Biserica suedeză
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Biserica Suediei (sv: Svenska kyrkan) e o Biserică evanghelică-luterană, de succesiune apostolică neîntreruptă: Biserică naţională a Suediei.
-
- Biserica suedeză e o obşte evanghelică-luterană, organizată în parohii şi eparhii. Biserica suedeză are de asemenea o organizare naţională. Biserica suedeză e o Biserică populară deschisă, care prin conlucrarea dintre organizarea democratică şi slujirea bisericească, se ocupă de o funcţiune naţională. (§§1-2 din Proclamaţia de la Uppsala).
Denumirea de "Biserica suedeză" a apărut doar prin anii 1800, timp în care expresia folosită era "Biserica Suediei" sau "Biserica suedezilor". La 1 ianuarie 2000 schimbându-se relaţiile dintre biserică şi stat, s-a voit ca biserica că nu mai fie biserică de stat, ci mai degrabă biserică populară. Totuşi, în oarecare măsură, Biserica e condusă de parlament, care are o comisie specială bisericească.
Cuprins |
[modifică] Istorie
[modifică] Înainte de reformă
Suedia a fost încreştinatä între anii 900 şi 1000, de către misionar veniţi din Germania şi Anglia. Misiunea cea mai îndelungată a fost condusă de sfântul Anschariu (Ansgar/Oscar), monah benedictin francez. Creştinismul a pătruns mai întâi în provincia Västergötland, unde a fost botezat regele Olof al Suediei în 1008. Primul episcop suedez băştinaş a fost Turgot de Skara, care a murit pe la 1030.
La 1120, oraşele Skara, Linköping, Tuna, Eskilstuna, Strängnäs, Sigtuna şi Västerås au devenit scaune episcopale. Mai târziu, prin anii 1100, au apărut şi eparhiile Växjö şi Åbo, şi în acelaşi timp, scaunul de la Sigtuna s-a transferat la Uppsala. Eparhiile, începând cu 1104, ţineau de arhiepiscopul din Lund, iar altele ţineau de danezi. Situaţia a rămas aşa până la 1164, când Suedia a devenit provincie eclesiastică, cu un Ştefan drept primul arhiepiscop de Uppsala. Între 1100-1200, s-au înfiinţat mai multe ordine călugăreşti. Mănăstirile Alvastra, Nydala şi Varnhems erau cisterciene, iar dominicanii şi franciscanii aveau mănăstiri la Visby şi Skara.
Personalitatea bisericească cea mai importantă a secolului al XIV-lea a fost, fără îndoială, sfânta Brigita de Suedia. Viziunea ei a avut o moare influenţă în lumea bisericească şi politică în toată Europa. Cu timpul a reuşit să obţină înţelegerea papei de la Roma, pentru ca întemeierea Ordinului sfântului Răscumpărător să rămână la Vadstena şi după moartea ei.
[modifică] Reforma
O dată cu Reforma Protestantă, Biserica suedeză s-a rupt de Roma, devenind evanghelică-luterană, rămânând totodată episcopală. Spre deosebire de Germania sau Anglia, în Suedia reforma a fost paşnică şi treptată. Atât regele Gustav Vasa, cât şi cei 13 episcopi au susţinut reforma. Astfel, fraţii Olaus (Olof) şi Laurentius Petri (Lars Petersson) au predicat idei teologice luterane în catedrala din Stockholm, începând cu 1525. Un an mai târziu, Laurenţiu traduce Noul Testament în suedeză. În 1527, Olof cel Mare fu hirotonit la Roma întru episcop, apoi înscăunat arhiepiscop de Uppsala, iar reformatorii suedezi s-au întâlnit cu parlamentul la Västerås. În 1530, Laurenţiu traduce şi introduce liturghia în suedeză şi finlandeză. În acelaşi an moare Olof cel Mare, iar Laurenţiu e hirotonit şi înscăunat la Uppsala, în august 1531, de către episcopii Suediei. Câtă vreme Laurentius nu avea mandat de la Roma, o dată cu hirotonirea lui Biserica suedeză se rupe de Roma.
În 1541 se publică Biblia întreagă în suedeză, iar patru ani mai târziu apare un nou imnariu. În 1544, parlamentul proclamă Suedia regat evanghelic.
După această reformă, Biserica suedeză a cunoscut o tentativă de calvinizare, din partea regelui Carol al IX-lea al Suediei, şi o tendinţă de reunire cu Roma, din partea regelui Ioan al III-lea al Suediei.
La 25 februarie 1593 a avut loc sinodul de la Uppsala, care a statornicit reforma în Suedia, având următoarele mărturisiri de credinţă:
- Cele trei simboluri vechi (apostolic, niceno-constantinopolitan, atanasian;
- Mărturisirea de la Augsburg (Confessio augustana);
- Articolele smalchaldice;
- Cartea de slujbe, compusă de arhiepiscopul Laurenţiu în 1571.
Secolul al XVII-lea se va marca prin curentul "ortodoxiei luterane", opus lâncezelii din perioada respectivă. În 1686 se creează dreptul canonic suedez, care va dura până în 1990.
În secolul următor va avea loc o trezire spirituală, iar următoarele două vor fi mişcate de curentul liberal. În secolul al XX-lea se va insista pe identitatea catolică a Bisericii suedeze.
Tot în secolul al XX-lea, o personalitate a Bisericii suedeze, arhiepiscopul Nathan Säderblom va iniţia ecumenismul.
[modifică] Ruperea de către stat
Până în 1999, orice persoană născută în Suedia era înregistrată automat drept membru al Bisericii Suediei. În 1999 şi, oficial, la 1 ianuarie 2000, o dată cu ruperea Bisericii de către stat, fiecare e liber să-si aleagă cultul.
[modifică] Liturgică
Biserica suedeză foloseste ritul suedez. În timpul reformei, atari au vrut o preluare a învăţăturii şi practicii anglicane. Totuşi, episcopii au considerat ritul anglican drept prea calvinist. De aceea, practica sacramentală suedeză îşi are propriile trăsături.
Trei taine sunt săvârşite: botezul, pocăinţa, euharistia. Liturghia se săvârşeşte des, ba chiar zilnic în anumite mănăstiri şi parohii. Biserica suedeză săvârşeşte si celelalte cinci ierurgii care sunt taine pentru catolici şi ortodocşi.
Viaţa monahală a fost restaurată în anii 1950, prin benedictini, "fiicele Mariei" şi prin ordinul Sfântului Duh.
[modifică] Pastorală
Începând cu 1961, Biserica suedeză hirotoneşte şi femei întru preot. La 5 iunie 1996, sinodul a hotărît admiterea femeilor la episcopat. Christina Odenberg a fost hirotonită în episcopat pe 5 octombrie 1997 şi înscăunată ca episcop de Lund.
Pe 27 octombrie 2005, sinodul general a hotărît binecuvântarea bisericească a cuplurilor de acelaşi sex, precum şi admiterea la hirotonie a acestora.
