Carlo Tagliavini

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Carlo Tagliavini (născut la Bologna, Italia, la 18 iunie 1903 – decedat la Bologna, la 31 mai 1982) a fost un lingvist şi romanist italian.

Cuprins 1 Biografia 2 Carlo Tagliavini despre limbă moldovenească 3 Lucrări (selecţiuni) 4 Note şi referinţe 5 Surse bibliografice

[modifică] Biografia

Profesor universitar, Carlo Tagliavini a predat, succesiv la universităţile din Bologna, Nimega, Budapesta, iar din 1935, la Universitatea din Padova, pe care a condus-o din 1947 până în 1952.

Membru al mai multor academii culturale, director din 1927 până în 1933 al revistei Studi Rumeni^[1] şi colaborator la diferite reviste, cu articole de vulgarizare a problemelor lingvistice, a primit Medalia de Aur, de merit pentru şcoală, cultură şi artă, în 1963.

În anul 1930, a editat un dicţionar latin-român-maghiar, care data de prin anul 1700, cunoscut sub numele de Lexiconul marsilian.

[modifică] Carlo Tagliavini despre limbă moldovenească

O lucrare ca şi obligatorie în orice bibliografie care vizează contribuţiile în domeniul romanisticii din secolul al XX-lea este cartea profesorului Carlo Tagliavini, „Origini delle lingue neolatine” (Originea limbilor neolatine), tradusă în româneşte în 1977, la Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. Cum vom vedea mai departe traducerea - în acel moment istoric - şi publicarea scrierii au constituit un act de curaj şi de demnitate naţională. În Cuvântul introductiv se afirmă că “Lucrarea profesorului Carlo Tagliavini este singura introducere în lingvistica şi în filologia romanică de largă circulaţie în lume care acordă limbii române un spaţiu vast, egal cu al celorlalte limbi romanice, renunţând la prezentarea ei ca simplu termen comparativ, de referinţe generale. (...) O asemenea perspectiva în problematica românească nu putea veni decât din partea unui romanist profund cunoscător al limbii române, aşa cum, între romanişti, puţini mai sunt”. (Alexandru Niculescu p. V; aici şi în continuare actualizarea ortografiei ne aparţine - A.C.) O secţiune importantă şi care constituie partea finală a lucrării o reprezintă descrierea şi evoluţia limbilor descendente din idiomul italic; mai întâi cercetătorul prezintă Romania Orientală şi - în mod firesc - va începe cu limba română (p. 285 sqq.), însă nu mai este firesc faptul că el este nevoit să redacteze întinse note de subsol (care, practic, dublează textul de bază!) prin care să încerce lămurirea destinului vitreg al vorbitorilor dialectelor sud-dunărene sau să clarifice această găselniţă pseudoştiinţifică numită “limba moldovenească”; paginile 286-289 sunt o întinsă notă consacrată acestei false probleme, notă însoţită de două grăitoare hărţi: a) împărţirea administrativă a provinciilor istorice ale României în perioada interbelică, conform Micului Atlas Lingvistic Român, 1 (p. 288) b) harta Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, conform The World Atlas, Moscow, 1967 (p. 286). În cele ce urmează, vom face o analiză a acestei note, echivalentă cu un mic studiu de patologie lingvistică. Carlo Tagliavini observă că până la începutul secolului al XIX-lea acest teritoriu a fost continuu parte componentă a Moldovei, iar din punct de vedere lingvistic nu puteau să apară modificări esenţiale nici după aceea, “întrucât Prutul nu marchează o graniţă lingvistică” (p. 286). Stabilirea graniţei pe Nistru a constituit o nouă dramă omenească, întrucât la răsărit “rămâneau încă zeci de mii de români, care, din 1924, au făcut parte din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească cu capitala la Tiraspol” (p. 287). Şi atunci, ca şi astăzi, spaţiul transnistrean a format un avanpost al rusismului înspre Balcani şi înspre Europa Centrală. După al Doilea Război Mondial, procesul dirijat de distanţare a graiului moldovenesc de peste Prut a fost accentuat. Concomitent, lucrările de lingvistică publicate la Moscova şi la Chişinau teoretizează “limba moldovenească” ca unitate autonomă în cadrul lumii romanice (mai ales după 1950). Reproducem câteva dintre acestea, adăugând imediat şi comentariul lingvistului Carlo Tagliavini: a) R. A. Budagov în “Limba moldovenească între limbile romanice”, Moscova, 1953, p. 126: “Dar dacă limba română şi limba moldovenească prezintă multe concordanţe, formând un grup de limbi romanice [...], aceasta nu înseamnă că fiecare din aceste limbi nu are particularităţile sale individuale”. Carlo Tagliavini: „Însă atunci când vrea să citeze aceste particularităţi, se mărgineşte să dea câteva cuvinte a căror arie este întreaga Moldovă istorică, iar câteva sunt cunoscute şi în alte regiuni româneşti” (ca ciolan etc.). b) Articolul „Moldavski jazyk” din Marea Enciclopedie Sovietică, vol. XXVIII, 1955, afirma: “este o limbă romanică care face parte, împreună cu româna, din grupul limbilor romanice orientale”. Carlo Tagliavini observă că autorul articolului se contrazice atunci când spune: “limba moldovenească este extraordinar de apropiată de dialectul moldovenesc al limbii române care se vorbeşte în Moldova (Republica Populară Română) dintre Prut şi Carpaţi”. (p. 287) c) V. F. Sismarev a redactat in 1952 un studiu, tradus la Chişinau, în 1960, de către O. CERBJANU sub titlul „Limbile romanice din Sud - Estul Europei şi limba naţională a R.S.S. Moldoveneşti”. Carlo Tagliavini comentează, nu aduce altă probă în privinţa independenţei limbii moldoveneşti faţă de română, decât intrarea unui număr mai redus, în secolul al XIX - lea, de neologisme culte din limbile occidentale. (p. 288) d) Privitor la antologiile literare sau la lucrările de stilistică alcătuite în R.S.S. Moldovenească, Carlo Tagliavini observă că ele se bazează pe scriitori clasici, astfel încât “scriitori foarte cunoscuţi, cum sunt Creangă, Eminescu etc., ar fi, ca să zicem aşa, ambivalenţi şi ar face parte atât din literatura română, cât şi din aceea moldovenească”. (p. 288) Studiul şi al altor lucrări, lectura revistei “Limba şi literatura moldoveniaska” i-au întărit lingvistului italian o opinie anterioară: “m-am convins din ce în ce mai mult de ceea ce am afirmat la Congresul de Romanistică de la Florenţa din 1956: pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslava, folosite timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României I...]” (P. 289) Este, aceasta, concluzia extrem de probă a unui cercetător care a înţeles întotdeauna să pună înainte de toate adevărul ştiinţific; interesele conjuncturale, în acest caz de natură politică, nu se pot suprapune şi nu trebuie să deformeze receptarea realităţilor lingvistice. Totuşi, cum “fiecare naţiune suverană şi independentă (nu era pe atunci cazul Moldovei sovietice, n.n., A.C.) are dreptul de a-şi alege idiomul pe care îl consideră potrivit”, Carlo Tagliavini oferă exemplul Marelui Ducat al Luxemburgului, unde - ca limbă oficială, alături de franceza şi germana, există şi “Letzegurgisch, adică o varietate a franconei din Moselle (Moselfrankisch). Dar nimanui nu-i trece prin cap, in luxemburg sau in alte parti, sa spuna ca este vorba de o noua limba germanica diferita in grupul dialectelor germane!” (p. 289 - subl. noastra. A.C.)

[modifică] Lucrări (selecţiuni)

• Grammatica Rumena 1923.
• Antologia Rumena 1925.
• Il dialetto di Comélico 1926.
• Grammatica elementare della lingua portoghese, 1938.
• La lingua degli Indi Luisenos;
• Il lexicon Marsilianum;
• Cenni di fonetica e morfologia storica del latino, 3^ edizione, 1962.
• Il dialetto di Livinallongo, 1942.
• L'albenese di Dalmazia;
• Storia di parole pagane e cristiane attraverso i tempi, 1963.
• Panorama di storia della linguistica, 3^ edizione, 1970.
• Studi linguistici latino-veneti.
• Introduzione alla glottologia, 7^ edizione, 1969.
• Un nome al giorno, 1955-1957.
• Le origini delle lingue neolatine, 6^ edizione, 1972. Apărută în România cu titlul: Originile limbilor neolatine - Introducere în filologia romanică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
• Origine e storia dei nomi di persona.
• Dizionario d'ortografia e di pronunzia (DOP) (Co-autor)

[modifică] Note şi referinţe

1. ^ Studii româneşti
2. ^ Azi Republica Moldova
3. ^ Originile limbilor neolatine - Introducere în filologia romanică -, apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, la Bucureşti, în anul 1977 (Titlul original: Le Origini delle lingue neolatine, Casa Editrice prof. Ricardo Pàtron, Bologna, 1972), p. 289.

[modifică] Surse bibliografice

• Carlo Tagliavini in Enciclopedia Biografica Universale Treccani, XVIII, p. 546, Istituto della Enciclopedia Italiana, Roma, 2007.
• Mic dicţionar enciclopedic, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1978.
• Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine - Introducere în filologia romanică -, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

Traducere şi adaptare a articolului omonim existent în limba italiană, la Wikipedia, Enciclopedia libera: Carlo Tagliavini.