Cimbru
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Cimbru | |||||||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
 |
|||||||||||||
| Clasificare ştiinţifică | |||||||||||||
|
|||||||||||||
| Specii | |||||||||||||
|
Circa 30 de specii, incluzând: |
|||||||||||||
Cimbrul (Satureja hortensis) este o plantă perenă din genul Satureja, familia labiatelor (Lamiaceae). Este o plantă scundă, care nu atinge mai mult de 20-30 centimetri în înălţime. Cimbrul preferă verile lungi, calde, secetoase, iar iarna supravieţuieşte la temperaturi scăzute. Florile cimbrului sunt mici şi au o culoare albă sau roz-palid. Frunzele au forma lanceolat-ovală, sunt netede şi au un miros specific. Cimbrul se aseamănă întrucâtva la înfăţişare cu rozmarinul.
Cuprins |
[modifică] Originea numelui
În trecut, cimbrul se denumea şi lămâiţă, respectiv lămâioară şi era deosebit de apreciat în Evul Mediu, mai ales în bucătăriile de pe lângă aşezămintele monahale. Mai târziu, sub influenţa grădinarilor bulgari, denumiţi şi zarzavagii, activi în trecut pe teritoriul României de azi s-a impus denumirea de origine slavă de cimbru. El este cultivat în grădini, mai ales în cele mănăstireşti.
[modifică] Gastronomie
Este întrebuinţat în diferite preparate culinare, mai ales în mâncarea de fasole, cea de linte, dar şi la prepararea cărnii de vânat. Frunze şi tulpini întregi cimbru se introduc uneori în borcanele în care se murează varza şi castraveţii.
[modifică] Cultivare
Cimbrul, atâta timp cât este cultivat într-un loc bine însorit, se mulţumeşte cu puţin. Creşte pe aproape orice tip de sol, rezistă la secetă, dar şi la ploi abundente. Este în schimb o plantă sensibilă la buruieni, de aceea plivitul trebuie făcut cât mai des. Cele mai aromate frunze se recoltează atunci când plantele au început să înflorească.
[modifică] Cimbru sau cimbrişor?
Cimbrul nu trebuie confundat cu cimbrişorul (Thymus serpyllum) care, deşi înrudit cu cimbrul care creşte spontan în România, aparţine genului Thymus.
Cimbrişorul (Thymus serpyllum) denumit şi iarba cucului sau tamâita, e tipic pajiştilor însorite alpine din Carpaţi şi e folosit în medicina naturistă, la prepararea ceaiurilor contra răguşelilor şi laringitelor. Mai este folosit ca şi maghiranul şi în gastronomie pentru a da aromă unor mâncăruri din carne de vită, legume sau peşte.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Legături externe
• Anason • Ardei • Arpagic • Busuioc • Chimen • Cimbrişor • Cimbru • Coriandru • Creson • Cuişoare • Fenicul • Ghimbir • Hrean • Ienupăr • Lemn dulce • Leuştean • Levănţică • Limba mielului • Maghiran • Mărar • Mentă • Muştar alb • Nucşoară • Oregano • Pătrunjel • Piper • Roiniţă • Rozmarin • Salvie • Schinduf • Scorţişoară • Şofran • Tarhon • Usturoi •
