Avraam

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Patriarh biblic: cca. 2150 - 2000 î.e.c.

Avraam (variante: Abraham, Avraham; pe nume de botez masculin iniţial Avram), personaj biblic, este primul din cei trei patriarhi. Etimologia onomasticului Avraam, nume semitic timpuriu, pare să însemne "tatăl este înălţat" (Abram).Ar putea fi omul care a trait 175 de ani.Personaj biblic, patriarh al VT, fiul lui Terah din Ur-ul Caldeei, descendent al lui Sem; istoria lui plină de detalii este narată în cartea Genezei capp. 11,26-25,11.

Istoria lui a fost redată în diferite feluri, între acestea sunt trei mari paradigme: modul biografic (în sensul modern); citită în baza celor 4 tradiţii ale formării Pentateuhului; o citire globală, dar din perspectiva credinţei. Nu trebiue trecut cu vederea că figura lui Abraam este prezentă (şi nu oricum) în toate cele trei trediţii religioase monoteiste: Iudaism, Creştinism şi Islamism.

[modifică] Viaţa

Până la jumătatea sec. al XIX-lea se pleca de la sincronizarea datelor biografice ale li Abraam cu cele ale lui Hammurabi, rege în Babilon prin 2000 î.e.c., care era identificat cu ’Amraphel, rege în Şin’ar, împotriva căruia a luptat Abraam (cf. Gn 14,9). În urma descoperirilor arheologice, această ipoteză s-a dovedit nefondată; domnia lui Hammurabi fiind între 1728-1686 î.e.c., astfel că identificarea cu ’Amraphel a devenit – evident – eronată.

Conform datelor Bibliei, Abraam s-ar fi născut cu 1200 de ani înainte de construcţia Templului din Ierusalim (fixată la 968 î.e.c.); aşadar, naşterea lui s-ar plasa pe la 2168 î.e.c. (cf. Gn 21,5; 25,26; 47,9; Ex 12,40; 1Reg 6,1).

Ambientul relatării biblice asupra lui Abraam găseşte corespondenţă şi confirmare în celelalte informaţii extrabiblice (istorice şi arheologice) privitoare la Orientul Mijlociu din acea perioadă.

Familia lui Abraam – originară din Ur – era idolatră (cf. Iosue 24,2; Iudita 5,7-9; Gn 31,19-35), unii descendenţi ai lui Terah au / poartă în numele lor urme ale zeului selenar Šin, cult care-şi avea sediul central în cetatea Ur.

Terah, care aparţinea triburilor semite seminomade staţionate în sudul Mesopotamiei, pe timpul tulburărilor care au urmat căderii celei de-a 3-a dinastii a Ur-ului (în 1940 î.e.c.) s-a transferat în nord, la Haran, loc de tranzit către Canaan; ca şi Ur şi Haran era devotat zeului Šin.

Chiar în mijlocul politeismului, Abraam s-a păstrat – nu fără ajutor divin – fidel lui YHWH.

[modifică] Chemarea şi peregrinările

După moartea tatălui său, Terah, Domnul i-a adresat lui Abraam chemarea definitivă (după ce îl pregătise deja prin diferite alte inspiraţii şi manifestări revelatorii; cf. Fap 7,2) să abandoneze ţară şi neam şi să meargă spre un pământ făgăduit.

Cu acea ocazie, Dumnezeu l-a binecuvântat pentru prima oară oferindu-i favoarea şi asistenţa sa şi promiţându-i o descendenţă numeroasă. În plus Abraam va fi izvor de binecuvântare pentru toate neamurile (cf. Gn 12,3; deoarece între descendenţii săi va fi Mesia).

La 75 de ani Abraam cu soţia sa, Sarai, şi cu nepotul său Lot (fiul lui Haran, fratele lui Abraam, mort deja) au abandonat Haranul şi s-au îndreptat cu toate ele lor (turme şi vreo 100 de slujitori, cf. Gn 14,14) spre sud-vest: Canaan, pe care l-a străbătut de la nord la sud în diferite direcţii. Astfel, Abraam şi ai săi pot fi întâlniţi la Sichem, la stejarul uli Mambre, în centru ţării, în defileul dintre munţii Hebel ţi Garizim apoi, în sud, la Betel şi – în sfârşit – la Negheb (partea extrem meridională).

La Stejarul lui Mambre îi apare Domnul, care îi promite în stăpânire tot acel teritoriu, drept care Abraam a înălţat acolo şi mai apoi la Betel câte un altar (cf. Gn 12,5-9).

Cu ocazia unei secete a fost nevoit să coboare în Egipt, pământ pe care Nilul îl salva de la secetă şi, ca să evite neplăcerea / pericolul ca regele – înlăturând soţul – să o ia pe Sara pentru haremul său, Abraam a sfătuit-o să se prezinte drept sora lui. Domnul a vegheat asupra lui Abraam şi a soţiei sale, Sarai, ferind-o du un astfel de ultraj şi a întors totul spre binele lui Abraam.

Întors în Canaan, să evite neînţelegerile şi certurile cu nepotul său Lot (datorită turmelor numeroase şi, legat de acestea, necesitatea păşunatului) Abraam i-a propus o despărţire paşnică, lăsându-l pe nepot să aleagă: a ales teritoriul Pentapoli (cele Cinci Cetăţi: Sodoma, Gomora, Ţoar, Adma şi Ţeboim). Încă odată cu acea ocazie, Dumnezeu a reînnoit promisiunile sale (cf. Gn 13,14-17).

După ce s-au despărţit Abraam a ridicat corturile sale la Stejarul lui Mambri, lângă Hebron, unde a ridicat un altar Domnului, sfinţind locul care era dedicat cultului cananeean.

O expediţie militară i-a permis lui Abraam să folosească forţa sa. După 12 ani de bir plătit regelui Elamului, care stăpânea în vremea aceea în Mesopotamia şi-şi exercita stăpânirea în mai tot Orientul Mijlociu, cei cinci regi ai Pentapolului palestinian au încercat să scuture jugul, împotriva lor însă s-au unit 4 regi orientali: ’Amraphel, regele din Senar (Šin); Arioh, regele din Elasar; Codorlahomer, regele din Elam şi Todal, regele din Goim. Printre prizonerii pe care i-a luat se afla şi Lot, pe care Abraam – după ce a urmărit îndelung trupele ostile biruitoare –l-a eliberat printr-un atac nocturn, fulger.

Încercările de a identifica cei patru regi orientali, până în prezent n-au dat roade; însă lipsa documentelor cunoscute în prezent nu permit o concluzie definitivă.

La reîntoarcerea din expediţie, Abraam a fost întâmpinat de Melchisedec, rege în Salem şi preot „al Dumnezeului celui Preaînalt”, care a oferit „pâine şi vin” atât soldaţilor obosiţi cât şi (mai ales) jertfă Domnului, binecuvântându-l pe Abraam care, la rândul său, i-a oferit preotului a zecea parte din prada de război (cf. Gn 14, 17-24).

Într-o nouă teofanie,Abraam a cerut lui Dumnezeu ca promisiunea pe care i-a făcut-o să se concretizeze într-un moştenitor, reconfirmând credinţa sa necondiţionată, lucru pe care „Dumnezeu i l-a socotit dreptate” şi, drept răspuns, a dăruit valoare cuvântului său divin încheind cu Abraam un legământ solemn (conform cu practica juridică babiloniană): Dumnezeu în simbolul unei flăcări arzânde a trecut printre animalele sacrificate şi tăiate în două (cf. Gn 15).

Sarai, iremediabi sterilă, pentru a avea totuşi un fiu, s-a prelevat de dreptul pe care i-l conferea legea babiloniană (cf. Codex Hammurabi, 144-147) şi i-a oferit lui Abraam pe sclava sa Agar, ca ea să-i dea un moştenitor, care – prin dreptul vremii – ar fi fost considerat fiul stăpânei.

[modifică] Alianţa cu Abraam

La 86 de ani Abraam l-a avut în felul acesta pe Ismael (cf. Gn 16). Când avea 99 de ani, într-o apariţie, deosebit de importantă în această istorie, Dumnezeu i-a precizat lui Abraam termenii alianţei încheiată între ei. Domnu a reînnoit atunci promisiunea unei descendenţe foarte-foarte numeroase (cf. Gn 17,2.4-6) şi un pământ (o Ţară, v.8), în timp ce Abraam trebuia să se angajeze să-l adore pe YHWH ca pe singurul Dumnezeu adevărat (v.7), să se menţină fidel normei sfinţeniei stabilită de Domnul (v.1) şi să aibă încredere în statornicia promisiunii (vv. 1. 17-19). Este vorba de o adeziune conştientă lui Dumnezeu, spre care se orientează întreaga viaţă şi în ale cărei mâini Abraam abandonează viitorul său. Semnul vizibil al alianţei este circumciziunea indivizilor de parte bărbătească (vv. 11-14), semn cu care descendenţii lui Abraam devin moştenitori ai promisiunilor făcute patriarhului (v. 12). În sfârşit, Domnul îi prevesteşte iminenta naştere a unui fiu din Sarai, care va fi moştenitorul direct al promisiunilor divine. Bine înţeles că şi Ismael are partea sa de binecuvântare (vv. 15-22). Atunci Abraam s-a circumcis; a circumcis şi pe Ismael (care pe atunci avea vreao 13 ani) precum şi pe toţi bărbaţii din casa lui, inclusiv 100 de persoane care erau de provenienţă străini (vv. 25-27).

Noua orientare a vieţii lui Abraam a fost exprimată – voit de Dumnezeu – prin schimbarea numelui patriarhului şi a soţiei sale. Abraam (nume atestat documentar în Mesopotamia cu formele A-ba-am-ra-ma, A-ba-ra-ma, A-ba-am-ram; cu semnificaţia: „este din tată mare”, adică, ‚născut nobil’), se va numi Abraham m(cf. Gn 17,5), pe care nume Biblia îl interpretează: „Tatăl unei mari mulţimi de popoare” (probabil prin asonanţă –ham, corespunzător ebraicului hamōn: „mulţime”), Sarai (asirianul Sa-ra-ai)se va numi Sarah „principesă” (probabil corespunzător babiloninului Sarratu – „regină”).

Mai târziu, la Stejarul uli Mambre, într-o misterioasă apariţie a trei „oameni”, pe care Abraham îi găzduieşte, Dumnezeu îi confirmă promisiunea moştenitorului chiar în pofida necredinţei Sarei. Cu acea ocazie, Dumnezeu îi face confidenţă prietenului său Abraham, decizia de a distruge Pentapoli din cauza nelegiuirii. Mijlocirea generoasă a lui Abraham n-a fost suficientă să înlăture pedeapsa de care a scăpat numai Lot şi fiicele sale (cf. Gn 19,29).

De la Mambre, Abraham s-a mutat la Negheb, stabilindu-se la Gherar (pământ filistean), unde încă odată a reuşit să o salveze pe Sara de poftele regelui Abimelec, cu care Abraham a legat prietenie (cf. Gn 20,1-18).

Şi când număra deja 100 de ani, Abraham a avut, în sfârşit, moştenitorul dorit şi aşteptat: pe Isac (cf. Gn 21, 1-7).

Circumcis conform alianţei în a opta zi a vieţii, i s-a făcut somptuoasă sărbătoare cu ocazia înţărcării (v.8). Mai târziu, prezenţa lui a aprins gelozia Sarei, care a cerut expulzarea lui Ismael din casa tatălui său, Abraham. Abraham n-a pus acest plan în practică decât la cererea lui Dumnezeu, care l-a asigurat că numai Isac va moşteni promisiunea mesianică (cf. Gn 21, 1-21; 25,12-16). În filistea Abraham a fost respectat şi temut, şi a avut ocazia de a-şi asugura, printr-o tranzacţie juridică, dreptul de proprietate asupra fântânii din Bersabea (la 40 km în linie dreaptă de la Gherar), importantă pentru prosperitatea turmelor sale.

[modifică] Proba fidelităţii

Sacrificarea lui Issac

Dumnezeu a pus la grea încercare credinţa lui Abraham: i-a poruncit să meargă pe un munte în „pământul Moria” ca să-l jertfească pe Isac.

În dialogul pe care l-a avut cu fiul său, la întrebările lui inocente, cu inima sfâşiată, Abraham dă răspunsuri profetice, precum: „Dumnezeu va avea grijă de mielul jertfei sale” (Gn 22,8). Cu această cerere de a jertfi unicul său fiu, Dumnezeu îi cerea lui Abraham un act de credinţă şi de ascultare eroică. Trebuie însă accentuat că, împiedicând jertfirea fiului prin intervenţia unui înger, revelaţia condamna practica sacrificiilor omeneşti atât de răspândită printre cananeii, printre care trăia Abraham.

Naraţiune bogată în detalii este şi aceea care reproduce încercările unui slujitor al lui Abraham de a alege soţâie pentru Isac. Predestinata însă era o rudă: Rebeca, nepoata lui Nahor, fratele lui Abraham, deoarece patriarhul – pentru motive etnice şi mai ales religioase – nu a voit soţie pentru fiul său o străină (cf. Gn cap.24).

Sarah a murit la vârsta de 127 de ani, la Hebron. Ca să o înmormânteze, Abraham a cumpărat de la hitiţi peştera Macpela. Acest târg este narat cu destul de multe amănunte pentru a atrage atenţia şi a suscita întrebări cu privire la intenţia naratorului. Şi, pe bună dreptate, deoarece această peşteră – mormânt, îndefinitiv – a fost primul şi singurul teren stabil posedat de evrei în Canaan (cf. Gn 23,1-20).

După moartea Sarei, Abraham şi-a luat o altă soţie (numită Cetura, cf. Gn 25, 1-6) din care s-au născut strămoşii diferitor triburi stabilite în stepele din sud şi sud-estul Palestinei (printre aceştia se va număra şi Edom, condamnat de profetul Agheu pentru ostilitatea sa faţă de Israel). Conform dreptului în vigoare pe acea vreme, Abraham a prevăzut să-i asigure lui Isac toată moştenirea sa, şi de aceea i-a înlăturat pe toţi ceilalţi fii ai săi.

La 175 de ani, Abraham „a murit bătrân şi sătul de zile” şi a fost înmormântat de Isac şi de Ismael în peştera de la Macpela, alături de Sarah, soţia sa (cf. Gn 25,7-11).

Amintirea lui a rămas şi a fost vie în toate veacurile următoare în mijlocul poporului ales, care de la el a moştenit şi numele şi – mai ales – promisiunea mesianică.

[modifică] Figura lui Abraham

Figura lui Abraham este prezentă în cele trei culte monoteiste: Iudaism, Creştinism şi Islamism.

Aceste trei culte, deopotrivă celebrează eminenta sfinţenie a lui Abraham, care este considerată sub trei aspecte: Iudaismul vede în Abraham prietenul intim al lui YHWH, cu care Domnul încheie alianţă; creştinismul vede în el atât modelul ce credinţă autentică cât şi pilda de caritate prin excelenţă; islamismul vede în figura lui Ibrahim (Abraham) „campionul monoteismului”.

[modifică] În Iudaism

Tradiţia iudaică reia datele VT: Abraham este primul şi modelul patriarhilor, slujitorul lui YHWH, prietenul său, adevăratul părinte al lui Israel (ecoul acestei mărturisirii se regăseşte şi în Evanghelii: „Pe Abraham îl avem de tată!” (cf. ......), meritelor lui se datorează darurile oferite de YHWH.

Acestor elemente, Iudaismul adaugă şi alte elemente, inspirate de ideiile religioase ale timpului, care de la sublinierea alegerii lui Abraham merg până la a afirma cu emfază că „lumea a fost creată pentru Abraham” (cf. Bonsirnen, .....) şi că de la patriarhul Abraham Dumnezeu tratează lumea cu indulgenţă (element inspirat din rugăciunea lui Abraham pentru Pentapole).

Hagada (comentariul moral al Bibliei) a îmbogăţit istoria lui Abraham: născut în ambient păgân, înţelege de la sine adevărul monoteismului, drept care distruge idolii părinţilor săi, lucru pentru care Nimrod l-a legat şi l-a aruncat într-un cuptor încins, din care – însă – patriarhul a fost eliberat în mod minunat de către Dumnezeu. În plus, Abraham – tot de unul singur – descoperă şi practică toate legile, care (straniu), vor fi date lui Israel mult mai târziu; aduce la Dumnezeu primii prozeliţi; este cauză de binecuvântare pentru toţi cei care intră în legătură cu el (Hagada, I, 75-77; cf. şi Filon din Alexandria, De migratione Abrahami şi De Abrahamo, precum şi Cartea Jubileelor (capp. 11-23, Apocalipsa lui Abraham (operă din sec. I e.c.) şi Testamentul lui Abraham).

Abraham este modelul pietăţii perfecte (Hagada, II,45), pildă de iubire adevărată faţă de Dumnezeu (Hagada, II,46) şi de credinţă, care este încredere absolută şi confidenţialitate cu Domnul; statornicie neclintită: el a crezut cuvântului lui YHWH (II,51) şi a rămas fidel în Cele Zece încercări, la care a fost supusă virtutea lui (Hagada, I, 287). De tradiţia iudaică este celebrată îndeosebi scena încercării supreme, intrată şi în liturgia iudaică: „În al şaptele an (...) s-au auzit voci în cer asupra lui Abraham, adică voci care proclamau că el a fost fidel în tot ceea ce i s-a comunicat şi că l-a iubit pe YHWH şi a rămas neclintit în orice încercare. Principele Mastema s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu zicând: „Iată că Abraham iubeşte pe Isac, fiul său (insinuat: mai mult decât pe tine); cheamă-l să ţi-l ofere întru holocaust pe altar şi vei vedea de-ţi va împlini această poruncă (...)” YHWH ştia că Abraham a fost credincios în toate încercările pe care i le-a trimis şi, (...) patriarhul nici că a întârziat să asculte pe dată, deoarece era credincios şi-l iubea pe YHWH, mai presus de orice” (Cartea Jubileelor, cap. 17, 15-18).

Acum Abraham, în viaţa de dincolo, îi primeşte pe cei răposaţi, iar pe fiii săi îi eliberează de Gheenă (cf. Cartea Jubileelor, I, 338-540).

[modifică] În Creştinism

Independent de veneraţia personală, prezenţa lui Abraham în cultul şi spiritualitatea creştină este absolut naturală: în primele veacuri figura lui era familiară creştinilor a căror pietate era hrănită din Scripturi. Chiar iniţierea catecumenilor începea cu istoria patriarhilor, iar tradiţia creştină a continuat-o pe cea iudaică în preamărirea virtuţilor şi sfinţeniei părintelui celor care cred.

Mai mult chiar decât model al omului credincios, adorator al unicului Dumnezeu adevărat şi campion al monoteismului (cf. Clement din Alexandria, Corpus Scriptorul Ecclesiasticorum Grecorum, Viena 1886, II; Grigore din Nissa, Patrologia Greca, Migne, Paris 1890, XLV). Părinţii Bisericii din Occident l-au prezentat pe Abraham ca model al credinciosului, conform trăsăturilor precizate de Paul din Tars în Scrisoarea către Romani şi de autorul Scrisorii către Evrei; probele sale sunt comentate de întreaga tradiţie, de la sf. Irineu din Lyon, la Clement Alexandrinul, dar mai laes la sf. Augustin (cf. Patrologia Latină, Migne, XLI). La Părinţii Bisericii din Orient primează un al treilea aspect: Abraham model de asceză.

Abandonarea patriei, a familiei, ascultarea necondiţionată (dovedită mai ales în sacrificarea lui Isac) sunt toate trăsături văzute, nu atât ca acte de credinţă, cât mai ales ca virtute eroică.

Abraham este înţeleptul care ascultă de Dumnezeu în ciuda repulsiei cărnii; este modelul lui amor spiritualis, care primează asupra lui amor carnalis; viziune care de la Origen la sf. Bernard (cf. PL, CLXXXIII), la sf. Francisc de Sales (cf. De l’amour de Dieu, XII,8) este leit-motivul ascezei monastice. Această temă a ascezei apare în Occident cu Ambroziu din Milano. El a consacrat două tratate lui Abraham (cf. PL, XIV, coll. 441-524): primul este o interpretare morală; celălalt este o transpunere mistică. În opera sa, Ambroziu, preamăreşte credinţa lui Abraham, dar şi biruinţa lui asupra cărnii, asupra sentimentelor şi sunt evidenţiate următoarele virtuţi: devotio, prudenţa, ospitalitatea ş.a.. „Am vorbit – scrie Ambroziu – despre pietatea şi credinţa lui Abraham, despre prudenţa, dreptatea, caritatea, cumpătarea lui; acum să vorbim şi despre ospitalitatea lui” (col. 457). „Caută – încheie Ambroziu – nu numai uşurinţa de a face, dar şi pe aceea de a primi (a carităţii). Abraham te învaţă amândouă aceste lucruri” (col. 458). Încercarea supremă a sacrificiului lui Isac încheie interresanta evaluare morală făcută de Ambroziu.

Misticii din toate timpurile au văzut în Abraham modelul vieţii unei credinţe curate şi a unei abandonării totale. Şi azi Abraham este o temă de meditaţie. După Kirkegaard şi-al său „Tratat asupra disperării”, Louis Massignon şi Raïsa Maritain, Karl Barth şi Susanna Dietrich, Leon Cestov şi A.G. Herbert au contribuit la a face din figura lui Abraham una din temele preferate ale gândirii creştine contemporane.

[modifică] În Islamism

Cea de-a treia mare tradiţie religioasă monoteistă, îi conferă lui Abraham un loc deosebit de important: musulmanii pun creştinismul sub numele lui ’Isā (Isus); iudaismul sub numele lui Mūsa (Moise), iar pentru ei îl rezervă pe millat Ibrahīm (patriarhul Abraham). Lui Abraham îi sunt dedicate 25 de sure (suwre) (peste 250 de versete, în care Abraham este numit de 69 de ori). Nu este aşadar dificil să se observe o adevărată exaltare a rolului profetic al patriarhului: monoteist intransigent, distrugător de idoli, peregrin spre unicul Dumnezeu şi, în plus, patriarh binecuvântat de Dumnezeu, după sacrificiul lui Isac; binecuvântare pe care o transmite descendenţei sale: Ismael, strămoşul arabilor. Odată cu binecuvântarea Abraham îi transmite lui Ismael şi adevărata credinţă – Islam – şi cultul anexat pentru perpetuarea credinţei. În fine, este evidenţiat rolul de fondator al Ka’ba şi al pelerinajului sacru.

De musulmani sunt celebrate virtuţile lui Abraham, în chip deosebit ospitalitatea lui. Sunt reluate, înfrumuseţate şi îmbogăţite tradiţiile şi legendele iudeo-creştine. Abraham ar fi fost primul om căruia părul i s-a albit în semn de modestie, de gravitate, de inteligenţă şi de iubire.

În pioasa practică zilnică Abraham este asociat lui Muhammad: „O Dumnezeul nostru apleacă-te asupra lui Muhammad şi alor săi aşa cum te-ai aplecat asupra lui Ibrahim şi alor săi; binecuvântează-l pe Muhammad şi pe ai săi aşa cum l-ai binecuvântat pe Ibrahim şi pe ai săi” – aşa se roagă musulmanii la chemarea zilnică a muzeimului; în fiecare zi, de cinci ori pe zi; aşa la căsătorii şi la înmormântări (cf. Y Maubarac, Abraham en Islam, în revista, Chaiers Sioniens, V(1951).

[modifică] Semnificaţia teologică

Avraam a fost primul personaj biblic care a optat pentru monoteism, recunoscându-l pe YHWH (JHWH) ca fiind unicul Dumnezeu. Veneraţia faţă de Avraam era vie şi în perioada Noului Testament, el fiind respectat ca strămoş al poporului evreu (Fapt. 13:26) şi chiar a lui Mesia însuşi (Mat. 1:1). Fiind tatăl lui Ismael şi a lui Iţhac, Avraam este considerat strămoşul comun, din care descind evreii, edomiţii şi arabii.