Bătălia de la Tours

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bătălia de la Tours
Bătălia de la Poitiers, octombrie 732 (pictură de Charles de Steuben). Charles Martel (călare) şi ‘Abdul Rahman Al Ghafiqi (dreapta) în "Bătălia de la Tours"
Perioada: 10 octombrie 732 Locaţia: Tours, Franţa Rezultat: victorie decisivă a francilor Motivul de război: invazie musulmană
Combatanţi
Francii Carolingieni	Califatul Umayyad
Comandanţi
Charles Martel	Abdul Rahman Al Ghafiqi†
Efective
între 20.000 şi 30.000 [1]	sursele Musulmane[2] menţionează 80.000. Istoricul contemporan Paul Davis este de acord cu această estimare, dar alte surse contemporane estimează circa 20.000 - 30.000 [3] [4]
Pierderi
necunoscut; cronicile creştine menţionează aproximativ 1500	necunoscut; posibil 10.000, între care Abdul Rahman Al Ghafiqi[5]

Bătălia de la Tours (10 octombrie 732), adesea numită bătălia de la Poitiers, în arabă بلاط الشهداء (Balâ al-Shuhadâ’) Curtea Martirilor^[6] a avut loc lângă oraşul Tours, aproape de graniţa dintre teritoriul Franc şi regiunea independentă Aquitania. Combatanţii au fost francii şi burgunzii ^[7][8] sub conducerea lui Charles Martel împotriva unei armate invadatoare a califatului Umayyad, în frunte cu Abdul Rahman Al Ghafiqi, governatorul general al provinciei al-Andalus. Francii au fost victorioşi, Abdul Rahman Al Ghafiqi a fost ucis, iar Martel şi-a extins influenţa înspre sud. Detalii legate de bătălie, inclusiv locul exact al desfăşurării şi numărul de combatanţi, nu se pot determina din sursele care au supravieţuit.^[9]

Cronicarii secolului al IX-lea, care au interpretat rezultatul bătăliei ca fiind rezultatul judecăţii divine în favoarea sa, i-au dat lui Charles porecla Martellus ("Ciocanul"), probabil amintind de Iuda Macabeul ("Ciocanul") din revolta Macabeană.^[10][11] După cum cronicarii de mai târziu l-au lăudat pe Charles Martel ca fiind "campionul Creştinătăţii, istoricii secolelor 18 şi 19 au început să se refere la această bătălie ca fiind un moment decisiv în lupta împotriva Islamului.^{[12] [13]}

Deşi istoricii contemporani sunt de păreri diferite referitor la faptul că victoria a fost sau nu responsabilă pentru salvarea Creştinătăţii şi oprirea cuceririi Europei de către Islam, bătălia a pregătit stabilirea fundaţiilor Imperiului Carolingian şi a dominaţiei france asupra Europei timp de un secol.^[14]

Cuprins 1 Situaţia premergătoare 1.1 Combatanţii 1.2 Cuceririle musulmane din Hispania 1.3 Eudes cere ajutorul francilor 1.4 Avansul spre Loara 2 Bătălia 2.1 Pregătirile şi manevrele 2.2 Angajamentul 2.3 Arabii sunt respinşi 2.4 Finalul bătăliei 3 Note 4 Bibliografie

[modifică] Situaţia premergătoare

Bătălia a avut loc după douăzeci de ani de cuceriri Umayyade în Europa, începând cu invazia regatelor creştine ale vizigoţilor din peninsula Iberică în 711 şi continuând în teritoriile france din Galia, foste provincii ale Imperiului Roman. Campaniile militare ale Umayyazilor au ajuns până înspre nord în Aquitania şi Burgundia, incluzând o bătălie mare la Bordeaux şi un raid la Autun. Unii istorici susţin că victoria lui Martel a oprit avansul forţelor Umayyade spre nord din peninsula Iberică şi a salvat religia creştină în Europa în timpul unei perioade când Islamul şi-a impus dominaţia asupra resturilor Imperiilor Roman şi Persan. ^[15] Alţii susţin că bătălia înseamnă doar respingerea unui raid şi nu a fost un eveniment marcant.^[16]

Locul exact al bătăliei de la Tours nu se cunoaşte nici astăzi. Sursele istorice păstrate, atât islamice cât şi creştine, sunt similare în unele detalii şi contrastează în altele. Majoritatea istoricilor presupun că cele două armate s-au ciocnit la încrucişarea râurilor Clain şi Vienne, între Tours şi Poitiers. Numărul de combatanţi de ambele părţi nu se cunoaşte. Unele estimări apreciază că umayyazii aveau circa 80.000 de oameni, iar francii în jur de 30.000^[17][18]. Istoricul Edward J. Schoenfeld respinge estimările vechi de 60–400.000 umayyazi şi 75.000 franci, susţinând că "estimările de peste 50.000 de soldaţi de ambele părţi sunt imposibile din punct de vedere logistic"^[19]. Alt istoric militar contemporan, Victor Davis Hanson, crede că ambele armate aveau mărimi aproximativ egale, circa 30.000 oameni^[20]. Istoricii moderni sunt probabil mai aproape de adevăr decât sursele medievale, deoarece estimările moderne sunt bazate pe abilităţile logistice ale regiunilor rurale de a susţine aceste numere uriaşe de oameni şi animale. Atât Davis cât şi Hanson subliniază că ambele armate trăiau din resursele provinciale, nici una din ele neavând un sistem de aprovizionare pus la punct.

Pierderile suferite sunt necunoscute, dar cronicarii de mai târziu au scris că Martel a pierdut doar circa 1.500 de oameni, în timp ce umayyazii ar fi suferit pierderi masive de până la 375.000 oameni. Aceste numere au fost notate în Liber pontificalis pentru victoria ducelui Odo din Aquitania la bătălia de la Toulouse (721). Diaconul Paul menţionează corect în a sa Historia Langobardorum (scrisă circa 785) că Liber pontificalis a numit aceste cifre în relaţie cu victoria lui Odo la Toulouse (deşi a scris că Charles Martel a luptat alături de Odo), însă cronicarii de mai târziu, probabil "influenţaţi de Cronica lui Fredegar, au atribuit numărul de victime sarazine doar lui Charles Martel, iar bătălia în care au căzut a devenit fără ambiguitate cea de la Poitiers."^[21] Vita Pardulfi, scrisă în mijlocul secolului al optulea, raportează că după bătălie forţele lui Abd-al-Raḥmân's au jefuit şi pârjolit totul în cale până la Limousin pe drumul de întoarcere la Al-Andalus, ceea ce implică faptul că nu au fost distruse în modul menţionat în Cronica lui Fredegar.^[22]

[modifică] Combatanţii

Invazia Hispaniei şi ulterior a Galiei, a fost condus de dinastia Umayyadă (în arabă بنو أمية banū umayya / الأمويون al-umawiyyūn), prima dinastie de califi a Imperiului Islamic după ce domnia celor Patru Califi (Abu Bakr, Umar, Uthman şi Ali) a luat sfârşit. Califatul Umayyad era la vremea aceea (posibil) pricipala putere militară a lumii. Califatul a fost extins mult în timpul Umayyazilor. Armatele musulmane au cucerit Africa de Nord şi Persia spre sfârşitul anilor 600, mărind graniţele imperiului de la peninsula Iberică în vest, la Pakistanul de astăzi în est. Imperiul Islamic al Umayyazilor a fost un domeniu vast care cuprindea mai multe naţii. Umayyazii au distrus cele două mari puteri precedente, Imperiul Sassanid, pe care l-a absorbit complet, şi Imperiul Bizantin, majoritatea căruia a fost de asemenea asimilată, incluzând Siria, Armenia şi Africa de Nord, deşi Leo Isaurianul a apărat cu succes Anatolia la bătălia de la Akroinon (739), în campania finală a dinastiei Umayyade.^[23]

Francii sub comanda lui Charles Martel au fost principala putere militară din vestul Europei. Teritoriul acestora era compus din majoritatea Germaniei de astăzi, ţările de jos şi o parte din Franţa (Austrasia, Neustria şi Burgundia). Regatul Franc era în curs de a deveni prima putere imperială din Europa de după căderea Imperiului Roman, în timp ce lupta împotriva hoardelor de barbari de la hotare, ce de exemplu ferocii Saxoni, şi oponenţi interni ca Eudes, ducele Aquitaniei.

[modifică] Cuceririle musulmane din Hispania

Trupele umayyazilor, sub conducerea lui Al-Samh ibn Malik, guvernatorul-general al provinciei al-Andalus, au invadat Septimania în 719, după ce au năvălit peninsula Iberică. Începând din anul 720, Al-Samh şi-a organizat capitala la Narbonne, numită de mauri Arbūna. Odată ce portul Narbonne a fost asigurat, umayyazii au atacat şi cucerit cu repeziciune oraşele slab apărate Alet, Béziers, Agde, Lodève, Maguelonne şi Nîmes, aflate sub controlul vizigoţilor.^[24]

Campania militară a umayyazilor în Aquitania a suferit o întârziere temporară la bătălia de la Toulouse (721), când ducele Odo al Aquitaniei (cunoscut şi ca Eudes cel Mare) a spart asediul oraşului Toulouse, surprinzând forţele lui Al-Samh ibn Malik şi reuşind să-l rănească mortal pe guvernatorul-general Al-Samh ibn Malik însuşi. Această înfrângere nu a oprit însă incursiunile în vechea Galie romană, deoarece arabii, bazaţi în Narbonne şi aprovizionaţi fără probleme pe mare, au pornit spre est în anii 720, ajungând până la Autun în Burgundia (725).

Ameninţat de umayyazi la sud şi de franci la nord, în 730 Eudes s-a aliat cu emirul berber Uthman ibn Naissa, numit "Munuza" de franci, guvernatorul zonei care mai târziu a devenit Catalonia. Ca zălog, Uthman a primit-o pe Lampade, fiica lui Eudes, ca soţie pentru a întări alianţa, iar raidurile arabilor peste Pirinei, hotarul de sud al lui Eudes, au încetat.^[25]

Cu toate acestea, în anul următor, Uthman s-a revoltat împotriva guvernatorului al-Andalusiei, ‘Abd-al-Rahmân, care a zdrobit revolta imediat şi şi-a îndreptat atenţia contra lui Eudes. ‘Abd-al-Rahmân avea o armată uriaşă formată din cavalerie grea arabă şi cavalerie uşoară berberă, plus trupe din toate provinciile Califatului, în încercarea umayyazilor să cucerească Europa la nord de Pirinei. Ducele Eudes (numit şi rege de unii cronicari), i-a întâmpinat pe arabi la Bordeaux cu armata sa, dar a fost învins, iar oraşul Bordeaux a fost prădat. Măcelul creştinilor de la bătălia de la râul Garonne a fost evident îngrozitor; Cronica Mozarabică din 754^[26] spune (în latină) solus Deus numerum morientium vel pereuntium recognoscat ("numai Dumnezeu ştie numărul celor ucişi").^[27] În continuare umayyazii au devastat în totalitate acea porţiune a Galiei, cronicarii lor notând "credincioşii au trecut peste munţi, au călcat peste teren neted şi bolovănos, prădând şi jefuind adânc în ţara francilor, ucigând totul cu sabia, astfel că atunci când Eudo a sosit la luptă la râul Garonne, a fugit."

Istoricul Sir Edward Creasy spune: "Abia sub conducerea unuia din cei mai capabili şi mai renumiţi comandanţi ai lor, cu o armată de veterani, şi profitând de toate avantajele aparente de timp, loc şi circumstanţe, au pornit arabii la cel mai mare efort al lor de a cuceri Europa la nord de Pirinei. Victorioasa armată musulmană din Spania, dornică să jefuiască noi oraşe şi locuri sfinte creştine, şi plină de o încredere fanatică în invincibilitatea puterii lor."

[modifică] Eudes cere ajutorul francilor

[[Image:Austrasia.jpg|thumb|right|250px|Din fostele teritorii gotice Hispania şi Septimania, stânga jos, armatele musulmane au pătruns adânc în Aquitania şi Burgundia. Oraşul Tours se află la sud de râul Loara. După nimicirea lui Eudes şi distrugerile din sudul regiunii, cavaleria umayyadă a avansat spre nord, pe urmele lui Eudes, jefuind şi distrugând totul în cale. Eudes a cerut ajutorul francilor, ajutor acordat de Charles Martel abia după ce Eudes a devenit vasalul francilor.

Se pare că umayyazii nu au estimat corect adevărata putere a francilor. Umayyazii nu şi-au făcut nici o grijă în privinţa triburilor germanice, inclusiv a francilor, iar cronicile arabe arată că renumele francilor ca putere militară în creştere a apărut abia după bătălia de la Tours.

Mai mult, se pare că umayyazii nu au cercetat teritoriile dinspre nord pentru potenţiali adversari, deoarece în mod sigur l-ar fi remarcat pe Charles Martel ca fiind o forţă de care va trebui să ţină seama, datorită dominaţiei totale a acestuia în Europa începând din anul 717; această detaliu ar fi trebuit să atragă atenţia umayyazilor că o putere reală condusă de un general talentat se renăştea din cenuşa Imperiului Roman de Apus.

[modifică] Avansul spre Loara

În 732, avangarda umayyazilor se îndrepta spre nord, către râul Loara, fiind cu mult înaintea grosului armatei şi a carelor cu provizii. După distrugerea oricărei rezistenţe din acea parte a Galiei, invadatorii s-au împărţit în mai multe grupuri de raid, iar corpul principal al armatei se mişca mai încet.

Atacul umayyazilor a avut loc toamna târziu datorită faptului că au fost nevoiţi să aştepte până recolta de grâne a zonei a fost recoltată şi depozitată. Cu cât mai înspre nord, cu atât se recoltează mai târziu, şi pe când soldaţii puteau ucide animale de ogradă pentru hrană, caii aveau nevoie de grăunţe. A-i lăsa să pască zilnic ar fi durat prea mult, iar interogarea băştinaşilor pentru a afla unde erau păstrate proviziile nu era posibilă deoarece limbile vorbite de cele două tabere erau total diferite.

O explicaţie militară pentru motivul înfrângerii cu uşurinţă a lui Eudes la Bordeaux şi în bătălia de la râul Garonne - după ce cu 11 ani mai devreme a fost învingător în bătălia de la Toulouse - este simplă. La Toulouse, Eudes a condus un simplu atac surpriză împotriva unui adversar nepregătit şi mult prea încrezător în forţele proprii. Cavaleria umayyadă nu a reuşit să se mobilizeze şi să-i facă faţă în bătălie. Herman din Carinthia a scris într-una din traducerile sale referitoare la istoria al-Andalusiei că Eudes a reuşit să completeze o învăluire în cerc care i-a surprins total pe atacatori, iar rezultatul a fost un măcel haotic al cavaleriei musulmane.

La Bordeaux şi în bătălia de la râul Garonne, cavaleria umayyadă nu a mai fost surprinsă, ci a reuşit să se adune în formaţie de luptă, ceea ce a dus la devastarea armatei lui Eudes, care a fost anihilată aproape în întregime, cu pierderi minime de partea musulmană. Călăreţii lui Eudes, ca dealtfel şi celelalte armate europene din acele vremuri, nu aveau scăriţe, prin urmare nu avea cavalerie grea. Trupele erau formate aproape în întregime din infanterie. Cavaleria grea umayyadă a penetrat infanteria creştină în primul atac, după care a măcelărit francii în timp ce aceştia încercau să fugă de pe câmpul de luptă.

Armata invadatoare a continuat să devasteze sudul Galiei, având ca destinaţie posibilă bogăţiile Mănăstirii lui Saint Martin din Tours, cea mai sfântă şi prestigioasă destinaţie religioasă din vestul Europei la acea vreme.^[28] La aflarea acestor veşti, Charles Martel şi-a adunat armata şi a pornit spre sud, evitând vechile drumuri romane şi sperând să-i surprindă pe musulmani. Datorită faptului că a dorit să utilizeze o formaţie phalanx, a fost vital pentru el să aleagă terenul de luptă. Planul său - să găsească un deal împădurit, să-şi formeze oamenii şi să-i atragă pe duşmani la poziţiile proprii - depindea de elementul surpriză.

[modifică] Bătălia

[modifică] Pregătirile şi manevrele

Conform cronicilor, forţele invadatoare au fost total surprinse să găsească o armată mare, bine aşezată şi gata de luptă, având amplasament favorabil în teren, opunându-se atacului asupra cetăţii Tours. Charles obţinuse efectul surpriză dorit. El a decis să înceapă lupta printr-o formaţie defensivă, tip phalanx. Conform surselor arabe, francii s-au aşezat în careu, folosindu-se de pantă şi arbori pentru a îngreuna un atac de cavalerie.

Timp de şapte zile, cele două armate s-au observat reciproc, angajându-se în câteva ciocniri minore. Umayyazii au aşteptat sosirea restului armatei, dar după aceea au rămas tot nehotărâţi. Un general capabil nu lasă niciodată adversarul să aleagă terenul şi condiţiile bătăliei. 'Abd-al-Rahmân, deşi era un comandant abil, nu a reuşit să-l împiedice pe Martel să le aleagă pe amândouă. În plus, umayyazii nu au putut estima numărul adversarilor, datorită faptului că Martel s-a folosit de trunchiurile copacilor din pădure pentru a da iluzia că are o armată mult mai numeroasă decât în realitate. Aşadar, 'Abd-al-Rahmân şi-a adunat întreaga armată, deea ce i-a dat lui Martel timpul necesar pentru sosirea veteranilor infanteriei din colţurile imperiului său. Această infanterie reprezenta speranţa victoriei, majoritatea soldaţilor având în spate experienţa a numeroase bătălii sub conducerea lui Martel, începând din anul 717.

Majoritatea istoricilor de-a lungul secolelor a fost de părere că francii au fost inferiori cu mult ca număr la începutul bătăliei, cu cel puţin 1 la 2. Martel s-a bazat pe faptul că în cele din urmă ‘Abd-al-Rahmân va fi nevoit să atace şi să jefuiască cetatea Tours. Nici unul din ei nu a vrut să atace primul - dar Abd-al-Rahmân s-a simţit obligat să atace Tours, ceea ce a însemnat să treacă prin armata francilor de pe dealul din faţa lui. Hotărârea lui Martel de a aştepta atacul s-a dovedit a fi crucială, deoarece i-a forţat pe umayyazi să năvălească în susul dealului, amănunt care - alături de pădure - a negat mare parte din avantajele unui atac de cavalerie.

Martel s-a pregătit pentru această confruntare încă de la Toulouse, cu un deceniu în urmă. El şi-a dat seama că în caz de eşec, nu mai era nici o armată creştină capabilă să apere vestul Europei. Dar Gibbon, împreună cu majoritatea istoricilor pre şi contemporani, este de părere că Martel a făcut cele mai bune decizii într-o situaţie dificilă. Deşi inferior numeric şi depinzând de infanterie, fără scăriţe în uz, Martel avea totuşi o infanterie grea călită, care a crezut implicit în el. În plus, Martel a avut elementul surprizei şi a reuşit să aleagă terenul de luptă.

Pe lângă avantajul terenului, francii erau pregătiţi pentru vreme rece, fiind îmbrăcaţi cu blăni de urs şi lup. Arabii nu erau la fel de bine pregătiţi pentru gerul unei ierni în nordul Europei, în ciuda faptului că aveau corturi - ceea ce le lipsea francilor, dar au ezitat să atace o armată pe care au considerat-o superioară numeric. În esenţă, umayyazii au aşteptat ce francii să apară în câmp liber, în timp ce francii, organizaţi într-o puternică formaţie defensivă, au aşteptat ca arabii să ia dealul cu asalt. A fost un test de răbdare pe care Martel l-a câştigat; bătălia a început în a şaptea zi, dat fiind faptul că Abd el Rahman nu a vrut să o mai amâne deoarece se apropia iarna.

[modifică] Angajamentul

‘Abd-al-Rahmân a fost foarte încrezător în superioritatea tactică a cavaleriei sale şi a ordonat atacuri repetate. De data aceasta însă, francii au rezistat cu succes cavaleriei arabe, care, înarmată cu lănci lungi şi săbii, obţinuse victoria în mai multe bătălii anterioare. Francii, neavând scăriţe la şei, s-au bazat pe infanterie.

Conform surselor arabe, infanteria francă a făcut faţă umayyazilor, deşi aceştia au penetrat liniile france de mai multe ori: "Călăreţii musulmani au năvălit frecvent cu ferocitate asupra francilor, care s-au opus cu bărbăţie, şi mulţi au căzut morţi de ambele părţi."^[29]

Francii nu s-au lăsat - se pare că anii de pregătire constantă, plătiţi de Charles cu banii bisericii, au dat roade. Paul Davis scrie că la baza armatei lui Martel a fost o infanterie profesionistă, foarte disciplinată dar şi foarte motivată, "având experienţa unei campanii în aproape toată Europa sub conducerea sa, sprijinită de unităţi folosite de Charles pentru a efectua raiduri şi a hărţui duşmanii. ^[17]Cronica Mozarabică din 754 spune: "În tumultul bătăliei, oamenii nordului păreau a fi o mare care nu poate fi mişcată din loc. Au rezistat cu fermitate, unul lângă altul, formând un zid de gheaţă; cu lovituri grele de sabie i-au ciopârţit pe arabi. Adunaţi în cerc în jurul comandantului, oamenilor din Austrasia au învins toate obstacolele. Braţele lor neobosite au înfipt săbiile în pieptul vrajmaşilor."^[30]

[modifică] Arabii sunt respinşi

Umayyazii care au reuşit să pătrundă în tabăra francilor au încercat să ajungă la Martel, dar acesta era încercuit de oamenii săi, care l-au apărat cu ferocitate. Cronicile francilor susţin că bătălia era încă nedecisă când în armata umayyadă s-a împrăştiat un zvon că iscoadele francilor ar ameninţa prada de război obţinută la Bordeaux. Unii luptători umayyazi s-au întors imediat la tabără, din dorinţa de a-şi proteja prada. Potrivit surselor musulmane referitoare la desfăşurarea luptei, în miezul acesteia, a doua zi (sursele france menţionează că bătălia a durat doar o singură zi), iscoade trimise de Charles au început să efectueze raiduri asupra taberei musulmane şi a proviziilor acestora (incluzând sclavi şi alte bunuri).

Charles a trimis iscoadele cu scopul de a provoca haos în tabăra umayyadă, şi totodată să elibereze cât mai mulţi sclavi posibil, sperând ca aceste acţiuni să îndepărteze o parte din armata inamică din luptă. Stratagema a avut succes, mulţi călăreţi umayyazi întorcându-se la tabără. Pentru restul armatei musulmane, această acţiune a părut să fie o retragere în toată regula, şi după scurt timp a devenit una. Atât cronicile din vest cât şi cele musulmane sunt de acord că în timp ce încerca să oprească retragerea, ‘Abd-al-Rahmân s-a trezit înconjurat şi a fost în cele din urmă ucis, ceea ce a du la retragerea totală a trupele umayyade la tabăra proprie. "Toţi luptătorii au fugit din faţa inamicului", a scris un cronicar arab cu candoare, "şi mulţi au murit în timpul retragerii". Francii şi-au rezumat formaţia phalanx şi au rămas pe loc în timpul nopţii, fiind convinşi că bătălia va fi reluată în zorii zilei următoare.

[modifică] Finalul bătăliei

Dimineaţa următoare, văzând că umayyazii nu au reluat bătălia, francii s-au temut de o ambuscadă, crezând că duşmanii încearcă să-i atragă în vale, la câmp deschis. Charles a ştiut că trebuia să nu cedeze cu nici un chip acestei tactici; chiar îşi disciplinase trupele timp de mai mulţi ani să nu rupă formaţia în nici un caz pentru a ieşi în câmp deschis. (Vezi Bătălia de la Hastings pentru ce a rezultat în urma infanteriei atrase în câmp deschis de cavalerie grea.) Doar în urma raporturilor mai multor iscoade trimise de Martel spre tabăra umayyadă — care, conform cronicilor de ambele părţi, fusese abandonată cu atâta repezeală încât corturile au rămas ridicate, musulmanii pornind înapoi spre Iberia cu prada rămasă care s-a putut transporta — s-a descoperit că invadatorii s-au retras sub acoperirea nopţii.

Date fiind diferenţele dintre cele două armate, mai ales că francii erau în majoritate infanterie, fără armuri, faţă de cavaleria berberă şi arabă în armură sau în zale (berberii erau mai slab echipaţi), Charles Martel a luptat o bătălie defensivă strălucită. La locul şi timpul ales de el, s-a împotrivit unei forţe mult superioare, şi a învins.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• Bachrach, Bernard S (2001). Early Carolingian Warfare: Prelude to Empire. University of Pennsylvania Press. ISBN 0-8122-3533-9
• Barbero, Alessandro (2004). Charlemagne: Father of a Continent. University of California Press. ISBN 0-520-23943-1
• Bede, Giles, John Allen, Stevens, John, Gurvey, Anna and Petrie, Henry (1847). The Venerable Bede's Ecclesiastical History of England. H. G. Bohn.
• Bennett, Bradsbury, Devries, Dickie and Jestice, Fighting Techniques of the Medieval World
• Coppée, Henry (1881/2002). History of the Conquest of Spain by the Arab Moors, With a Sketch of the Civilization Which They Achieved, and Imparted to Europe. Vol II. Gorgias Press. ISBN 1-931956-94-4
• Cowley, Robert and Parker, Geoffrey (Eds.). (2001). The Reader's Companion to Military History. Houghton Mifflin Books. ISBN 0-618-12742-9
• Creasy, Edward Shepherd (1851/2001). Decisive Battles of the World. Simon Publicatons. ISBN 1-931541-81-7
• Davis, Paul K. (1999) "100 Decisive Battles From Ancient Times to the Present" ISBN 0-19-514366-3
• Eggenberger, David (1985). An Encyclopedia of Battles: Accounts of Over 1,560 Battles from 1479 B.C. to the Present. Courier Dover Publications. ISBN 0-486-24913-1
• Fouracre, Paul (2000). The Age of Charles Martel. Pearson Education. ISBN 0-582-06476-7
• Grunebaum, Gustave von (2005). Classical Islam: A History, 600 A.D. to 1258 A.D. Aldine Transaction. ISBN 0-202-30767-0
• Hanson, Victor Davis. Carnage and Culture: Landmark Battles in the Rise of Western Power. Anchor Books, 2001. Published in the UK as Why the West has Won. Faber and Faber, 2001. ISBN 0-571-21640-4
• Hitti, Philip Khuri (2002). History of Syria Including Lebanon and Palestine. Gorgias Press LLC. ISBN 1-931956-61-8
• Lewis, Bernard (1994). Islam and the West. Oxford University Press. ISBN 0-19-509061-6
• Mastnak, Tomaž (2002). Crusading Peace: Christendom, the Muslim World, and Western Political Order. University of California Press. ISBN 0-520-22635-6
• Reagan, Geoffrey, The Guinness Book of Decisive Battles , Canopy Books, NY (1992) ISBN 1-55859-431-0
• Riche, Paul (1993). The Carolingians: A Family Who Forged Europe. University of Pennsylvania Press. ISBN 0-8122-1342-4
• Roberts, J.M. (2003) The New History of the World Oxford University Press. ISBN 0-19-521927-9
• Santosuosso, Anthony (2004). Barbarians, Marauders, and Infidels. Westview Press. ISBN 0-8133-9153-9
• Schoenfeld, Edward J. (2001). Battle of Poitiers. In Robert Cowley and Geoffrey Parker (Eds.). (2001). The Reader's Companion to Military History (p. 366). Houghton Mifflin Books. ISBN 0-618-12742-9
• Torrey, Charles Cutler (1922). The History of the Conquest of Egypt, North Africa and Spain: Known as the Futūh Miṣr of Ibn ʻAbd al-Ḥakam. Yale University Press.
• Watson, William E., "The Battle of Tours-Poitiers Revisited", Providence: Studies in Western Civilization, 2 (1993)
• Wolf, Kenneth Baxter (2000). Conquerors and Chroniclers of Early Medieval Spain. Liverpool University Press. ISBN 0-85323-554-6
• Poke, The Battle of Tours, from the book Fifteen Decisive Battles of the World From Marathon to Waterloo by Sir Edward Creasy, MA
• Edward Gibbon, The Battle of Tours, Decline and Fall of the Roman Empire
• Michael Grant, History of Rome
• Richard Hooker, "Civil War and the Umayyads"
• Arabs, Franks, and the Battle of Tours, 732: Three Accounts from the Internet Medieval Sourcebook
• The Battle of Tours 732, from the "Jewish Virtual Library" website: A division of the American-Israeli Cooperative.
• Tours, Poiters, from "Leaders and Battles Database" online.
• Robert W. Martin, "The Battle of Tours is still felt today", from about.com