Bărcuţ, Braşov

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bărcut

[[Imagine:{{{imagine}}}|250px]] [[Imagine:{{{stemă}}}|80px|Stemă]] [[Imagine:{{{hartă}}}|180px|Amplasare]]
Amplasare
Judeţ	Braşov
Oraş	[[{{{oraş}}}]]
Oraş	{{{oraş2}}}
Comună	Şoarş
Comună	[[Comuna {{{comună2}}}, Braşov|{{{comună2}}}]]
Atestare	[[]]
Populaţie ([[]])
Suprafaţă	{{{suprafaţă}}}
Altitudine	{{{altitudine}}} m n.m.
Cod poştal	507216
Localnici	{{{localnici}}}

Bărcuţ (în maghiară Báránykút, în trad. "Fântâna Mielului", în germană Bekokten) este o localitate în judeţul Braşov, Transilvania, România. Aparţine de comuna Şoarş.

Acest articol trebuie pus în formatul standard Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării. Articolul a fost etichetat în luna iunie 2007.

Cuprins 1 Aşezare geografică[1] 2 Scurt istoric[1] 3 Populaţia 4 Situaţia economică 5 Pomicultură 6 Lucrări agricole 7 Silvicultura 8 Fauna 9 Industria 10 Căile de comunicare, mijloace de transport 11 Asistenţa sanitară 12 Învăţământ 13 Comerţ, aprovizionare, servicii 14 Dotări socio-culturale şi înzestrări tehnico-edilitare 15 Viaţa spirituală. Tradiţii. Obiceiuri. 16 Portul popular 17 Bibliografie 18 Referinţe

[modifică] Aşezare geografică^[1]

Din punct de vedere geografic satul Bărcut este aşezat în podişul Transilvaniei, la numai 35 km de centrul geografic al ţării, care este la 1 km de oraşul Agnita. Din punct de vedere administrativ aparţine judeţului Braşov, cel mai apropiat oraş fiind Făgăraş, 27 km.

Relieful este cel specific zonelor subcarpatice, o întreagă succesiune de dealuri şi văi, câmpii intracolinare cu variaţii sensibile de relief, numită şi Ţara Făgăraşului, binecuvântată de bogăţii naturale inestimabile, învecinată cu Ţara Oltului, Depresiunile Praid, Odorhei, Homorod.

Altitudinea este de 723 m (max. ) şi 482 m (min.) media 602 m.

Satele vecine sunt la N - Retiş, N-NE - Grânari, E - Lovnic, S - Şoarş, V. - Seliştat.

Bărcutul se află chiar la izvorul râului Hârtibaci care, după ce străbate un teritoriu întins adunând toate apele mici din zonă, se varsă în râul Cibin iar acesta la rândul său în Olt.

Clima este temperată, peste noapte temperaturile sunt scăzute făcându-se simţită interferenţa cu temperaturile mai coborâte de pe înălţimile carpatice ale Munţilor Făgăraş.

[modifică] Scurt istoric^[1]

Situată în trecut la marginea imperiului Austro-Ungar întreaga zonă reprezentată de Sibiu, Făgăraş, Braşov, Sfântu Gheorghe, aşezată în interiorul cotului carpatic, către care accesul era uşurat de cele două trecători naturale Valea Prahovei, Cheile Bicazului, zona a fost împânzită cu soldaţi aduşi din Austria, Germania şi Ungaria, aceştia fiind aşezaţi şi împroprietăriţi, având ca obligaţie supravegherea şi apărarea marginilor imperiului de năvălirile turceşti, ruseşti şi poloneze sau de răscoalele populaţiei autohtone aflate sub ocupaţie. Din punct de vedere al strategiei pe termen lung imperiul Austro-Ungar a abordat o atitudine de asimilare a populaţiei, încercând desţelenirea ei de obiceiurile străbune prin mijloace de cele mai multe ori economice, sau ca urmare ale măsurilor economice, care creau clase privilegiate în contextul renunţării la credinţa străbună, sau pentru cei care preferau învăţământul în limba maghiară, sau pentru cei care acceptau să-şi schimbe numele românesc, traducându-l în limba maghiară, etc.

Toate aceste mici şi mari persuasiuni păreau a crea posibilităţi de desrădăcinare a românilor din Transilvania şi îndepărtare a lor de limba străbună, comună cu cea vorbită în Ţara Românească şi Moldova. Deci prin îngrădirea drepturilor cetăţeneşti fireşti oricărui individ se urmărea slăbirea populaţiei autohtone şi asimilarea ei treptată.

Din aceste motive o bună parte dintre localnici s-au retras dincolo de munţi, înspre Ţara Românească sau Moldova. În felul acesta numărul populaţiei autohtone scădea. Cu timpul, coloniştii împământenindu-se, au luat fiinţă aşezări mai mici sau mai mari, cu aspect etnic multiplu şaşi-români-alţii, unguri-români-alţii.

Numele comunei Bărcut este menţionat, se pare pentru prima dată, în anul 1206, într-o scrisoare a regelui Andrei al II-lea, care dăruieşte lui Johann Waldorf (comandant de fort), Willa Barankuth^[2].

Există o legendă legată de numele Bărcutului, cunoscută şi în ziua de astăzi mai ales de localnici:

După această întâmplare comuna a primit numele de Barannykut (fântâna Mielului: Barany - miel, kut - fântână).”^[1]

Cu toate că atestarea documentară se face abia în anul 1206 există dovezi că Bărcutul a fost locuit încă de pe vremea dacilor. În anul 1950 un cetăţean, Muncu Ironim, a găsit cu ocazia desfundării unei fântâni vechi o monedă dacă.^[1]

Monografia menţionează existenţa unui turn-locuinţă care a aparţinut hramului Sfântul Nicolae, şi care în prezent aparţine Bisericii luterane fortificate, monument istoric. Turnul locuinţă păstrează resturi de arhitectură în stil romanic, frecvent întâlnit în construcţile ce aparţin secolelor XII-XIII, din Transilvania.

Este menţionată existenţa câtorva obiecte istorice de artă medievală de o mare valoare istorică şi artistică:

• O anaforniţă din secolul al XIV-lea (unul dintre cele mai vechi obiecte de cult din ţara noastră);
• Un artofar de aramă aurită;
• O patenă;
• Un Potir din argint aurit din secolul al XVI-lea;
• O pictură executată de pictorul Fritz Schullerus (monografia nu specifică unde sunt păstrate obiectele).

Anii in care apar consemnari ale Barcutului sunt:

• În anul 1488 s-a efectuat la Bărcut cel mai vechi recensământ şi se menţionează 50 gospodării locuite, două nelocuite, o şcoală, o moară şi 3 preoţi.
• În anul 1493, Magistrul Sibiului din fondul său acordă comunei importante ajutoare băneşti, bombarde şi praf de puşcă pentru completarea redutei. Urmare a deselor năvăliri turceşti şi a deselor epidemii de ciumă, în anul 1687 populaţia scade considerabil.
• Din motive de apărare în anul 1759, Bărcutul capăta o garnizoană austriacă, un escadron de cavalerie, soldaţii fiind cartiruiţi pe la oameni, iar obştea să asigure căpitanului o locuinţă de 3 camere şi bucătărie şi cămară. Nemulţumirile cauzate de purtarea soldaţilor au fost multe.
• În anul 1772, după cum menţionează Monografia, o ştire arată că satul Bărcut arde în cea mai mare parte. În acelaşi an arde şi şcoala care a fost refăcută mai târziu.
• Un semantism biserices din 1800 prezintă următoarea situaţie:
  • Curator primar: Ioan Ganea. Parohia Bărcut număra pe timpul conscriptiei episcopulInocenţiu Micu-Klein 170 suflete greco-catolice, afară de aceea mai erau încă saşi.
  • Biserică şi preot, “Mai dârdiu de la S. Unire. Reunirea so întâmplat la an 1824, prezintă semantismul din 1842 următoarea situaţie: Preut era Demetriu Mordan. Acestuia i-a urmat George Fleseriu, căruia i-a urmat Ioan Lungociu, ear acestuia i-a urmat Iacob Cornea, după care o funcţionat Georgiu Repede şi Moise Cindea iar de presedinte functionează Ioan Crişan - venitul Congrual 351 coroane 6 fileri”^[1]
• În anul 1810 alt incendiu distruge o bună parte din comună, oamenii confruntându-se cu greutăţi deosebite din lipsă de hrană şi adăpost. O colectă publică vine în ajutorul sinistraţilor.
• În 1848 (după documentele din colecţia Muzeului Brukental) au fost împuşcaţi 2 ţărani

din Bărcut, în Racoşul de Sus, deoarece aprovizionau gardiştii români participanţi la revoluţie.

• Un recensământ din anul 1857 evidenţiază 1054 suflete din care 298 români, 644 saşi, 112 alţii.

Monografia satului, citată, menţionează:

• Comasarea din 1904, căreia i se atribuie un caracter nedrept, planurile acesteia fiind întocmite de un inginer de la Sighişoara. Se pare că românii au fost nedreptăţiţi atribuindu-li-se pământuri îndepărtate de Sat şi de calitate mai slabă;
• Reforma din 1920, când au fost împroprietăriţi luptătorii din primul război mondial. Pământul a fost împărţit din proprietatea cetăţeanului Merzer Ioan, 112 jugăre. O medalie, emisă de Ministerul Domeniilor, care aminteşte de această reformă se găsea în Colecţia Şcolii din Bărcut.
• Reforma agrară din 1945. Au fost expropriate 111 familii şi au fost împroprietărite 165 familii. Împroprietăriţii au primit fiecare câte 8 jugăre de pământ, cei care nu aveau deloc, iar celor care aveau puţin au primit în completare până la 8 jugăre.

Autorii monografiei menţionează că nici comasarea din 1904, nici reforma din 1920 nu au îmbunătăţit cu foarte mult situaţia economică a familiilor de ţărani.

• În 1950 s-a încheiat acţiunea de cooperativizare a agriculturii.
• În anul 1951, Bărcutul a fost electrificat iar în anul 1962 au fost recondiţionate drumurile principale comunale.

În perioada în care Bărcutul a fost comună avea o suprafaţă de 5.995 ha^[3] şi era compusă din 2 sate: Bărcuti 3.662 ha şi Selişteat - 2.333 ha.

[modifică] Populaţia

Recensăminte:

• 1488 - menţionează 50 de gospodării, 3 preoţi, o şcoală şi o moară (probabil de vânt).
• 1760, efectuat din ordinul generalului Adolf Nikolaus von Buccow, menţionează: 38 familii ortodoxe, fără preot, fără biserică.
• 1850 - 1105 persoane.
• 1857 - 1880 - 1739 locuitori - 298 români; 644 saşi; 112 alţii.
• 1920 - 438 români; - 635 saşi; - 15 maghiari.
• 1930 - 483 români; - 620 saşi; - 6 unguri; - 23 ţigani.
• 1941 - 310 români; - 658 germani;- 9 maghiari; - 240 ţigani.
• 1948 - 1263 locuitori.
• 1956 - 1132 locuitori.
• 1966 - 974 locuitori.
• 1966 menţionează pentru comuna Barcuţ si Selişteat - 1.481 locuitori: 974 Bărcut - 507 Selistat. Densitatea pe Km2 este de 75,3 locuitori,iar pe vatra satului de 22 locuitori.

Între anii 1946 - 1950, la grupa de vârstă 16-20 ani, monografia satului înregistrează 30 femei şi 36 bărbaţi.

Din punct de vedere etnic în anul [[1968] se consemnează: 472 români; 488 germani; 14 maghiari.

În perioada 1956 - 1966 se remarcă o mişcare amplă a populaţiei. Astfel:

• În anul 1956 figurează la rubrica naşteri cu 14 băieţi, 12 fete, total 26.
• În anul 1961: naşteri: fete 8, băieţi 3, total 11.
• În anul 1966: fete 4, băieţi 7, total 11.

Mortalitatea: 1956 - 14; 1961 - 11; 1966 - 7.

Naşteri: 1956 - 26; 1961 - 11; 1966 - 11.

Căsătorii:

• 1956 - 12 -media de vârstă la Bărbaţi 29, femei 23.
• 1961 - 4 -media de vârstă la Bărbaţi 27, femei 26.
• 1966 - 5 -media de vârstă la Bărbaţi 27 ,femei 21.

Căsătorii încheiate între anii 1956 - 1967: 108 şi divorţuri 7.

În perioada 1950 - 1992 a existat un mare număr de navetişti care se deplasau zilnic din satul Bărcuţ, majoritatea spre oraşul Făgăraş, lucrând în industrie, Combinatul Chimic Făgărăş, OPRUC, sau în mica industrie şi transporturi iar o mică parte deplasându-se chiar mai departe: Braşov, Sibiu. În perioada următoare anului 1967 o bună parte din tinerii satului şi-au stabilit domiciliul în oraşul Făgărăş.

[modifică] Situaţia economică

Aşa cum menţionează în monografie, din anul 1966 cât şi în realitatea prezentă, în satul Bărcut activităţile cele mai frecvente sunt creşterea animalelor şi munca agricolă, iar păşunile întinse şi fâneţele creează în mod special condiţii pentru creşterea animalelor, vaci, bivoli, cai, precum şi animalelor de gospodărie: porci, găini, gâşte, curcani, raţe (mai rar din cauza lipsei apelor stătătoare).

În anul 1948 satul Bărcut dispunea de 3.732 ha pământ, după cum urmează:

• 796 ha paşuni şi islazuri;
• 518 ha fâneţe naturale;
• 739 ha păduri;
• 1.431 ha teren arabil;
• 50 ha pomi - livezi;
• 52 ha vatra satului;
• 143 ha terenuri neproductive;
• respectiv 45% paşunat şi 36 % teren arabil.

În anul 1950 au luat fiinţă două unităţi agricole (una la Selişteat iar alta la Bărcut). Aceste unităţi sau unificat în anul 1962 având centrul administrativ la Bărcut. Astfel cooperativa agricolă figurează cu 566 membri, din care 483 participanţi efectiv la muncă. În afara CAP-ului pe teritoriul comunei exista o fermă cu profil zootehnic şi cerealier. Necesarul de unelte mecanizate era asigurat de SMT Agnita. Producţia cerealieră satisface necesarul local şi obligaţiile faţă de SMT. Nu erau valorificate cereale pe piaţa liberă în schimb erau valorificate animale sau produse cum ar fi: lapte, carne, lână, ouă, piei de animale.

În anul 1967 este menţionată o suprafaţă totală a cooperativei agricole de 1.520 ha din care:

• 1404 ha - suprafaţă agricole;
• 867 ha - teren arabil;
• 94 ha - livezi;
• 441 ha - fâneţe;
• 1 ha păşuni.

Sunt menţionate ca soiuri rentabile: la grâu BENZOSTAIA şi BENZOSTAIA I; la orz: CENAD 346; porumb boabe: hd 101; hd 98; cartofi; Merkur.

[modifică] Pomicultură

Deşi clima este aspră din cauza nopţilor friguroase, a instalării târziu a primăverii şi a venirii timpurii a iernii, este menţionată cultivarea sâmburoaselor cu producţii mediocre la ionatan, parmen auriu şi creţesc etc. Totuşi grădinile gospodăriilor particulare acoperă necesarul de fructe/gospodărie, pentru mere şi prune.

Viţa de vie nu este cultivată decât în gospodăriile proprii deoarece instalarea timpurie a anotimpului rece nu permite coacerea şi maturizarea frunctelor, deşi se pare, după denumirea unui loc “În vii” că au existat, cândva, culturi de viţă de vie.

[modifică] Lucrări agricole

Aratul se efectua în procent de 95% mecanizat (anul 1967), semănatul 100% la păioase, porumb 80% şi cartofi 50%. Lucrările de întreţinere a culturilor se efectuau mecanic în proporţii de 60% porumb, 30% cartofi. Recoltarea mecanică 65%.

Creşterea animalelor reprezintă în cea mai mare parte activitatea oamenilor.

În anul 1967 existau la cooperativa agricolă:

• taurine 792 capete;
• ovine 2230 capete;
• porcine 182 capete;
• cabaline 100 capete.

iar în gospodăriile personale:

• 197 taurine;
• 393 bubaline;
• 12 cabaline;
• 782 porci;
• 1533 ovine;
• 63 caprine;
• 297 stupi;
• 2895 păsăr.i

Siutaţia anului 1950 era următoarea:

• bovine 491;
• Ovine 788;
• Bivoli 48;
• Cai 60;
• porcine 294;
• păsari 1966;
• stupi 82.

[modifică] Silvicultura

Alături de numeroasele păşiuni şi terenuri agricole, pădurile reprezintă o altă bogăţie a satului Bărcuţ.

În anul 1967 suprafaţa acestora era de 634 ha din care 50% stejar, 30% fag, 20% carpen şi esenţe moi (plop, sălcii de pădure etc.). Anual se exploatau 30-40 ha (prin rărire). Materialul fasonat era explediat prin gara Agnita către beneficiari. Lemnul de foc era asigurat pe plan local (anual cca. 450 mc.)

În prezent funcţionează pe raza comunei şi a satului Bărcuţ, Ocolul Silvic Făgăraş, Cantonul Silvic Bărcuţ. Ocolul Silvic cuprinde 18 cantoane şi 2 cabane de vânătoare. Personalul ocolului desfăşoară şi activităţi legate de păstrare şi protejarea animalelor, cum ar fi îngrijirea şi confecţionarea de adăposturi pentru vânătoare, sărării, hrănitoare şi adăpătoare realizate pentru perioadele mai grele, geruri, zăpezi mari, secetă. Activităţile curente constau în:

• Lucrări de plantare, care se desfăşoară primăvara. Totalul plantaţiilor de 20 ha se completează anual.
• Toamna se număra efectivul puieţilor iar primăvarea se replantează, se stropesc puieţii cu soluţii silvarom.
• Se efectuează de asemenea lucrări de degajare pentru ajutorarea plantaţiilor şi regenerarea naturală.
• Descopleşiri (se taie din jurul puietului buruienile, etc.).
• Rărituri, pentru creşterea corespunzătoare.

Există echipe de exploatare forestieră - 2.600 m.c. de exploatat/an. Materialul extras este folosit fie de către populaţia locală iar lemnul de construcţie se vinde. Există gater pentru lemnul de construcţii (Hârseni şi Felmer (12 km) sate apropiate). Activitatea este efectuată de 2o de angajaţi , pădurari, permanenţi şi de personal angajat cu ziua.

[modifică] Fauna

Din fauna răspândită în zonă fac parte: iepurele, ursul brun, cerbul carpatin, căpriorul, mistreţul, lupul, vulpea, nevăstuică, jderul de copac, viezurele, dihorul, veveriţă. Păsări salbatice: cocoşul de munte (în zonele apropiate de munte), fazanul, raţa sălbatică, uliul găinilor , vulturul, lilieci, hoitarul (vultur pleşuv alb), uliul şorecar, uliul cenuşiu. În apropierea satului există deasemenea porumbelul sălbatic, vrabia, rândunica şi lăstunul. Începând din anul 1981 rândunica a devenit din ce în ce mai rară dispărând chiar pentru o perioadă de 4-5 ani. Ea a reapărut în zonă în urmă cu 2-3 ani dar în număr mai mic. Este posibil ca folosirea intensivă a pesticidelor şi ierbicidelor să fi dus la dispariţia sau micşorarea numărului lor, reapariţia datorându-se cantităţilor cu mult mai mici de pesticide şi ierbicide folosite pe terenurile agricole particulare unde cultivarea se efectuează mai mult natural. Un fenomen asemănător s-a petrecut cu licuricii care au dispărut pentru o perioadă destul de lungă (6-7 ani) şi au reapărut în număr mic începând cu anul 1995 - 1996.

[modifică] Industria

Nu există, şi nu au existat, unităţi industriale mici sau mari. Există o moară care deserveşte satul şi satele învecinate (moară simplă). Materia primă lemnoasă din zonă poate asigura necesarul unei unităţi mici de prelucrare a lemnului.

[modifică] Căile de comunicare, mijloace de transport

Principalele căi de comunicare sunt drumurile judeţene şi comunale.

Satul este legat printr-un drum judeţean de oraşul Făgăraş 25 km şi de oraşul Agnita 35 km şi Sighişoara 36 km. Drumul spre Agnita şi Sighişoara se găseşte în stare proastă de mulţi ani pe porţiunea Bărcut-Brădeni. Drumul spre Făgăraş s-a găsit în stare proastă până în anul 1995 când a fost parţial reparat acţiunea fiind în desfăşurare în prezent.

Printr-un drum comunal satul, care aparţine acum de comuna Şoarş, se leagă de satul Seliştat. Drumul este în curs de reparare.

În anul 1967 sunt menţionate următoarele cursele auto : Dimineaţa, ora 4, retur ora 14 - Bărcuţ - Agnita; 5,00 Selişteat - Bărcuţ - Făgăraş; 7,00 Sosire cursă Făgăraş - Bărcuţ-Sighişoara. După amiaza: Ora 13,30 Sighişoara - Bărcuţ - Făgăraş 18,00 Făgăraş-Bărcut-Selişteat 19,00 Agnita -Bărcut.

Gara de cale ferată cea mai apropiată este în oraşul Făgăraş - 25 km. Alte staţii de tren: Agnita 34 km (gara industrială), Sighişoara 35 km. Căi ferate nu trec prin sat.

Din anul 1991- 1996 nu mai există autobuz sau cursă care să circule către satul Bărcut sau prin satul Bărcut. Prin defiinţarea autogării din oraşul Făgăraş o mare parte din satele din zonă au fost lipsite de transportul în comun. Accesul în sat se face numai cu maşini particulare.

Serviciile PTTR sunt asigurate de un oficiu poştal, prin oficul Făgăraş. Poşta vine în sat odată pe zi, de la Făgăraş, excepţie făcând zilele de sărbătoare. Comunicaţiile telefonice sunt asigurate prin centrala Şoarş - legătura Bărcuţ pe o singură linie telefonică.

[modifică] Asistenţa sanitară

Monografia menţionează în istoric existenţa unor boli contagioase ca: pesta, holera, malaria. Iar în prezent hepatita epidemică, bolile cardio-vasculare şi bolile reumatice sunt foarte răspândite cu atât mai mult cu cât populaţia satului este alcătuită mai mult din persoane în vârstă.

• În anul 1967 medicului de circumscripţie din Brădeni îi reveneau pentru îngrijire 4.200 locuitori.
• În anul 1996 asistenţa sanitară este acordată de dispensarul din comuna Şoarş şi de unităţile specializate din oraşul Făgăraş. În comuna Şoarş, (12 km) există un cabinet cu un medic care se ocupă şi de locuitorii satului Bărcuţ.

Pentru cazurile de urgenţă se apelează la serviciile Salvării din oraşul Făgăraş. Naşterile au regim de urgenţă. Nu există Farmacie sau Punct farmaceutic. Nu a existat şi nu există nici acum asistenţă sanitară stomatologică decât în oraşul Făgăraş.

[modifică] Învăţământ

În anul 1967 învăţământul primar se desfăşura în comuna Bărcuţ şi în satul Selişteat, existând localuri pentru Şcoala primară până la 8 clase şi personal specializat.

În anul 1995 personalul unicei şcoli (învăţământ desfăşurat în limba română, dar la cerere şi în limba germană, sau a oricărei alte naţionalităţi conlocuitoare) este alcătuit din 9 persoane, dintre care una cu studii superioare, două cu învăţământ de specialitate (Liceul pedagogic şi Seminarul teologic) iar restul suplinitori şi o femeie de serviciu. Într-una dintre camerele şcolii funcţionează şi o grădiniţă, cu o educatoare.

În anul 2003 Ministerul Învăţământului împreună cu Primăria locală au dat în folosinţă noul local al şcolii din Satul Bărcuţ. Scoala, cu o arhitectură rustică modernă îndeplineşte condiţiile necesare desfăşurării în bune condiţii a procesului de învăţământ. Ministerul Invăţământului a rezolvat problema transportului elevilor şi profesorilor prin utilarea şcolii cu un autobuz. Astfel se înlesneşte şi accesul elevilor din satele vecine la noua şcoală.

[modifică] Comerţ, aprovizionare, servicii

Monografia menţionează (1967):

• Un magazin sătesc aprovizionat săptămânal din oraşul Făgăraş având ca suprafaţă 76 mp şi un Bufet cu o suprafaţă 40 mp. Volumul mărfurilor atingea cifra de 1.146.739 lei- magazin mixt şi 320.581 lei- bufet.
• Prestări de servicii: cizmărie 37.446 lei;Croitorie: 12.177 lei; Cojocărie: 10.126 lei; La prestări industriale se menţionează 21.951 lei zugrăvit.

Nevoile de schimb sau vânzare-cumpărare erau şi sunt şi în prezent asigurate de piaţa din oraşul Făgăraş.

În anul 1995 în sat există 3 magazine alimentare şi 3 baruri-bufet particulare. Magazinele acoperă parţial nevoile locuitorilor, dar lipsesc magazinele specializate.

[modifică] Dotări socio-culturale şi înzestrări tehnico-edilitare

În anul 1967 existau în Bărcut următoarele edificii publice:

• Sediul Sfatului popular.
• Sediul Cooperativei agricole de producţie.
• Şcoala se desfăşura atât în comuna Bărcuţ cât şi în satul Selişteat.
• Existau două cămine culturale, unul al populaţiei de origine germană, iar altul al românilor.

Monumente istorice:

• Turnul de apărare construit în secolul XII aproximativ XIV.
• Pe dealul Dorobeş există 7 morminte de eroi ai nemului căzuţi în războiul de eliberare 1916-1918. Ele nu sunt împrejmuite sau întreţinute dar au rămas în istoria nescrisă a satului.

Satul este consemnat de Camil Petrescu în romanul său “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” deoarece aici au avut loc lupte aprige, iar Camil Petrescu a participat la una dintre aceste lupte împreună cu unitatea sa, descriind lupta, apoi, cu o deosebită artă literară.

A mai rămas încă în istoria nescrisă a satului această lupta dusă pe dealul numit astăzi “Dealul Neamţului” unde armata română a obţinut o victorie strălucită datorată posibilităţilor strategice oferite de relieful puţin cunoscut de armata germană. Se pare că aici între dealuri exista un loc mlăştinos şi o unitate a armatei germană a fost atrasă în acest loc unde pur şi simplu s-au prăbuşit în mlaştină cu întreaga dotare alcătuită din armament greu (tancuri, blindate). Locul este acum înălţat în urma depunerilor de pământ şi poartă numele de “Dealul Neamţului”.

Electrificarea satului s-a desfăşurat între anii 1949-1951, fiind electrificate 196 gospodării.

Între anii 1952-1953 satul a fost radioficat funcţionând un număr de 120 difuzoare , în anul 1967, staţia de amplificare fiind localizată în satul Lovnic. În prezent staţia nu mai funcţionează.

Alimentarea cu apă potabilă se făcea atât în anul 1967 şi se face şi în prezent din fântâni. Există 315 fântâni. Nu există canalizare.

Încălzirea caselor se face cu lemne asigurate din pădurea comunală (1967-1996). La ieşirea din satul Bărcuţ înspre satul Retiş există zăcăminte de gaze naturale şi o sondă pentru exploatare care ar putea asigura nevoile locale.

În 1967 existau un număr de 574 locuinţe cu o suprafaţă de 15.164 mp. În perioada 1948-1967 au fost construite 42 de case noi, de asemenea s-au efectuat reparaţii la casele vechi. Acestea au fost posibile fie din fonduri proprii, fie prin credite cu dobânzi mici acordate de către Stat.

În anul 1996 situaţia este cu mult diferită, numeroase case, au fost părăsite, timpul punându-şi amprenta dureros asupra lor. Prin introducerea gazelor naturale în locuinţe, de exemplu, comfortul acestora ar putea ajunge, cu eforturi financiare deosebite, standardele celor de la oraş (încălzire centrală, apă curentă, apă caldă) condiţii pe care concepţia modernă de viaţă le pretinde de netăgăduit.

Sporturi preferate: volei, tenis de masă şi şah iar bătrânii obişnuiau Duminica după-amiază să se adune în spatele căminului cultural unde exista un teren cu instalaţia necesară pentru Popice (Cheghele). Nu exista bază sportivă. Nu existau cotizaţii, mişcări sportive nici fonduri pentru crearea unei baze sportive, cu atât mai puţin în prezent.

[modifică] Viaţa spirituală. Tradiţii. Obiceiuri.

Satul Bărcuţ este o aşezare specifică zonelor submontane, respectiv Ţara Făgăraşului. Privit de pe cea mai mare înălţime satul Bărcuţ are cu adevărat formă de barcă. Pornind de la intrarea în sat şi urmărind drumul principal care merge către satul Retiş împreună cu uliţele satului şi casele aşezate de o parte şi de alta a lor ele creează în plan o formă de barcă cu vâsle şi câteva valuri unduind. Nu ştim dacă este numai o coincidenţă sau denumirea este strâns legată de imaginea aceasta pe care satul o oferă când este privit de sus.

Gospodăria (curtea) în satul Bărcut este alcătuită din Casă, Căsuţă, Şură, Şop, acareturi. Curtea delimitată este alcătuită din trei părţi, Casa cu spaţiul de locuit, curticica unde se găsesc acareturile, grădina de legume continuată cu livada de pomi fructiferi.

Construcţiile, în special locuinţele sunt realizate din piatră şi cărămidă, au fundaţii solide şi adânci (3-5 m) din piatră de râu, iar zidurile din cărămidă. Casele sunt înalte, cu ziduri groase şi ferestre de cele mai multe ori mici, dotate cu tăblii de lemn care reprezintă un mijloc sigur de apărare împotriva frigului sau a vânturilor puternice. Acoperişurile în patru ape sunt efectuate din lemn şi ţiglă (olane) din pământ ars.

Casele au un aer de “mică cetate”. Ogrăzile sunt largi şi ferecate cu garduri înalte de zid în vreme ce grădinile aşezate în prelungirea curţilor nu au garduri aproape deloc. Casa strămoşească este alcătuită în cele mai numeroase cazuri din două încăperi, tinda şi camera dinăinte.

Principala încăpere a casei, tinda, este locul în care se situează vatra casei, deşi specifice satului ardelean sunt vetrele care încălzesc ambele camere, soba fiind situată în zidul despărţitor al camerelor sau într-un spaţiu special lăsat liber astfel încât vatra se află în tindă, iar spatele cuptorului în camera din faţă. În tinda casei se desfăşoară în cea mai mare parte activitatea zilnică a familiei. Gătitul, spălatul, mesele de peste zi.

“Camera dinăinte” este camera cea mai bună, în care sunt invitaţi oaspeţii casei, sau este folosită la evenimentele familiei. Orientarea locuinţelor se face fie de la răsărit spre apus, fie de la apus la răsărit, în raport cu situarea faţadei, care se află la drum.

Specific casei ţărăneşti româneşti din podişul Transilvaniei este semnul Crucii aşezat la mare cinste pe faţada casei. El dovedeşte deplina încredere în ajutorul lui Dumnezeu pe care ţăranul român ardelean nu a părăsit-o nici în vremuri de restrişte pentru credinţa religioasă din ţara noastră şi mândria lor de a se declara deschis şi pe faţă creştini. Orice sat ardelean stă mărturie acestui lucru pentru că puţini sunt cei ce în anii comunismului şi-au scos crucea de pe casă. De altfel, indiferent de vremurile care au fost, nu a fost lăsată Duminică de către Dumnezeu în care ţăranul român ardelean să nu fie prezent la Biserică (dacă nu toţi, majoritatea).

Legătura omului cu Biserica este atât de strânsă încât tot ceea ce s-a creat ca valoare spirituală şi materială are o netăgăduită legătură cu aceasta.

Societatea sătească Românească, este alcătuită în jurul Bisericii Ortodoxe române, cultivând ideea de întrajutorare reciprocă.

Căminul Cultural românesc este construit şi întreţinut de comunitate, prin intermediul Bisericii ortodoxe, pe lângă Biserică. De asemenea autoritatea morală, în satul ardelean, s-a păstrat neatinsă, tot în sânul Bisericii. Singura valoare de netăgăduit pentru omul de rând este morala creştină, considerată ca scală de valori în jurul căreia se reunesc, consideră şi reconsideră dealungul timpurilor, toate valorile general umane. Este însă adevărat că în timp, în funcţie de factorii economici, politici şi influenţele culturale diverse, de integrarea şi adaptarea la vremuri şi mediu, au existat modificări în concepţia generală, mentalităţile devenind uneori intens materialiste, alteori tinzând spre spiritualizare, uneori cu tendinţe de ultramodernism, alteori intens tradiţionaliste, în funcţie de zonele vulnerabile create de istorie sau de necesităţile primordiale individuale.

În prezent o parte din generaţia tânără prezintă tendinţe ultramoderniste, de multe ori imitând valori de împrumut, care nu rare ori se dovedesc a fi false, sau inadaptabile principiilor şi mătcii spirituale tradiţionale. Ca urmare ele nu sunt profund asimilate şi asimilabile, rămânând doar la nivel de reprezentare şi pierzându-se repede, cel mai adesea după întemeirea unei familii care aşezată la locul său păstrează forme ale modernismului dar devine clasică şi tradiţională odată cu reaşezarea noilor valori ale nucleului(cuplului). Educaţia tradiţională a copiilor a dovedit întotdeauna respect pentru valorile morale creştine specifice spiritalităţii satului şi poporului nostru. Cele Zece Porunci înscrise pe Tablele lui Moise, rămân carta universală a bunului simţ şi reprezintă modalitatea cea mai simplă de locuire armonioasă a comunităţii, fie săteşti, fie orăşeneşti, modalitate de împăcare cu sine şi cu lumea din jur, deci cale spre armonia spirituală a omului. Dar, la nivel de individ, apar contorsiuni ale perceperii valorilor şi de aici deviaţii de la morala universală, morala creştină, care dacă apar la unul dintre părinţi intervin în educaţia copilului fiind preluate şi reprezentând falsa zidire, sau falsele valori percepute drept altceva decât sunt.. Generaţiile vârstnice opun ultramodernismului celor tineri, ultratradiţionalismul şi păstrarea cu tenacitate a valorilor bine cunoscute, poate dintr-o înţelepciune adusă de experienţa de viaţă. Totuşi nu există conflicte grave între generaţii. Se pare că este firesc generaţiilor tinere să nege valorile tradiţionale pentru ca îndepărtându-se de ele să revină, dar abordându-le dintr-un alt punct. Aşa cum tot atât de firesc este ca generaţiile vârstnice să-şi apere propriile valori şi mentalităţi, justificate de reuşita în istorie.

Societatea Sătească, este constituită prin consimţământ individual şi funcţionează având ca sediu Căminul Cultural. Acesta este alcătuit din două încăperi, una foarte mare folosită ca sală de mese pentru nunţi, botezuri, înmormântări, sală de dans pentru Baluri (Balul Crăciunului, Balul Bobotezei, Balul Însuraţilor, Balul tinerilor etc. ), sală pentru întrunirile şi şedinţele comunităţii şi o încăpere mai mică folosită ca bucătarie şi cămară, dotată cu inventar reprezentat de vase, veselă, tacâmuri, feţe de masă, necesare evenimentelor deosebite din viaţa oamenilor. Aceasta este numai una dintre modalităţile în care oamenii înţeleg să se ajute între ei, atunci când orice individ are nevoie de mai mult ajutor, la necaz şi bucurie. Inventarul Căminului Cultural este susţinut prin cotizaţii anuale iar întreţinerea, repararea sau adăugarea unor noi construcţii se face prin înţelegere, prin fonduri speciale sau din fondurile donate de oameni la Biserică, în scopul propus.

În secolele XVIII-XIX atât în satul Bărcuţ cât şi Selişteat existau familii de olari localnici care realizau obiectele de gospodărie specifice necesare locuitorilor. Existau de asemenea numeroase familii de tâmplari care fabricau mobila tradiţională (laiţe, lăzi de zestre pictate, coastăne ).

Mobilierul tradiţional specific unei locuinţei era alcătuit pentru camera “din faţa” din:

• laiţă de lemn, cu spătar din lemn sculptat, geluit, pictată cu flori colorate. Aceasta era (şi uneori mai este) folosită în timpul zilei ca banchetă iar seara pentru dormit împreună cu strijacul de paie;
• ladă de zestre (aceasta împreună cu întreg mobilierul era de cele mai multe ori zestrea miresei), din lemn, pictată, în care se păstrau odoarele casei, feţe de masă brodate, covoarele înflorate ţesute în război, ştergarele ţesute, odoarele sau obiectele de familie preţioase, fie prin valoarea materială, fie prin cea spirituală sau afectivă, hainele bune, respectiv costumul tradiţional (folosit Duminica la Biserică, la nunţi, botezuri şi la înmormântare).
• coastăn cu două uşi, pictat cu flori;
• poliţar pictat cu flori, alcătuit din ladă cu două uşi şi deasupra poliţe cu rafturi pentru farfuriile şi cănile înflorate.
• masă cu scaune.

Desenele ce se realizau pe mobilier erau în culori vii, verde pentru ramuri şi frunze, roşu şi albastru pentru flori, numeroase nuante de roşu până la maron şi nuanţe naturale de verde şi galben. Desenele îmbinau armonios naturaleţea frunzelor şi florilor cu şerpuirea spiralată, plăcută ochiului, a ramurilor. Ele dovedeau respect şi dragoste pentru frumos, un spirit armonios, curat, vesel şi integrarea armonioasă şi necondiţionată a omului cu mediul înconjurător.

Din punct de vedere al tehnicii de execuţie există o deosebire semnificativă faţă de mobilierul cu flori pictate de origine germană, care are la bază un grund care pregăteşte lemnul pentru pictură. Pictura pe mobila ţărănească românească este executată direct pe materialul lemnos, geluit, având în schimb vopselele, (obţinute din elemente naturale), elaborate, amestecate cu substanţe absorbante şi cu priză rapidă pe materialul de bază. Pictura este naivă şi aproape de fiecare dată prezintă modele florale stilizate şi prezentate în culori pastelate.

Specifice zonei sunt covoarele înflorate în două culori (îţişoare), ştergarele de in, sau in amestecat cu bumbac, simple cu bordură colorată, sau cu flori alese (meşteşugul aproape s-a pierdut, numai câteva femei foarte bătrâne îl mai cunosc) bordate şi cu “cipcă” (dantelă lucrată manual)

Nelipsite din gospodăria ţărănească şi puse la loc de cinste pe peretele dintre ferestre, împodobite cu ştergare brodate sau ţesute cu flori colorate, specifice întregii zone, sunt icoanele pictate pe sticlă, cu imagini din Sfântă Evanghelie sau reprezentând chipuri ale Sfinţilor Părinţi, dar la loc de cinste au fost întodeauna domnitorii Ştefan cel Mare (pe care în prezent Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte între Sfinţii săi), Mircea cel Bătrân, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu şi fii săi, Mihai Viteazul şi Domnul Cuza Vodă. De altfel la Mânăstirea Sâmbăta de Sus s-a dezvoltat o adevărată Şcoală de pictură pe sticlă reprezentând scene din istoria românilor sau din istoria creştinismului. Icoana cel mai des întâlnită în casele oamenilor estea cea a “Dreptului Judecător”.

[modifică] Portul popular

Portul popular în satul Bărcut este specific zonei Ţara Făgăraşului cu influenţe importante de pe Ţara Oltului. El este, sau mai bine zis era, confecţioanat în gospodărie de către femei. Piesele de blană sunt confecţionate de cojocarii ţărani. El este realizat atât din materiale confecţionate acasă (postav ţesut din lână, în război), cât şi din materiale cumpărate din comerţ cum ar fi barşonul (catifeaua).

Portul popular românesc pentru Băieţi, Bărbaţi^[4]:

• Cămaşa albă cu pui, despicată la gât cu guler bentiţă îngust închis în faţă, cusut cu puişori jur-împrejur. Cămaşa este jurată la poale şi cu binduri cusute (manşetă) , făcută în 4 clini, lungă, încinsă cu brâu sau şerpar bătut cu ţinte şi flori cusute..
• Cheptar din blană de miel, alb, bordat cu blană neagră împrejurul mânecilor şi cusut cu motive florale. În cusături predomină culorile negru, roşu, albastru şi iniţiala purtătorului apare cusută pe piept în partea stângă.
• Cioareci, din postav alb ţesut în casă. Aceştia sunt făcuţi în clini strâmţi pe picior şi se poartă cu brăcinar în talie.
• Cizme de box , cu tureacul tare, negre, înalte până la genunchi.
• Frijură, haină de postav negru sau gri, cu guler de miel sau cusături.
• Căciulă de miel negru sau gri, astrahan. Băieţii de la Crăciun până la Bobotează poartă la căciulă o Vrâstă, făcută din iederă împodobită cu flori din pânză de diferite culori, de cele mai multe ori trandafiri sau boboci de trandafiri şi cu oglinjoare tăiate în diferite forme (romb, pătrat) . În restul anului căciula se poartă cu vârful îndoit spre dreapta.

Portul popular românesc pentru Fete, femei tinere:

• Iie cu şinoare, din pânză de casă, încreţită la gât cu o bentităţ îngustă cusută cu pui, încheiată pe partea stângă. Pe mâneci câte 3 şinoare lungi cusute cu arnici negru, pe lângă ele 4 şiruri mici cusute cu pui de arnici negru cu mici puncte colorate (roşu, galben). Mânecile sunt prinse cu fodori şi au volan tivit cu danteluţă îngustă, lucrată manual din arnici negru. La piepţi sunt cusute şiruri scurte, până în talie, la fel ca pe mânecă.
• Poale din pânză albă, plisată, ajurate la poale, cusute cu aţă albă.
• Laibăr scurt din catifea sau postav negru fin, cusut pe piept de jur - împrejur cu flori negre de mătase şi mărgeluţe negre sau albe.
• Cătrinţe din postav negru, cusute cu mătase neagră şi mărgele. Cătrinţa din faţă are ciucuri din mătase neagră la poale şi dantelă pe părţile laterale. Cea din spate are dantelă de jur împrejur.
• În talie încinse cu tricolor înodat cu fundă în partea stângă.
• Jachetă trei sferturi din postăvior, neagră sau gri.
• Gheată de box cu tureacul lung, cu şireturi şi cu toc potrivit (4-5 cm.), ciorap negru de bumbac.
• Cârpă neagră de satin cu ciucuri împletiţi din mătase neagră, legată la spate.

Portul popular românesc pentru Femeile bătrâne:

• Rochie - fustă largă, încreţită în talie, din lânică sau păr (stofă subţire aspră) neagră; peste ea şort (negru, belumarin, maro) de mătase.
• Iie cusută cu arnici negru cu pui mărunţi pe mâneci şi pe piept, cu fodori la mână, încreţită la gât, închisă într-o parte.
• Laibăr de catifea neagră cusut cu flori de mătase neagră, cu guler şi rever.
• Jachetă neagră de postav, lungă, cu guler şi manşete de barşon (catifea).
• Ghete cu tureac lung, negre. Iarna atât bărbaţii cât şi femeile poartă zeche de postav negru de casă, lungi până în glezne. La femei acestea sunt cusute cu arnici negru la buzunare, manşete şi poale.
• Femeile poartă cârpă neagră cu ranţe (ciucuri), legată în faţă.

Obiceiuri de nuntă la românii din sat.

După ce se stabileşte data nunţii de către familia mirilor, cu o Duminică înainte (o săptămână) “se cheamă la nuntă”. Una dintre rudele mirilor se duce şi face invitaţia la nuntă. Invitaţiile se repetă şi în ziua de Miercuri. Joia de la fiecare casă din sat “se duce la nuntă”. Întrega comunitate participă la pregătirile de nuntă, contribuţia constând în alimente şi ajutor pentru multele şi diversele treburi necesare pregătirii de nuntă.

Pentru “dusul la nuntă” se pregătesc într-un coş: 1 varză murată, un os de zamă, carne, o găină - cocoş, un borcan cu smântână, o oală cu lapte, ulei, zahăr. Coşul este dus la casa unde se face nunta. Tot joia rudele mirilor se adună să ajute gazdele la coptul pâinii şi al cozonacului. Ziua de Vineri este rezervată preparării tăiţeilor pentru supă. Sâmbăta se taie găinile şi se fac lipiile de nuntă (aluat de cozonac copt pe vatră, uns pe deasupra cu smântână, ou şi zahăr). Ajutorul se oferă, după gradul de rudenie, la ambele case ale mirilor, rudele mirelui la casa mirelui, iar rudele miresei la casa miresei. Familia care termină prima porneşte cu alai şi muzică spre cealaltă casă, pe drum se fac strigături, se îmbracă un “mire” şi o “mirească” , cu ffeţele acoperite care sunt duşi cu alai şi strigături, cu alte cuvinte o alegorie comică a zilei care urmează. Cei vizitaţi îi omenesc cu rachiu , se dansează două - trei dansuri. Mai târziu, după ce termină şi cealaltă familie pregătirile pentru nuntă, vizita este întoarsă cu acelaşi ritual, plăcinte, rachiu, dans.

Duminica la casa naşului se face “steagul de nuntă”, trunchiul unui brad tânăr este împodobit cu: năfrămi cu flori colorate şi cu ciucuri, flori. Steagul este dus de cavalerul de onoare şi dealungul întregii procesiuni cavalerul cu stagul merge înaintea nuntaşilor. Naşii şi cavalerii pornesc spre casa mirelui care înainte de a ieşi pe uşă cere “iertare” de la părinţi şi primeşte binecuvântarea acestora, după care împreună merg la casa miresei. Mireasa, care a fost îmbrăcată şi gătită de domnişoarele de onoare, este ascunsă după un covor împreună cu alte fete. Mirele trebuie să ghicească care este aleasa inimii lui. Naşul este cel care cere mireasa de la părinţi şi le mulţumeşte acestora pentru felul în care au crescut-o. Fata se desparte cu lacrimi şi sărutări de familia părintească, după ce a primit iertare şi binecuvântare. Alaiul porneşte spre Ofiţerul stării civile naşul conducând mireasa, iar naşa mirele. De acolo alaiul porneşte spre biserică. Pe drum sătenii leagă “porţi” (simbolizănd greutăţile vieţii, opreliştile ), alcătuite din covoare ţesute şi basmale înflorate, aduc găleţi pline cu apă pentru ca noilor căsătoriţi să le fie viaţa îmbelşugată. Naşul plăteşte trecerea la fiecare poartă şi suportă strigături despre defectele sau calităţile sale. După slujba de cununie, după cavalerul cu steagul de nuntă mirii ies împreună, se aruncă deasupra lor boabe de grâu şi bomboane. În urma lor ies naşii , apoi “pocânjăul” (omul naşului, sau invitaţii de onoare ai naşului), apoi cavalerii cu domnişoarele şi apoi întregul alai. După ce ies din biserică mirele împreună cu mireasa şi naşii cu rudele mirelui merg la casa părinţilor mirelui unde urmează masa de nuntă. Rudele miresei merg la casa părintească a miresei unde urmează după scurtă vreme să vină împreună mirele şi mireasa. Darurile făcute tinerilor căsătoriţi se duc la casa mirelui chiar de către rudele miresei.

După masa festivă alaiul merge la căminul cultural unde se dansează. Seara mesenii se întorc fiecare fie la casa mirelui, fie la cea a miresei pentru a cina. După aceasta se dansează la căminul cultural toată noaptea.

Lunea, dis de dimineaţă există obligaţia ca nuntaşii să se adune din noupentru a consuma până la ultima picătură toate bucatele pregătire. Cei care zăbovesc dormind sunt legaţi cu funii şi duşi cu căruţa (iarna cu sania) în zarvă mare şi cu alai. Dimineaţa se mănâncă “zamă acră” preparată din bucăţi de carne rămase după pregătirea celorlalte bucate, sarmale , friptură care au rămas de la mesele din ziua precedentă. Se dansează până seara după care nuntaşii se duc la casele lor.

Armindenii.

Un alt obicei popular răspândit este cel al Armindenilor. În Sâmbăta dinaintea Rusaliilor (Sfânta Treime) feciorii se duc în pădure şi aduc pomişori tineri de tei sau mesteacăn. Seara pe întuneric, şi pe ascuns, îi plantează în faţa caselor în care locuiesc fete, sau în faţa casei alesei inimii. A doua zi Duminica, după slujba de la biserică, băieţii merg în vizită la casele fetelor unde primesc prăjituri şi rachiu - sau “beau armindenii”, se danseaze şi se spun poveşti.

¨ Comunitatea săsească

În satul Bărcuţ mai există astăzi 28 persoane de origine germană, 18 vârstnici, dintre care două peste 70 de ani, 10 copii din familii mixte, care se declară saşi (cetăţeni de origine germană)

Comunitatea este organizată pe lângă Biserica Evanghelică din Făgăraş, există biserică în sat construită în 1375 (arhiva bisericii) turnul mare construit în 1280. Denumirea nemţească a satului este Brigitenau. Monografia satului menţionează în trecut peste 600 familii de orgine germană, până în anul 1990 au plecat mai mult de jumătate iar după acest an au mai rămas numai 28 de persoane. Motivele cele mai importante după cum ne-a mărturisit chiar un membru al comunităţii au fost de natură politică, referitore la situaţia dinaintea anului 1989 şi economice în general. De-a lungul ultimilor 50 de ani cetăţenii au suportat vicisitudinile istoriei cu stoicism, cu multă răbdare şi îndârjirea caracteristică. În anul 1945 - deportaţi; 1947 expropiaţi; 1950 colectivizaţi.

Majoritatea cetăţenilor de origine germană au emigrat în Germania sau în Austria. Se pare că acolo oricum situaţia lor materială este mai bună decât acasă.

Costumul popular german.^[4]

• Bărbaţi. Costumul popular german specific satului Bărcut este alcătuit din: cămaşă albă cusută, cu plastron negru şi galben, cravată neagră cusută la vârf cu flori multicolore; pantalon negru, cizme negre lungi; vestă neagră groasă; haină scurtă neagră, pentru biserică haina este lungă cu panglică albastră prinsă în partea stângă, la piept. Pe cap pălărie neagră, cu borul lat, mirele poartă vrâstă, albă cu flori. Iarna se poartă căciulă, iar în zi de lucru şapcă. Bărbaţii în vârstă poartă brâu.
• Portul fetelor, cămaşă largă, încreţită , cu mâneca largă prinsă în bentiţă , cusută cu flori:
  • Rochie(fustă) largă, albă, cu şort alb cusut la poale şi colţuri cu flori colorate.
  • Vestă de catifea neagră cusută cu flori colorate pe piept, încheiată într-o parte şi pe umăr.
  • Pe cap , numai Duminica, la biserică, fetele poartă un superb Cop cu ace. Acesta este confecţionat din catifea neagră, cu mărgeluţe şi patru panglici atârnate pe spate, două din catifea neagră , lungi şi două din dantelă sau saten cusut cu flori viu colorate. Panglicile scurte se poartă în faţă iar cele lungi pe spate. În zilele obişnuite fetele poartă pe cap o bentiţă de catifea neagră cusută cu flori viu colorate, legată peste frunte şi cu capetele lungi atârnând pe spate.

Femeile poartă cop negru, cu 2 pamblici negre şi împodobit cu dantelă neagră. La spate un trandafir negru din paglică. Costumul femeilor căsătorite este în întregime din barşon (catifea) neagră.

Unul dintre obiceiurile populare germane de la noi din ţară este cel care poartă numele de Lole sau Burduhoşi. Acesta are loc în ultima Duminică, înainte de a începe postul Paştelor, are ca scop alungarea răului, a duhurilor rele şi este o pregătire premergătoare postului care urmează să cureţe trupeşte şi sufleteşte.

Tinerii alcătuiesc un Grup care se adună la cel mai mare dintre Feciori. Acolo se pregătesc costumele, alcătuite din pantalon şi haină acoperite cu rânduri de pamblici scurte, care se poartă, şi măştile cu care este mascată faţa. După ce fiecare membru al grupului a fost astfel îmbrăcat şi mascat merg întâi la casa preotului şi-l colindă. Trei dintre cei mai tineri poartă 2 coşuri şi o oală. La casele în care există fete li se oferă ouă, carne, grăsime. Seara din aceste bucate se pregătea o masă festivă unde feciorii invitau fetele. Erau de asemenea invitaţi prietenii români ai tinerilor. Masa era pregătită de femeile mai în vârstă şi avea loc la ora 12,00. A doua zi începea postul Paştelor. Măştile erau meşteşugit alcătuite din sârmă şi bucăţi de pânză, alcătuite cu înfăţişări omeneşti hilare, apoi colorate în culori stridente.

Un alt obicei este acela al Înălţării cununii. Acesta are loc de Sf. Petru. Din cregi înfrunzite, flori şi pamblici colorate se alcătuieşte o cunună în formă de inimă care este înălţată pe un stâlp înalt din cureta bisericii. Feciorul care reuşea să se urce pe acest stâlp foarte înalt şi aproape lucios, şi să pună Cununa Mare în stâlp, trebuia să ţină de acolo o predică. Tinerii care reuşeau apoi să urce pe stâlp până la cunună primeau o vadră de vin şi o farfurie plină cu scovergi (gogoşi). Fetele împleteau cununiţe şi acestea erau puse în grupuri de câte 8 la stâlpul ce purta în vârf Cununa cea Mare.

[modifică] Bibliografie

• Traian Herseni, Conceptia lui Dimitrie Gusti despre natiune, in H. H. Stahl, Dimitrie Gusti. Studii critice., Bucuresti, Edit. St. Si Enciclopedica, 1989.
• Badescu Ilie,Enciclopedia sociologiei,vol.I, Ed.Mica Valahie, 2006
• Maria Larionescu, Sociologie romneasca, vol. I, Dimitrie Gusti, Eugeniu Sperantia, C.D.Gherea, Academia Romana, Institutul de Sociologie, Bucureşti, 1995.
• Viata si moartea in satul romanesc, coordonator Badescu Ilie, Ed. Mica Valahia, 2006.
• Angela Banciu,ISTORIA POLITICĂ A EUROPEI SECOLULUI XX, POLITEHNICA PRESS

Bucureşti, 2006.

• Dan Banciu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România, (în colaborare), Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002
• Rădulescu, S.M.; Banciu, D. – Evaluarea sistemului de justiţie restaurativă din România, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2004.

[modifică] Referinţe

1. ^ ^{a b c d e} Monografia comunei Barcut, Prof. Marian Firescu, prof. Vlad Paulina, Cretu Vasile, Cartner Ioan, 1968.
2. ^ Documentul se găseşte la Muzeul Brukenthal, Sibiu în lucrarea “URKUNDERNBUCH ZUR GESCHICHTE DER DEUTSCHEN IN SIEBENBÜRGEN”, Vol. I (1898.
3. ^ arhiva Sfatului Popular
4. ^ ^{a b} Lucrarea a fost elaborată de Asist.I, Maria-Eugenia Oala şi Asist.I, Cristina Oala, Institutul de Sociologie al Academiei Române, în urma unei cercetări ample, constând din: deplasări pe teren, interviuri şi discuţii cu cetăţeni de origine română şi germană din satul Bărcut. O bună parte din istoricul afişat a fost obţinut prin citarea unei Monografii a satului elaborată de un grup de profesori de la Scoala din sat, completată cu această ocazie. Un exemplar din lucrare se află la Primăria Comunei Şoarş, un alt exemmplar la Preotul Paroh al Bisericii Ortodoxe Române.