Biserica de lemn din Sânmihaiu Almaşului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Sânmihaiu Almaşului, Sălaj a fost ridicată pe un deal de unde domină valea Almaşului. Biserica este foarte rar vizitată, deoarece se ajunge cu anevoie la ea, neexistând un drum de acces amenajat. Biserica de lemn este declarată monument istoric sub codul LMI 2004: SJ-II-m-A-05109.

Cuprins

1 Istoric
- 1.1 Biserica de lemn
- 1.2 Bisericile anterioare
  - 1.2.1 O biserică de zid
  - 1.2.2 O biserică de nuiele
2 Starea actuală
3 Şirul de preoţi
4 Note
5 Bibliografie
6 Vezi şi

[modifică] Istoric

[modifică] Biserica de lemn

Momentul ridicării bisericii a fost antedatat în pisania de pe catapeteasmă care afirmă următoarele: "Îngerilor s-au numit hramul ca să păzească tot neamul şi s-au zidit de isnoavă prin cheltuiala şi strădania bunilor creştini din acest sat, Pusta Sânmihai, în zilele înălţatului împărat Francisc, în pravoslavnica arhipăstorire a Măriei Sale ... preot Andrei Toma, zugrăvită de Pop Ioan, 1794, ianuarie 20". ^[1] Având în vedere că pisania surprinde anul pictării, ridicarea construcţiei trebuie că a avut loc mai devreme în timp. Preotul Vasile Ioviţă, pe baza unei citiri mai vechi a aceleaşi pisanii de către un preot local, indică anul 1778.^[2] Aceasta nu ar surprinde, dat fiind exemplul aproape identic al pisaniei din biserica de lemn din Stâna. Nu se cunoaşte meşterul dulgher. Întreaga construcţie este înălţată din lemn, care se găsea în cantităţi mari în pădurea din apropiere.

A fost restaurată in anii 1962-1963, când s-a acoperit cu şindrilă nouă, înlocuindu-se cea veche, precum şi cartonul asfaltat ce acoperea partea dinspre răsărit. Atunci a fost îndepărtată o parte a acoperişului în sezonul de toamnă, iar acoperişul nou a fost aşezat abia în primăvara următoare, fapt ce a pricinuit deteriorarea ireversibilă a picturii.

Pictura a fost executată, conform pisaniei, în anul 1794 de către pictorul itinerant Ioan Pop din Românaşi, aceasta fiind cea mai veche din lucrările sale cunoscute.^[3] şi a împodobit întreaga biserică, având un caracter oarecum naiv, dar, totuşi, sugestiv.

[modifică] Bisericile anterioare

Anterior bisericii monument istoric, mai sunt atestate alte două lăcaşuri de cult.

[modifică] O biserică de zid

Cel dintâi se găsea pe culmea dealului din vest, la circa 700 metri de monument. Nu se ştie dacă biserica a aparţinut comunităţii maghiare sau celei româneşti, ori a fost folosită de ambele, evident, in perioade de timp diferite. Cert este că era o construcţie destul de mare din piatră şi cărămidă, cum se poate vedea din fragmentele ce au rămas până azi. Documentul Andreian menţioneaza că aici s-a găsit o monedă cu inscripţie slavonă, ceea ce poate duce la concluzia că biserica a aparţinut românilor, măcar într-o anume perioadă.

De acest locaş se leagă un eveniment de însemnătate majoră pentru sat. Înainte de 1700 ar fi avut loc o invazie tătară pe Valea Almaşului şi-n aceste circumstanţe localnicii au fost surprinşi în biserică. Tătarii ar fi incendiat-o, pricinuind moartea lor. Stau mărturie fragmentele de oseminte umane şi dinţi descoperite la săpături sumare. Documentul Andreian arată că după anul 1800 se mai păstrau porţiuni de ziduri, iar domnii locului i-au obligat pe ţărani să care pământ şi să acopere osemintele.

Locuitorii care au supravieţuit acestui eveniment s-au strămutat între păduri, în locul numit până azi Sânmihael, beneficiind, probabil, de serviciile religioase ale preoţilor din cele două sate apropiate, Bercea şi Sântă-Mărie. Aşa se explică faptul că la recensământul din 1702 (?) lipsesc datele referitoare la Sânmihaiu-Almaşului; aşa putem înţelege de ce satul s-a numit până în jurul anului 1900 Puszta-Szentmihai sau Sânmihaiu Desiert (Pustiu).^[4]

[modifică] O biserică de nuiele

După o perioadă relativ indelungată, in 1737, locuitorii au revenit pe vatra vechiului sat, aşezandu-se şi construindu-şi case pe locul ce acum se cheamă Din Sus de Sat. Aici şi-au ridicat in grabă biserica numita “de nuiele”, pe pământul Păuşanului, lângă Fântana Litii. Locul este azi proprietatea descendentei acelei familii, Bodea Maria a lui Goga.

Biserica avea pereţii din ramuri mari şi groase din salcie, petrecute ca o împletitură între stâlpii de lemn. Acestora li s-a aplicat, in interior şi exterior, straturi de pământ înmuiat şi ulterior întărit. Până târziu, după 1900, s-a păstrat cheia de lemn a acestei biserici pe care era inscripţionat anul 1737.

Odată cu pătrunderea influenţelor catolice in acest sat, credincioşii ortodocşi sunt deposedaţi de această biserică, fiind nevoiţi să-şi oficieze sfintele slujbe in şura Păuşanului, aflată-n apropiere. ^[5]

In 1737 se aşeaza ca preot în sat Andrei Petru, frate geamăn al lui Andrei Pavel, trimis, tot ca preot, în Sântă-Mărie. Andrei Petru a venit din Gălpâia, dupa cum reiese dintr-o însemnare pe o carte bisericească, citată de Documentul Andreian. Păstorirea lui este una intens pro-catolica.^[6]

[modifică] Starea actuală

Starea actuala a bisericii impune o reparaţie urgentă, mai ales a acoperişului. Slujbele sfinte nu se mai oficiază aici, nici măcar ocazional.

Cu toate că a fost grav deteriorată, se mai păstrează din vechea pictură anumite scene biblice şi chipuri de sfinţi.

În biserică au existat mai multe sfinte icoane de o vechime şi valoare excepţionale. În timpul preotului Barbu Flaviu, câteva din ele au fost furate şi de-atunci nu se mai ştie nimic de ele. Doar o ştire neconfirmată spune ca făptaşii ar fi fost prinşi la graniţa de vest, iar icoanele ar fi intrat in custodia Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea. Icoanele rămase au fost predate Protopopiatului Ortodox din Zalau şi se găsesc acum in depozitele legale de patrimoniu imobil.

Cărţile vechi de cult au stat o vreme în depozitul Protopopiatului, apoi au fost strămutate şi ele la depozitul legal.^[7]

[modifică] Şirul de preoţi

Preotii slujitori din Sanmihaiu Almasului. Andreiu Petru este cel dintai despre care avem stiri. In 1737, locuitorii satului au revenit din locul de stramutare si s-au asezat pe vechea vatra. In acelasi an, Andreiu Petru vine din Galpaia si incepe sa pastoreasca in Sanmihaiu-Almasului. Impreuna cu fratele sau geaman, Andreiu Pavel, au fost innobilati cu titlul “de Mohaci” Descendenta lor, Margareta Buteanu din Cluj, isi aducea aminte de blazonul nobiliar, care se mai pastra in copilaria ei.

Andreiu Petru se retrage, probabil din cauza varstei inaintate, in 1752. Nu se cunoaste anul mortii.

Andreiu Toma, fiul lui Andreiu Petru, a fost hirotonit in 1752 (“marti dupa Pasci”). I s-au nascut cinci fete, de aceea a ales pe fiul nasului sau, Hara Gligorasiu, ca successor al sau. Mai tarziu, lui Andrei Toma i s-au nascut doi fii: Ioan Andreiu, care a devenit cantor si Petru Andreiu, hirotonit preot.

Andreiu Petru s-a nascut in 1771, iar la varsta de 40 de ani, in 1811, a fost asezat ca preot in localitate. A decedat in 1851.

Andreiu Filimon, fiu al lui Petru, s-a nascut in 1798. In 1822 a fost hirotonit si a pastorit impreuna cu tatal sau pana la moarte, in 1847. Nu a avut urmasi.

Intre fiii lui Andrei Petru s-a numarat Andreiu Todor, “vredniculu cantoru a lu St. Mihaiului au reposatu in 1875”. A avut noua fii, prin care se va continua sirul preotilor din neamul Andrei.

Andreiu Vaselia s-a nascut in 1827 si s-a casatorit cu Maria Coroianu, fiica protopopului din Aschileul-Mare, azi judetul Cluj. In 1852 a fost preotit, iar in 1860 a decedat.

Andreiu Gligoria i-a urmat in preotie fratelui sau Vaselia. S-a nascut in 1830, iar mai tarziu s-a casatorit cu Todora Muresianu din Pausa. A fost hirotonit in 6 august 1862, dar a decedat in acelasi an.

Ioan Andreiu, frate cu Vaselia si Gligoria, s-a nascut in 22 ianuarie 1829. in 1864 a fost hirotonit preot, pastorind in Sanmihaiu-Almasului pana in 1883, cand se muta in Chichisa, lasand ca urmas pe fiul sau Ioan Andreiu jr. Este autorul insemnarilor din care am extras aceste date, pe care le-am denumit Documentul Andreian.

Ioan Andreiu jr. s-a nascut la 4 noiembrie 1858. In 1883 a fost hirotonit si asezat ca preot in localitare. A decedat in 1908, fiind inmormantat in latura de sud-est a bisericii de lemn.

Muresan Patriciu a ramas in memoria oamenilor ca “popa din Chilioara”. A pastorit intre anii 1908-1919.

Andrei Victor a pastorit intre anii 1919-1924. A trait dupa aceea in Zalau, unde are urmasi.

Groza Todor a pastorit intre anii 1924-1927. A fost un om cu o cultura aleasa.

Tamasan Virgil a pastorit nu mai putin de 35 de ani, intre anii 1927 – 1962. A facut studii la Blaj si a fost unul din fruntasii Partidului National Taranesc, apropiat al lui Iuliu Maniu, care l-a vizitat de mai multe ori in Sanmihaiu-Almasului.

Mi-a fost relatata urmatoarea intamplare: cu prilejul unei vizite a lui Maniu, preotul Tamasan a adus din vecini un copil deosebit de istet, care a recitat o poezie patriotica, dupa care l-a intrebat pe Maniu: „Ce credeti, domnule ministru, ce se va alege de copilul acesta?” „ Nimic!”, ar fi raspuns Maniu, previziune confirmata intocmai. (…)

Vlaicu Patriciu a pastorit intre anii 1947-1970. Sub pastorirea sa si cea a lui Virgil Tamasan s-a construit biserica cea noua a satului.

Urmatorii preoti: Barbu Flaviu, Gorcea Ovidiu, Stanean Alexandru si subsemnatul, Iovita Vasile, nu avem decat legaturi sentimentale cu biserica de lemn.^[8]

[modifică] Note

^ Cristache-Panait 1978, 394.
^ Ioviţă 2007.
^ Porumb 1998, 301.
^ A se vedea Documentul Andreian, un istoric compus de preotul Ioan Andreiu în secolul 19 aflat în arhiva parohiei. Vezi Ioviţă 2007.
^ Documentul Andreian. Vezi Ioviţă 2007.
^ Ioviţă 2007.
^ Ioviţă 2007.
^ Ioviţă 2007.

[modifică] Bibliografie

Studii monografice

Cristache-Panait, Ioana (1978). "Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Sânmihaiu Almaşului". Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Ortodoxă Română a Oradei. Biserici de lemn: 392-394, Oradea.
Ioviţă, Vasile (2007). "Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Sânmihaiu Almaşului". Caiete Silvane III (7/31): 6 ediţie digitală.

Studii generale

Godea, Ioan (1996). Biserici de lemn din România (nord-vestul Transilvaniei). Bucureşti: Editura Meridiane. ISBN 973-33-0315-1.
Porumb, Marius (1998). Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII. Bucureşti: Editura Academiei Române. ISBN 973-27-0572-8.