Cetăţenie multiplă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
 |
|
Cetăţenia multiplă, sau naţionalitatea multiplă, este un statut prin care o persoană este văzută ca un cetăţean sub legile mai multor state. Dubla cetăţenie este cea mai cunoscută formă de cetăţenie multiplă, deoarece nimic din legea internaţională nu împiedică pe cineva să posede cetăţenie în două state.
Cetăţenia multiplă există doar datorită faptului că diferite ţări au mai multe criterii, care nu sunt neapărat exclusive, de acordare a cetăţeniei. Prin urmare, o persoană poate deveni cetăţean al mai multor ţări deorece statele, şi nu persoanele decid cine e sau nu un cetăţean. Nativii americani nu au niciun cuvânt de spus dacă o altă ţară (spre exemplu Irlanda) ii consideră cetăţeni. Unele ţări acordă automat cetăţenie la naştere persoanelor care au un părinte naţional al ţării respective (jus sanguinis), sau persoanelor născute pe teritoriul ţării respective (jus soli), sau prin căsătorie persoanelor care se căsătoresc cu cetăţeni ai ţării respective (jure matrimonii). Alte naţiuni (precum Australia) permit acordarea cetăţeniei copiilor persoanelor cu cetăţenie sub anumite circumstanţe. În plus, cetăţenia poate fi acordată prin naturalizare. Unele ţări consideră cetăţenia multiplă indezirabilă şi iau măsuri să o prevină; acestea se concretizează prin pierderea automată a cetăţeniei dacă o altă cetăţenie este obţinută voluntar ( de exemplu, în Japonia sau în Singapore) sau amenzi penale pentru exercitarea altei cetăţenii ( de exemplu, a avea un paşaport străin în Arabia Saudită). Altele îi pot da dreptul unei persoane la orice numar de cetăţenii. Totuşi, deoarece fiecare ţară decide singură cine îi sunt cetăţenii, bazat doar pe propriile legi şi în general fără a lua în considerare legile altor ţări, este posibil ca un individ să fie considerat cetăţean al două sau mai multe ţări, chiar dacă unele din aceste ţări interzic cetăţenia dublă sau multiplă. Pe de altă parte, unele ţări consideră cetăţenia multiplă dezirabila, deoarece creşte şansele cetăţenilor lor să competiţioneze şi să întreţină contacte la nivel global, şi/sau au luat măsuri active pentru a permite cetăţenia multiplă în ultimii ani (exemplu: Australia, din 4 aprilie 2002; India a introdus o formă de cetăţenie străină, dar asta împiedică exercitarea cetăţeniei duble complete). Multe ţări, chiar şi acelea care permit cetăţenia dublă sau multiplă, nu o recunosc prin lege: indivizii sunt trataţi fie ca cetăţeni ai acelei ţări sau nu, iar cetăţenia lor cu privire la alte state este considerată a fi fără relevanţă. Aceasta poate să însemne, de exemplu, că oficialii consulatelor din străinătate s-ar putea să nu aibă acces la cetăţenii lor dacă aceţtia au şi cetăţenie locală (de exemplu, Iran, Mexic, multe state arabe, fostele ţări componente ale U.R.S.S.). Unele ţări pot acorda accesul oficialilor consulatelor din curtoazie, dar nu acceptă nicio obligaţie să facă acest lucru sub contracte consulare internaţionale. Dreptul ţărilor de a se comporta astfel este protejat de legea propriei stăpâniri naţionale. În discurs popular, referinţele la ţări care recunosc cetăţenia multiplă pot vorbi doar despre lipsa unui statut specific care interzice cetăţenia multiplă (lăsând deoparte dificultăţile de a impune un asemenea statut).
