Acordul de la Potsdam

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acordul de la Potsdam sau Proclamaţia de la Potsdam a fost un acord asupra politicii de ocupaţie şi reconstucţie a Germaniei şi a altor naţiuni după încheierea luptelor celui de-al doilea război mondial în Europa. Acordul a fost conceput şi adoptat de principalele puteri victorioase – SUA, URSS şi Regatul Unit – în timpul Conferinţei de la Potsdam (numită în textul înţelegerii „Conferinţa de la Berlin”) din 17 iulie – 2 august 1945.

Participanţii la conferinţă au fost liderii celor trei state – I. V. Stalin, Harry Truman, Winston Churchill şi miniştri afacerilor externe ai celor trei guverne. După ce Churchill a pierdut alegerile generale din 1945, el a demisionat, iar locul lui a fost luat de noul premier, Clement Attlee.

În al doilea ducument adoptat în timpul conferinţei, Declaraţia de la Potsdam, SUA, Regatul Unit şi China au somat Japonia să capituleze, alternativa fiind copleta distrugere.

Înţelegerea cuprindea următoarele capitole, asupra cărora cele trei puteri căzuseră de acord:

1. Înfiinţarea unui Consiliu al Miniştrilor de Externe.

   Vedeţi şi: Conferinţa de la Moscova a miniştrilor de externe

2. Principiile guvernării Germaniei în prima parte a perioadei de control

   Vedeţi şi: Comisia Consultativă Europeană şi Comisia Aliată de Control

   • A. Principii politice.

   Democratizare. Tratament aplicat Germaniei ca un singur subiect. Dezarmare şi demilitarizare. Denazificare.

   • B Principii economice.

   Reducerea sau distrugerea întregii industii grele civile cu potenţial militar precum industria constructoare de nave, de maşini-unelete sau de produse chimice. Restructurarea economiei germane şi redirecţionarea ei către agricultură şi industria uşoară.

3. Reparaţii de război din partea Germaniei.

   Această secţiune se referea la reparaţiile de război pretinse de Uniunea Sovietică din Germania Răsăriteană. Se stipula că 10% din capacităţile industriale ale zonelor occidentale de ocupaţie din Germania, care nu erau în mod stringent necesare economiei de pace a Germaniei, să fie transferate în URSS în termen de doi ani.

4. Transferul marinei militare şi comerciale germane.

   Submarinele germane, cu excepţia a 30 dintre ele, urmau să fie scufundate, iar restul marinei germane urma să fie împărţită în mod egal între cele trei puteri.

   Navele marinei comerciale germane urmau să fie împărţite în mod egal între cele trei puteri, urmând ca mai apoi cei trei să distribuie o parte dintre ele altor aliaţi. Pânâ la sfârşitul războiului cu Japonia, toate aceste vase urmau să rămână sub autoritatea comună a celor trei aliaţi.

5. Oraşul Königsberg şi regiunea înconjurătoare, (Prusia Răsăriteană, azi Regiunea Kaliningrad).

   SUA şi Regatul Unit declarau că vor sprijini transferul oraşului Königsberg şi a regiunii înconjurătoare către URSS în timpul conferinţei de pace.

1. Criminalii de război

   Paragraful acesta se referea la crearea viitorului Tribunal Internaţional care avea să se ocupe de procesele de la Nürnberg.

2. Austria

   Austria trebuia să plătească reparaţii de război. Modul de guvernare a Austriei urma să fie decis după ce forţele americane şi britanice ar fi intrat în Viena.

3. Polonia

   Vedeţi şi: Trădarea occidentală şi Linia Oder-Neisse

   Cele trei puteri aveau să recunoască un „Guvern de unitate naţională”. Militarii polonezi care luptaseră în armata britanică urmau să fie liberi să se reîntoarcă în patrie. Frontierele occidentale provizorii urmau să fie stabilite pe linia Oder-Neisse, părţi ale Prusiei Răsăritene şi fostul Oraş liber Danzig urmau să treacă sub administraţie poloneză, dar delimitarea frontierei occidentale a Poloniei urma să se facă odată cu semnarea reglementărilor finale de pace. Acest lucru s-a întâmplat doar în 1990, după ratificarea Tratatului privind reglementarea definitiva cu privire la Germania.

4. Semarea tratatelor de pace şi admiterea în ONU.

   Se lua act de faptul că Italia luptase de partea Aliaţilor şi că făcea progrese importante pe calea stabilirii unui guvern şi a unor instituţii democratice. Se afirma că după semanrea tratatului de pace, aliaţii aveau să sprijine cererea de admitere în ONU a unei Italii democrate.

   Cele trei guverne au însărcinat Consiliul Miniştrilor de Externe să pregătească tratatele de pace cu Bulgaria, Finlanda, Ungaria şi România. Tratatele de pace urmau să recunoască guvernele alese pe cale democratică în aceste state, iar cererile lor de admitere în cadrul ONU urmau să fie sprijinite. Cele trei guverne se angajau să examineze separat situaţia fiecărei ţări din lista mai sus-amintită.

5. Tutela teritorială

   Soarta fostelor colonii italiene urma să fie discutată în strânsă legătură cu preparativele pentru semanrea tratatului de pace cu Italia.

6. O procedură revizuită a Comisiei Aliate de Control pentru România, Bulgaria şi Ungaria.
7. Transferul ordonat al populaţiei germane

   Vedeţi şi: Strămutarea germanilor după al doilea război mondial

   Cele trei guverne recunoşteau că, după luarea în consideraţie a tuturor aspectelor, trebuiau întreprinse strămutări ele populaţiiei sau a elementelor germane rămase în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Cele trei guverne au căzut de acord că transferul de populaţie trebuie făcut în mod ordonat şi în condiţii omenoase.

   Se cerea guvernelor cehoslovac, polonez şi ungar să înainteze un termen estimativ al transferului germanilor şi le se cerea să suspende orice expulzare până la stabilirea unei distribuţii echitabile a acestor germani în cele patru zone de ocupaţie din Germania.

8. Echipamentul petrolier din România.
9. Iranul

   Trupele aliate urmau să se retragă imediat din Teheran. Fazele următoare ale retragerii urmau să fie hotărâte la întâlnirea viitoare a Consiliului Miniştrilor de Externe.

10. Zona internaţională a Tangerului.

    Oraşul Tanger şi zona înconjurătoare urmau să primească statut de zonă internaţională, iar situaţie lor urma să fie discutată mai târziu.

11. Strâmtorile Mării Negre.

    Convenţia de la Montreux cu privire al regimul strâmtorilor turceşti trebuia revizuită împreună cu guvernul turc.

12. Apele internaţionale interioare.
13. Conferinţa europeană cu privire la transportul continental.
14. Directive pentru comandanţii militari ai Comisiei Militare de Control pentru Germania.
15. Proprietatea aliaţilor, trofeele şi reparaţiile de război.

    Detaliile erau date în Anexa II.

16. Convorbiri militare

• Anexa I
• Anexa II

[modifică] Resurse internet

• Înţelegerile Conferinţei de la Berlin (Potsdam)