Codex Aureus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Codex Aureus este cunoscut şi sub numele de Evangheliarul de la Lorsch, după numele mănăstirii Lorsch situată în Germania, în apropierea graniţei cu Belgia.

În catalogul bibliotecii de manuscrise rare, aflată în mănăstire, este înregistrat sub denumirea: Evanghelium pictum cum auro habens tabulas eburneas (Evanghelie pictată cu aur având legătură din tăbliţe de fildeş).

Acest vechi manuscris latin a fost realizat din porunca împăratului Carol cel Mare (742-814). În anul 806 împăratul, încheind expediţiile militare de cucerire, s-a dedicat proiectelor culturale, ajutat de mari intelectuali ai epocii. La curtea imperială din Aachen a întemeiat Schola Palatina, unde se studia gramatica, retorica, greaca, muzica şi scrierea caligrafică. La îndemnul savantului Alcuin a reformat lectura textelor bisericeşti şi a impus transcrierea în formă artistică a cărţilor religioase şi juridice. Influenţa Orientului bizantin îmbinat cu Occidentul creştin de inspiraţie anglo-saxonă şi-a pus amprenta pe specificul naţional franc de la curtea lui Carol cel Mare. În această înflorire culturală vechile mănăstiri din jurul Rinului (ca Luxeuil, Corbie, St. Martin din Tours, Reichenau, St. Gall, Lorsch, Reims, Aix-La-Chapelle, etc) şi-au organizat scriptoria şi armaria dedicate copierii manuscriselor valoroase. Carol cel Mare şi-a creat o bibliotecă alcătuită din cele mai frumoase manuscrise şi a dăruit multe altele. În testamentul întocmit de el în 811, prevedea vânzarea cărţilor din biblioteca personală iar sumele „să fie împărţite săracilor”.

De aceea există până astăzi în muzee şi biblioteci numeroase manuscrise carolingiene, unul dintre ele fiind Codex aureus. Acesta este scris pe foi fine de pergament cu litere de aur, de unde şi numele de Codicele de aur.

Din cele 476 p. (recte 238 foi) 455 sunt ornamentate. Manuscrisul conţine:

• majuscule ornate la început de text;
• chenare într-o largă paletă cromatică cu decor luxuriant care încadrează textul scris pe 2 coloane;
• portretele celor 4 evanghelişti la începutul fiecărei evanghelii;
• tabloul genealogiei celor 3 seminţii precedente naşterii lui Iisus;
• imaginea lui Isus Hristos, denumită în tratatele de specialitate Majestas Domini;
• cele 12 pagini conţinând canoane liturgice ale evangheliilor;

Textul manuscrisului are 238 foi şi Tetraevanghelul (adică evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan din Noul Testament)

Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, filiala Bibliotecii Naţionale, deţine prima parte a Tetraevanghelului (respectiv evangheliile lui Matei şi Marcu), 111 foi, cealaltă parte cu evangheliile lui Luca şi Ioan (124 foi) se află în proprietatea Bibliotecii Apostolice Vatican din Roma (Pal. lat. 50). Coperţile 1 şi 4 lucrate în plăcuţe de fildeş se află la Londra şi Roma. Aşadar acest manuscris de o valoare ştiinţifică şi artistică unică este dezmembrat în 4 părţi, care se află în 3 ţări. Acest „dezastru” s-a produs datorită următoarelor fapte: În anul 1555, principele Frederic de Hessen a preluat manuscrisul în propria-i bibliotecă – şi anume biblioteca imperială din Heidelberg. În anul 1622, în timpul războiului de 30 de ani, oraşul Heidelberg a fost asediat, biblioteca imperială ajungând forţat la prinţul Bavariei, Maximilian.

Se presupune că un soldat a rupt manuscrisul în două – în vederea comercializării. Fragmentul I a fost găsit la Viena, în biblioteca arhiepiscopului Christofor Migazzi, cardinalul oraşului şi fragmentul II la biblioteca Vaticanului. În anul 1785 Ignatie Batthyani, episcopul Transilvaniei a cumpărat „aere parato” (cu banii jos) întreaga bibliotecă a cardinalului.

" S-a crezut multă vreme că în timpul războiului de 30 de ani, prin 1620, armatele generalului Tilly care au devastat Heidelbergul, au furat manuscrisul, rupt în două cu această ocazie. Cercetările au dovedit că lucrurile stau altfel şi că divizarea Codexului a avut loc mult mai devreme, pe la 1472, cu bună ştiinţă, legâdu-se separat încă de atunci două volume, iar cele două coperţi au devenit prima copertă pentru fiecare volum. Se ştie sigur că la începutul sec.al XVIl-lea ambele părţi se aflau la Roma, dar numai una în Biblioteca Vaticanului. Cealaltă parte a ajuns, nu se ştie prin ce împrejurări, în posesia lui Migazzi, cardinalul Vienei, care a vândut-o în 1785 episcopului de Alba lulia, Ignaţiu Battyani. Acesta a integrat rarul manuscris, împreună cu altele de mare valoare, în biblioteca sa din Alba lulia. De atunci, manuscrisul a rămas pe meleagurile noastre, constituind o adevărată perlă de valoare inestimabilă, exemplar unic şi rarisim între foarte puţinele de acest gen. " extras din Codex Aureus de Prof. Dr. Gheorghe ANGHEL.

Aşa a ajuns fragmentul I din Codex aureus în proprietatea Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia, întemeiată în anul 1786 de marele cărturar şi bibliofil, episcopul Batthyani.

Legătura din piele a fragmentului I aflat în România a fost realizată ulterior (sfârşitul secolului al XVIII-lea)

Cu ocazia serbărilor de la Aachen (1965) s-a organizat o expoziţie de evocare a epocii carolingiene. Cu această ocazie Codexul (fragmentul I de la Batthyaneum) s-a întâlnit pentru prima oară cu părţile dezmembrate formând din nou un tot (respectiv fragmentul II şi coperţile din fildeş).

Fiind reconstituit temporar în expoziţia din Aix-la-Chapelle, s-a realizat o ediţie bibliofilă facsimilată, care ajută la cercetarea integrală a codicelui şi implicit a artei grafice carolingiene: Das Lorscher Evangheliar. Einleitung von Wolfgang Braunfels. Prestel Verlag Munchen [1967]. Format in folio, pe hârtie satinată.

Ediţia reproduce în policromie 54 pagini, şi 422 sunt facsimilate (autotipie)

Ea cuprinde 4 părţi : Fragmentul I cu textul de la Batthyaneum, fragmentul II de la Biblioteca Apostolocă Vatican, coperta 1 după originalul din Londra şi coperta 4 după originalul din Roma. Editorul mulţumeşte României pentru concursul dat realizării acestei ediţii. Nu cunoaştem contractul încheiat atunci şi clauzele împrumutului de către statul român.

În 1999 s-a organizat o altă expoziţie la Museumszentrum Lorsch (26 iunie – 18 iulie 1999) şi la Muzeul Diecezan Arhiepiscopal din Paderborn (23 iulie – 12 noiembrie, 1999). Acesta a fost un nou prilej de facsimilare şi realizare a unei noi ediţii mult superiore celei din 1967 prin avansarea tehnicii de reproducere foto (respectiv, utilizarea camerelor digitale). Drepturil de multiplicare asupra acestei ediţii aparţine editurii Press Verlag.