Bătălia de la Wagram

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

La acest articol sau secţiune se lucrează în prezent, vă rugăm nu modificaţi pentru moment. Aşteptaţi timp de cel puţin 24 ore din momentul în care aţi citit acest mesaj.

Bătălia de la Wagram
Parte a Războaiele napoleoniene
Bătălia de la Wagram
Perioada: 5 iulie - 6 iulie, 1809 Locaţia: câmpia Marchfeld, în apropiere de Deutsch-Wagram, Austria Rezultat: Victorie franceză decisivă
Combatanţi
Imperiul Francez Saxonia Bavaria Regatul Italiei	Imperiul Austriac
Comandanţi
Împăratul Napoleon I	Arhiducele Carol al Austriei
Efective
134,000 infanterie 27,600 cavalerie 433 piese de artilerie[1]	121,500 infanterie 14,700 cavalerie 414 piese de artilerie[2]
Pierderi
27,500 morţi, răniţi şi dispăruţi 4000 prizonieri[3]	37,000 morţi, răniţi şi dispăruţi 18,000 prizonieri[4]

Bătălia de la Wagram, a avut loc între 5 şi 6 iulie 1809, în apropierea insulei Lobau pe Dunăre şi pe câmpia Marchfeld, lânga localitatea Deutsch-Wagram, la 15 km nord-est de Viena, Austria. Cele doua zile de lupte s-au încheiat cu victoria armatei franceze comandate de Napoleon Bonaparte împotriva armatei austriece comandate de arhiducele Carol. Deşi ambele armate au suferit pierderi grele în urma bătăliei, victoria franceză a fost incontestabilă, atât la nivel tactic, cât mai ales la nivel strategic, francezii reuşind în sfârşit să traverseze Dunărea în dreptul insulei Lobau şi să respingă armata austriacă, care se retrage totuşi în relativă ordine. Aceasta a fost probabil ultima victorie decisivă strategic pe care a obţinut-o împăratul Napoleon, austriecii cerând semnarea armistiţiului la nici o săptămână după bătălie, cerere acceptată de partea franceză (armistiţiul de la Znaim). Bătălia a fost de proporţii uriaşe, fiind a doua bătălie din Războaiele napoleoniene ca număr de soldaţi implicaţi (după "Bătălia Naţiunilor" de la Leipzig). "Bătrânul Continent" nu avea să mai fie martor la operaţiuni şi concentrări militare de o asemenea amploare şi la tactici atât de diverse şi complexe până la începutul "Marelui Război", o sută de ani mai târziu.

Cuprins 1 Context istoric 2 Planurile de campanie 2.1 Planul austriac 2.2 Planul francez 3 Desfăşurarea campaniei înainte de bătălia de la Wagram 4 Cele două armate 4.1 Armata austriacă 4.2 Armata franceză 5 Note şi Referinţe

[modifică] Context istoric

În anul 1809 Franţa napoleoniană se afla la apogeul gloriei sale şi domina întreaga Europă, fie în mod direct, fie prin intermediul statelor-satelit conduse de oameni de încredere ai împăratului francez^[5]. După tratatul de la Tilsit, Rusia devenise, mai degrabă în mod forţat decât de bună voie, aliat al Imperiului Francez iar Prusia se găsea în aceeaşi situaţie ingrată. Imperiul Austriac, învis decisiv în Războiul celei de-a Treia Coaliţii, aştepta momentul oportun pentru a răzbuna umilinţa de la Austerlitz. Marea Britanie rămânea singurul beligerant care mai lupta împotriva Franţei. Acesteia i se adăgau trupele spaniole şi portugheze şi populaţiile răsculate ale acestor ţări, care luptau împotriva trupelor franceze, care le invadaseră ţările. Ceea ce începuse printr-o serie de confruntări cu populaţia civilă din Spania, se transformase curând într-un război de gherilă de amploare, la care s-au adăgat şi numeroase elemente din armata regulată spaniolă. În plus, o armată britanică debarcase în Portugalia pentru a susţine războiul celor două popoare iberice împotriva francezilor.

Războiul celei de-a Cincea Coaliţii
Sacile – Teugen-Hausen – Raszyn – Abensberg – Landshut – Râul Piave – Eckmühl – Ratisbon – Ebersberg – Aspern-Essling – Bergisel – Raab – Wagram – Gefrees – Znaim – Walcheren

Conştient fiind de necesitatea încheierii grabnice a "Afacerii spaniole", împăratul Napoleon decide să transfere în peninsula iberică circa 200,000 de soldaţi încartiruiţi în Franţa şi mai ales în Germania. Astfel, aproape 2/3^[6] din armata franceză a Imperiului ajunge să acţioneze în Spania, schimbând dramatic situaia strategică din Europa centrală: pentru prima oară din 1805, francezii şi aliaii lor nu mai deţineau superioritatea numerică faţă de trupele monarhiei habsburgilor, deoarece, în cazul izbucnirii războiului între cele două imperii, Napoleon nu ar putea să îşi aducă trupe din Spania înainte ca austriecii să treacă graniţele franceze. Se estima că Imperiul Francez nu ar fi putut să mobilizeze în timp util decât maxim 250,000-275,000 de oameni.^[7] în timp ce Imperiul Austriac ar fi putut să mobilizeze 400,000-500,000 de oameni^[8], inclusiv miliţiile Landwehr^[9], suficient pentru a deţine o supremaie strategică zdrobitoare.

În afară de aceste considerente, Marea Britanie şi-a semnalat intenţia de a acorda subsidii de război consistente şi a promis chiar să debarce o armată pentru a deschide un nou front în Europa de nord^[10] iar în cercurile înalte ale Curţii de Viena se vorbea despre faptul că Prusia ar fi dispusă să se mobilizeze la rândul său pentru a susţine ofensiva austriacă. Cât despre Rusia, se considera pe bună dreptate că acest stat, teoretic aliat al Franţei, nu va întreprinde nimic împotriva posesiunilor austriece din est. Tot acest raţionament a fost inclus într-un raport detaliat al prinţului Metternich, pe acea vreme ambasador al Imperiului Austriac la Paris, raport foarte bine primit de Curtea vieneză, mai ales de cercurile belicoase ce doreau o revanşă rapidă şi decisivă. Nu în ultimul rând, se conta pe o insurecie anti-franceză, de tip spaniol, pe toată suprafaţa Germaniei, în regatele-satelit, controlate de Franţa: Bavaria, Saxonia şi Würtenberg^[11]. Acestea ar fi dat peste cap comunicaţiile franceze şi ar fi măcinat forţele franceze într-un război ucigător de gherilă.

[modifică] Planurile de campanie

[modifică] Planul austriac

La cererea Coroanei, Comandamentul austriac concepe un plan de ofensivă împotriva tuturor teritoriilor controlate de francezi, cu o ofensivă principală în Bavaria, precedată de atacuri pe teatre de operaţiuni secundare în Italia^[12] şi Polonia ^[13] Urmau să aibă loc ofensive rapide, neaşteptate, menite să nu lase francezilor timp să îşi concentreze forţele: arhiducele Ioan de Austria urma să conducă o armată de 60,000 de oameni, denumită "Armata Austriei Interioare" ce avea să atace în nordul Italiei; armata Galiţiei urma să cuprindă 30,000 de soldaţi, 10,000 de oameni urmau să fie trimişi pentru a lupta în Dalmaţia contra generalului francez Marmont iar 8,000 de oameni erau masaţi la graniţa cu regatul Saxoniei, pentru a susţine eventuale revolte antifranceze. Armata principală austriacă, cuprinzând peste 200,000 de oameni, puşi sub comanda celui mai capabil comandant austriac, Arhiducele Carol urma să lanseze ofensiva în Germania de sud şi să învingă aici armata principală franceză. Este de notat totuşi că Arhiducele împărtăşea viziunea tuturor militarilor din înalta aristocraţie habsburgică, conform căreia armata era un liant care trebuia să asigure unitatea imperiului multinaţional. Din această cauză, pierderea armatei într-o bătălie decisivă ar fi fost o catastrofă ce ar fi putut ameninţa chiar existenţa monarhiei, motiv pentru care Arhiducele, un strateg oricum destul de precaut, era mai degrabă preocupat să nu fie învins decât să câştige. Deci, deşi ofensiva nu era în firea sa, Arhiducele Carol părea să fie singura opţiune viabilă pentru o comandă atât de importantă.

[modifică] Planul francez

Ambele părţi, atât austriecii, cât şi francezii, vedeau Germania ca fiind principalul teatru de operaţiuni pentru războiul ce se anunţa. Astfel, Napoleon I, conştient că un nou război cu monarhia de la Viena este iminent, este nevoit să părăsească teatrul de operaţiuni din Spania şi revine la Paris. Împăratul este totuşi surprins de viteza de mobilizare austriacă iar ofensiva acestora de la începutul lunii aprilie îl ia prin surprindere. Planul francez prevedea posibilitatea ofensivelor din teatrele de operaţiuni amintite dar considera orice alte operaţiuni în afară de cele din Germania ca fiind secundare. Ca de obicei, planul împăratului francez cuprindea strategia sa favorită de a angaja inamicul cât mai curând într-o confruntare majoră, de a-l învinge decisiv şi apoi de a-i ocupa capitala pentru a-l obliga să facă pace. împăratul Napoleon urma să se pună în fruntea principalei armate franceze de 180,000 de oameni, viceregele Eugène şi armata sa franco-italiană de 70,000 de oameni urma să rămână în defensivă în faţa Arhiducelui Ioan dar avea ordin să îl urmărească pe acesta dacă ar fi încercat să facă joncţiunea cu armata principală austriacă de peste Alpi^[14]. Prinţul Poniatowski urma să ia comanda tuturor trupelor din Marele Ducat al Varşoviei şi să reţină aici orice armată austriacă din zonă sau să o angajeze dacă aceasta ar încerca să intervină pe teatrul principal de operaţiuni^[15].

[modifică] Desfăşurarea campaniei înainte de bătălia de la Wagram

Începutul campaniei este favorabil austriecilor, care trec graniţa bavareză pe 9-10 aprilie, fără declaraţie de război prealabilă şi înaintează spre vest, dând peste cap diversele Corpuri franceze şi germane, care nu apucaseră să îşi concentreze forţele. Este de notat că austriecii au pierdut aproape o lună: armata principală austriacă ar fi putut ataca din Boemia, unde fusese masată pentru a aştepta şi a face joncţiunea cu armata prusacă. Cum Prusia a decis că nu este prudent să se implice, austriecii au abandonat ofensiva din regiunea boemă şi au mutat trupele la sud. În orice caz, ofensiva austriacă a prins armata franco-germană^[16] disperasată în toată Germania de sud şi centrală iar comandantul armatei, mareşalul Berthier a ordonat replierea, solicitând venirea grabnică a împăratului de la Paris. Odată ajuns pe teatrul de operaţiuni din Germania, Napoleon schimbă brusc datele problemei: în puţin timp reuşeşte să manevreze diferitele sale Corpuri de armată astfel încât să le dispună conform strategiei sale preferate de marş, "le bataillon carré"^[17].

În acest fel, Napoleon reuşeşte să îi smulgă Arhiducelui Carol iniţiativa şi apoi să îl înfrunte într-o serie de bătălii ce culminează cu bătălia de la Eckmühl, o victorie franceză importantă dar care nu reuşeşte să distrugă armata austriacă, ce se retrage disciplinat. Arhiducele Carol, învins dar nu bătut, se retrage în Boemia, ştiind că este încă la comanda unei armate considerabile şi capabile de luptă. Cât despre Napoleon, acesta îşi încalcă regula sa obişnuită de a nu ocupa capitala inamică fără a-i fi învins în prealabil armata şi deci ocupă Viena pe 12 mai, sperând că astfel va obţine pacea. împăratul Francisc I, în ciuda sfaturilor fratelui său, Arhiducele Carol, refuză să se considere învins şi doreşte continuarea războiului, motiv pentru care Arhiducele Carol îşi aduce trupele la nord de Viena, pe malul drept al Dunării, pentru a atrage armata franceză în capcană, determinând-o să se separe în două în încercarea de a trece râul. Atunci când Napoleon cade în capcană şi încearcă să traverseze de pe malul stâng, folosing insula Lobau, arhiducele îl atacă cu forţe mult superioare la Aspern-Essling. Francezii sunt respinşi dar victoria austriacă nu este defel decisivă: Napoleon păstrează trupe pe insula Lobau, pe care o va transforma în următoarele săptămâni în rampă de lansare pentru o nouă trecere a fluviului prin acelaşi loc. Arhiducele Carol face greşeală să cedeze iniţiativa, şi nu bombardează insula, astfel că francezii sunt liberi să se regrupeze şi să consolideze podurile peste Dunăre^[18], pregătindu-se pentru următoarea traversare a fluviului.

[modifică] Cele două armate

[modifică] Armata austriacă

Armata austriacă se afla de circa doi ani în plină reformă, menită să reducă decalajul faţă de cea franceză, decalaj pe care mulţi îl negaseră dar care devenise evident după înfrângerile zdrobitoare din 1805. Sarcina reformării armatei fusese acceptată de Arhiducele Carol, însă acesta s-a lovit deseori de rezervele şi suspiciunea propriului său frate, împăratul Francisc I şi de ideile generalilor mai în vârstă, tributari concepţiilor strategice ale debutului de secol XVIII. Cu toate acestea, Arhiducele a reuşit să impună anumite reforme: schimbarea structurii batalioanelor şi regimentelor, standardizarea calibrelor de artilerie, servanţi specializaţi care să mute artileria, interzicerea pedepselor corporale, introducerea împărţirii armatei pe Corpuri de armată^[19]etc. Totuşi, la doar o lună de la începerea campaniei, Arhiducele decide să abandoneze împărăţirea pe Corpuri şi să revină la vechiul sistem de comandă centralizat, deoarece a constat că această reformă, introdusă de doar câteva luni, nu era înţeleasă de majoritatea comandanţilor săi şi nu a dat roade pe câmpul de bătălie. Ea a fost păstrată doar nominal la Wagram, pentru a desemna mai uşor unităţile pe care comandantul austriac le avea în subordine. Faţă de 1805, armata austriacă era mai bine antrenată, mai bine organizată şi mai bine condusă. Cu toate acestea, Arhiducele Carol beneficia de puţini comandanţi de valoare, promovarea la vârf făcându-se deseori în funcţie de apartenenţa la înalta nobilime imperială. Deşi atât infanteria cât şi cavaleria austriacă cuprindeau elemente de miliţii Landwehr dar acestea erau nesemnificative ca număr la Wagram, unde Arhiducele beneficia de cele mai bune trupe de care dispunea Imperiul la acel moment, cu excepţia unităţilor de Gardă. Arhiducele putea conta şi pe prezenţa unei cavalerii grele consistente, dar inferioare numeric celei franceze.

Pe parcursul celor două zile de lupte, Arhiducele Carol nu va putea conta pe trupele armatei "Austriei Interioare", Arhiducele Ioan ajungând pe câmpul de bătălie prea târziu, spre sfârşitul celei de-a doua zi. Astfel, trupele pe care austriecii le-au avut la dispoziţie pentru bătălia de pe 5-6 iulie, au fost de aproximativ 145,000 de oameni, cu 414 piese de artilerie. Armata austriacă era împărţită după cum urmează: Avangarda, comandată de Feldmareschalul Nordman - cuprinzând Corpul I al lui Bellegarde, Corpul II al lui Hohenzollern-Herchingen, Corpul III all lui Kolowrat, Corpul IV al lui Rosenberg şi Corpul VI al lui Klenau - iar Corpul de Rezervă era comandat de Prinţul von Liechtenstein - cuprinzând o divizie de Grenadieri de Rezervă sub comanda Feldmareşalului d'Aspre, o divizie de infanterie şi un Corp de Cavalerie de Rezervă, cuprinzând 3 divizii de cavalerie^[20] . Corpul V de 9,000 de oameni ai Feldmareşalului Reuss şi armata "Austriei Interioare" cu cei 13,000 de oameni ai săi nu vor participa la bătălie.

[modifică] Armata franceză

Ca şi cea austriacă, nici armata franceză nu mai era cea din 1805, însă, spre deosebire, de inamic care crescuse ca valoare faţă de 1805, trupele franceze aveau un nivel general mai scăzut: o bună parte din infanteriştii francezi erau proaspăt recrutaţi şi nu mai participaseră la nici o campanie iar o parte dintre ei erau chiar din „promoţia” 1810, deci soldaţi a căror instrucţie nu se încheiase încă dar de care era nevoie pentru a suplimenta rândurile franceze, în absenţa veteranilor plecaţi în Spania. Desigur, pe lângă aceste unităţi proaspete şi neîncercate în luptă se aflau şi mulţi veterani, inclusiv mare parte din Garda Imperială^[21] şi faimoase regimente din "Linie", cum ar fi renumitul Regiment 57 de Linie, supranumit Le Terrible. Trupelor franceze li se adăgau importante contingente străine, mai ales germane, de valori diferite. Faptul că valoarea medie a armatei franceze era mai scăzută decât aceea a armatei din 1805 este adevărată doar cu privire la soldaţi şi la ofiţerii inferiori, deoarece, aproape fără excepţie, comandanţii francezi de la nivelul de general de brigadă în sus, erau bine pregătiţi şi foarte experimentaţi. Armata franceză nu era în curs de reformare decât cu privire la artilerie şi deci nu a avut nevoie să experimenteze foarte mult în cursul campaniei. Cavaleria franceză era formată în mare parte din unităţi experimentate, cuprindea unele dintre cele mai bune unităţi de cavalerie grea şi era extrem de numeroasă.

Spre deosebire de adversarul său, Napoleon avea la dispoziţie şi armata din Italia, adusă prin manevre excelente de fiul său vitreg, viceregele Italiei. Astfel, trupele franceze şi aliate totalizau aproximativ 166,000 de oameni, cu 433 pierse de artilerie, împărţiţi după cum urmează: Garda Imperială, cu 2 divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie^[22] Corpul II al generalului Oudinot, Corpul III al mareşalului Davout^[23], Corpul IV al mareşalului Masséna^[24], Corpul IX german al mareşalului Bernadotte şi Rezerva de Cavalerie comandată de mareşalul Bessières, formată din 3 divizii de cavalerie grea ale armatei franceze^[25]. Acestora li se adăugau două armate de mici dimensiuni: armata Italiei, comandată de viceregele Eugène de Beauharnais - cuprinzând Corpul V al generalului MacDonald, Corpul VI al generalului Grenier şi Garda Regală Italiană, a generalului Fontanelli - în fine, armata Dalmaţiei, în fapt un singur Corp de armată (al XI-lea), comandată de generalul Marmont. Corpul generalului Vandamme nu a participat la această bătălie.

[modifică] Note şi Referinţe