind de la bazele deţinute de eleni în Albania de sud. Britanicii nu s-au arătat dornici să discute propunerea lui Metaxas, pentru că o asemenea ofensivă ar fi trebuit să fie dusă la îndeplinire cu ajutorul transferului de trupe ale Commonwealthului, care erau deja implicate în luptele din Africa de nord.^[34] În timpul unei întâlniri eleno-britanice ţinute la Atena pe 13 ianuarie 1941, generalul grec Alexandros Papagos, comandantul suprem al forţelor armate elene, a cerut britanicilor sprijinul a nouă divizii de infanterie complet echipate şi sprijinul aerian corespunzător. Britanicii au răspuns că, datorită luptelor din Africa de nord, tot ceea ce pot face este trimiterea unui mic corp expediţionar, cu un efectiv de cel mult o divizie. Grecii au respins o asemenea ofertă, temându-se că sosirea unor trupe britanice atât de neînsemnate din punct de vedere numeric nu ar fi făcut decât să precipite atacul german, fără a asigura un ajutor serios pultelor de apărare.^{[35] [36]}Ajutorul britanic avea să fie cerut doar dacă şi când germanii ar fi traversat Dunărea din România în Bulgaria.^[37]

Churchill ţinea cu tot dinadinsul să creeze un front balcanic care trebuia să cuprindă Iugoslavia, Grecia şi Turcia, şi le-a ordonat lui Anthony Eden şi lui John Dill să reia negocierile cu Grecia.La întâlnirea de la Atena din 22 februarie au participat Eden şi conducerea elenă, inclusiv regele Geroge al II-lea, premierul Alexandros Koryzis—succesorul lui Metaxas, care murise pe 29 ianuarie 1941— şi Papagos. Aici s-a luat decizia trimiterii în Grecia a unei forţe expediţionare a Commonwealthului.^[38] Între timp, trupele germane erau masate în România, iar, pe 1 martie 1941, forţele Wehrmachtului au început deplasarea în Bulgaria. În acelaşi timp, Bulgaria şi-a mobilizat trupele şi le-a poziţionat de-a lungul frontierei cu Grecia.^[39] Pe 2 martie, s-a declanşat „Operaţiunea Lustre”, transportarea trupelor britanice spre Grecia. 26 de transportoare de trupe au ancorat în portul Piraeus.^[40] Pe 3 aprilie, în timpul unei întâlniri a reprezentanţilor britanici, iugoslavi şi greci, iugoslavii au promis să blocheze valea râului Struma în cazul în care aveau să fie atacaţi de germani.^[41] În timpul acestei întânlinri, Papagos a subliniat importanţă unei ofensive comune iugoslavo-elene împotriva italienilor imediat după declanşarea atacului german.^[42][43] Până pe 14 aprilie, mai mult de 62.000 de soldaţi ai Commonwealthului, (britanici, australieni, neozeelandezi, palestinieni, ciprioţi) fuseseră trimişi în Grecia. ^[44] Aceste formaţiuni militare aveau să devină cunoscute ca „Forţa W”, după numele comandantului lor, Henry Maitland Wilson ^[45][46].

[modifică] Pregătirile militare

[modifică] Terenul

Pentru a ataca Grecia prin nord, armata germană era obligată să traverseze Munţii Rodopi, care sunt traversaţi de doar câteva văi de râuri sau pasuri prin care să fie posibilă mişcarea unor unităţi militare mari. Germanii au stabilit două rute de deplasare pe la vest de Kiustendil şi o a treia de-a lungul văii râului Struma şi a frontierei iugoslavo-bulgare. Fortificaţiile elene de frontieră fuseseră adaptate terenului şi cele câteva drumuri de acces posibile erau acoperite de lucrări defensive impresionante. Văile râurilor Struma şi Nestos, care traversau frontiera greco-bulgară, erau protejate de fortificaţii puternice, parte a mai amplei Linii Metaxas. Aceste sisteme de bunkere din beton armat şi traşee fuseseră construite de-a lungul frontierei bulgare la sfârşitul deceniului al patrulea, şi aveau ca model Linia Maginot. Dar principala calitate a lucrărilor defensive era dată de poziţionarea lor în locaţii greu accesibile, ceea ce făcea apărarea mai uşoară.^[47]

[modifică] Factori strategici

Terenul muntos al Greciei favoriza apărarea, lanţurile muntoase Rodopi, Pind şi Olimp ofereau numeroase posibilităţi de organizare unei defensive eficiente. Forţele invadatoare care acţionau din Albania au putut fi oprite cu forţe realtiv reduse din punct de vedere numeric, poziţionate în regiunile înalte ale Pindului, în schimb zona din nord-est a Greciei era mai greu de apărat.^[48]

Ca urmare a conferinţei de la Atena din martie, comandamentul britanic a luat în consideraţie o acţiune comună anglo-elenă pentru ocuparea „liniei Haliacmon” – un front scurt poziţionat la nord-vest, de-a lungul culmilor munţilor Vermion şi cursului inferior al râului Haliacmon. Papagos aştepta clarificări de la guvernul iugoslav, iar mai târziu a propus o rezistenţă fermă pe linaia Metaxas – care era considerată de marea majoritate a grecilor garantul securităţii naţionale – fără retragerea unităţilor care ocupau sudul Albaniei.^[49] El considera că orice retragere din Albania era de neconceput, ea putând fi considerată o victorie de către italieni. Prin această abordare a apărării, importantul port Salonic rămânea practic neapărat, iar transportul trupelor spre şi dinspre port devenea primejdios.^[50] Papagos a propus ca apărarea să utilizeze la maxim facilităţile oferite de terenul accidentat şi să se construiască fortificaţii care ar fi ajutat şi la apărarea Salonicului.

Generalul Dill a descris atitudinea lui Papagos ca fiind „incomodă şi defetistă”, ^[51] premierul elen neluând în seamă faptul că artileria şi infanteria proprie nu sunt capabile să opună o rezistenţă de durată în nord-vestul ţării. Britanicii consideratu că rivalitatea greco-bulgară – linia Metaxas fusese construită anume împotriva unui atac bulgăresc – cât şi bunele relaţii greco-iugoslave, lăsaseră frontierei nord-vestice aproape neapărate.^[52] Britanicii au cedat în cele din urmă în faţa grecilor, în ciuda vulnerabilităţii frontului de nord-vest. Pe 4 martie, generalul Dill a acceptat planul apărării pe linia Metaxas, iar pe 7 martie planul a fost aprobat de guvernul regal britanic.^[53] Comanda supremă a fost asumată de Papagos, iar comandanţii greci şi britanici s-au resemnat să organizeze lupte de întârziere a înaintării inamicilor din nord-estul ţării.^[48] Britanicii nu şi-au transferat trupele pe frontul de nord-vest, generalul Wilson apreciind că nu are destui oameni să apere un front larg. În schimb, el şi-a plasat oamenii pe o poziţie la cam 70 km vest de Axios, de-a curmezişul liniei Haliacmon.^[54] Principalele considerente pentru stabilirea acestei poziţii erau pe de-o parte menţinerea legăturii cu Armata I elenă din Albania şi pe de alta, blocarea aceesului germanilor către Grecia centrală. Această poziţie avea avantajul de a avea nevoie de o forţă mai mică decât alte opţiuni, dar avea nevoie de destul de mult timp pentru pregătire. În acelaşi timp, această poziţie presupunea abandonarea întregii regiuni nordice a Greciei şi era inacceptabilă din punct de vedere politic şi psihologic pentru greci. Mai mult chiar, flancul stâng britanic părea sensibil, fiind posibilă ocolirea prin flac de către germani a zonei apărate, care ar fi folosit pentru deplasare zona Monastir din Iugoslavia.^[55] Totuşi, nici grecii nici britanicii nu luau în consideraţie un eventual colaps al forţelor iugoslave şi înaintarea germană în spatele poziţiilor aliate de la Vermio.^[48]

Strategia germană era bazată pe utilizarea tacticilor blitzkriegului, care se dovediseră potrivite în campania din Europa Apuseană. Această strategie s-a dovedit victorioasă în campania din Iugoslavia. Comandamentul german a făcut planuri pentru un declanşarea unor atacuri ale infanteriei şi de tancuri sprijinite de forţele aeriene, care trebuiau să ducă la înaintări rapide în adâncimea teritoriului inamic. După ocuparea Salonicului, Atena şi portul Pireu aveau să devină următoarele ţinte. După ocuparea şi a portului Piure şi a Istmului Corint de către germani, retragerea şi evacuarea forţelor britanice şi elene au fost compromise în mod iremediabil.^[48]

[modifică] Forţele din defensivă şi din atac

Generalul locotenent Thomas Blamey, comandantul Corpului I australian, generalul locotenent Henry Maitland Wilson, comandantul „forţei W” şi generalul maior Bernard Freyberg, comandantul diviziei a 2-a neozeelandeze din Grecia

Armata a 5-a iugoslavă a avut responsabilitatea apărării graniţei de sud-est a ţări, de la Kriva Palanka până la frontiera elenă. În momentul în care germanii au declanşat atacul, armata iugoslavă nu era complet mobilizată. În plus, iugoslavii nu aveau suficient armament modern. După intrarea forţelor germane în Bulgaria, majoritatea trupelor elene au fost evacuate din Tracia apuseană. În acel moment, efectivele elene care apărau frontiera cu Bulgaria erau de aproximativ 70.000 de oameni. restul trupelor elene – 14 divizii – luptau în Albania.^[56]

Pe 28 martie, cele două divizii elene din Macedonia centrală au fost trecute sub comanda generalului britanic Wilson, care şi-a stabilit cartierul general la nord-vest de Larissa. Divizia neozeelandeză a ocupat poziţii la nord de Muntele Olimp, iar australienii au blocat valea Haliacmon până la lanţul muntos Vermion. Royal Air Force a continuat să opereze de pe aeroporturile din Grecia centrală şi de sud. Trebuie spus însă că britanicii au putut să deplaseze în Grecia un număr relativ redus de aparate de zbor. Forţele britanice erau motorizate aproape în totalitate, dar echipamentele lor militare erau mai potrivite pentru războiul în deşert, nu pentru drumurile muntoase accidentate ale Greciei. De asemenea, britanicii aveau un număr redus de tancuri şi tunuri antiaeriene, iar liniile de transport maritime din Mediterana erau vulnerabile, convoaiele fiind obligate să se deplaseze prin apropierea insuleleor controlate de Axă. Problemele logistice erau agravate de capacitatea limitată încărcare-descărcare a instalaţiilor portuare elene. ^[57]

Armata a 12-a germană sub comanda mareşalului Wilhelm List a fost desemnată pentru execurarea Operaţiunii Mariţa. În componenţă forţelor germane intrau unităţi de infanterie, vânători de munte şi tancuri. O divizie de tancuri fusese deplasată la graniţă bulgaro-turcă, pentru a face faţă unui eventual atac din partea Turciei.^[58]

[modifică] Planul german de atac

Planul german de atac se baza pe experienţa câştigată în timpul luptelor din Franţa. Germanii urmăreau să creeze o diversiune printr-o campanie în Albania, ceea ce ar fi produs concentrarea forţelor elene în regiunea frontierei cu Albania şi Iugoslavia. Principalul atac urma să fie efectuat de coloanele blindate împotriva punctelor slabe ale apărării. Printr-un astfel de atac, blindatele aveau asigurată o înaintare rapidă în teritoriul inamic, fără să fie constrânse de înaintarea mai înceată a infanteriei. După depăşirea liniilor slabe de apărare din sudul Iugoslaviei, linia fortificată Metaxas urma să fie ocolită de forţele armate germane mobile, iar înaintarea lor urma să fie direcţionată spre sud. Din acest motiv, cucerirea oraşului Monastir şi a văii Axios, (care ducea spre Salonic), erau obiective prioritare pentru succesul manevrei de învăluire a liniei Metaxas.^[59]

Lovitura de stat din Iugoslaia a dus la o schimbare bruscă a planului de atac, punând în faţa Armatei a 12-a o serie de probleme de rezolvat. În directiva nr. 25 din 28 martie, se ordona Armatai a 12-a să-şi regrupeze forţele de aşa manieră, încât să se organizeze o forţă mobilă pentru atacarea oraşului Belgrad via Niš. Cu doar nouă zile până la Ziua Z, timpul a devenit extrem de preţios. Până în după amiaza zilei de 5 aprilie, toate coloanele care trebuiau să atace Iugoslavia şi Grecia fuseseră reorganizate.^[60]

[modifică] Invazia germană

[modifică] Atacul din Iugoslavia şi înaintarea spre Salonic

Înaintarea germană până pe 9 aprilie, când Divizia a 2-a Panzer a cucerit Salonicul

În zorii zilei de 6 aprilie, armatele terestre germane au invadat Grecia, în timp ce Luftwaffe a început un bombardament intens împotriva Belgradului. Corpul al 40-lea Panzer – care ar fi trebuit să atace Grecia din sudul Iugoslaviei – şi-a început atacul la ora 5:30 dimineaţă. Tancurile germane au traversat frontiera bulgară prin două puncte distincte. Până în dimineaţa zilei de 8 aprilie, Divizia I SS Adolf Hitler a cucerit Prilep, întrerupând linia ferată Belgrad – Salonic şi izolând Iugoslavia de restul Aliaţilor. Germanii cuceriseră o poziţie care le permitea continuarea ofensivei pe mai multe direcţii. În dimineaţa zilei de 9 aprilie, generalul Stumme şi-a deplasat forţele la nord de Monastir, pegătindu-le pentru forţarea graniţiei elene pe direcţia Florina. O asemenea manevră ameninţa trupele greceşti din Albania şi pe cele ale „Forţei W” din Edessa şi Katerini cu încercuirea.^[61] În vreme ce detaşamente puţin numerice asigurau securitatea corpului german de tancuri împotriva unui atac iugoslav dinspre centru ţării, Divizia a 9-a.^[62]

Divizia a 2-a Panzer a intrat în Iugoslavia din est în dimineaţa de 6 aprilie şi a avansat spre apus prin valea râului Struma. Tancurile germane au întâmpinat o rezistenţă redusă, dar înaintarea lor a fost redusă de dinamitările drumurilor şi podurilor, minarea punctelor obligatorii de trecere şi de noroi. Cu toate acestea, divizia a reuşit să îndeplinească obiectivele primei zile a atacului – cucerirea oraşului Strumica. Pe 7 aprilie, contraatacul iugoslav împotriva flancului nordic al diviziei a fost respins, iar în ziua următoare, germanii şi-au croit drum în forţă prin munţi, depăşind Divizia a 19-a motorizată elenă staţionată la sud de lacul Dojran. În ciuda numeroaselor întârzieri provocate de drumurile proaste de munte, o unitate avansată a blindatelor germane a intrat în Salonic în dimineaţa zilei de 9 aprilie. Cucerirea Salonicului s-a făcut fără luptă datorită colapsului Armatei a 2-a elene.^[63]

[modifică] Linia Metaxas

Linia Metaxas era apărată de trei divizii elene sub comanda generalului locotenent Konstantinos Bakopoulos. Linia defensivă se întindea pe aproximativ 170 m de-a lungul râului Nestos, după care urma frontiera bulgară până în apropierea frontierei iugoslave. Fortificaţiile fuseseră proiectate să găzduiască peste 200.000 de soldaţi, dar în momentul declanşării războiului această cifră era mult mai scăzută, de aproximativ 70.000 de oameni.^[64]

Atacul iniţial german împotriva liniei Metaxas a fost executat de o singură unintate de infanterie sprijinită de două divizii de vânători de munte. Acest atac a fost întâmpinat cu o rezistenţă puternică şi a avut un succes limitat.^[65] Un raport german de la sfârşitul primei zile de luptă amintea de faptul că divizia a 5-a de vânători de munte a fost respinsă în Pasul Rupel în ciuda sprijinului aerian puternic şi că a suferit pierderi importante. ^[66] Dintre cele 24 de forturi care formau Linai Metaxas, doar doua au fost cucerite de germani şi doar după ce au fost distruse în întregime.^[67]

Până în cele din urmă, Linia Metaxas a fost străpunsă după trei zile de lupte intense, în care forturile au fost supuse atacurilor artileriei şi avioanelor de bombardament în picaj. Meritul victoriei a fost atribuit Diviziei a 6-a de vânători de munte, care a reuşit să traverseze piscurile înzăpezite, înalte de peste 2.100 m, printr-un punct considerat până în acel moment de netrecut. Vânătorii de munte din această forţă germană au atins aliniamentul căii ferate către Salonic pe 7 aprilie. Restul vânătorilor de munte au înaintat din greu prin zona muntoasă. Divizia a 5-a vânători de munte şi Regimentul al 125-lea de infanterie au penetrat defensiva elenă pe 7 aprilie şi au atacat de-a lungul ambelor maluri ale râului Struma, cucerind bunkerele unul câte unul. În timpul înaintării lor, germanii au suferit pierderi atât de importante, încât după ce şi-au atins obiectivele ordonate, au fost retrase după linia frontului. Divizia a 72-a de infanterie germană a atacat dinspre oraşul Goţe Delcev, a traversat munţii şi, în ciuda crizei de animale de povară, artilerie de calibru mediu şi de echipament montan, a reuşit să străpungă Linia Metaxas în seara zilei de 9 aprilie, când a ajuns la nor-este de oraşul Serres.^[68] Chiar şi după ce generalul Bakopoulos, comandantul liniei Metaxas, a capitulat, forturi izolate au mai continuat lupta mai multe zile şi nu au fost cucerite decât după folosirea împotriva lor a artileriei grele. Diferite unităţi elene, care erau plasate pe frontieră au continuat să lupte, iar unele au reuşit să se deplaseze spre porturile Mării Egee şi au fost evacuate pe calea apelor.^[69]

[modifică] Capitularea Armatei a II-a elene

[modifică] Note