Acţiune (subiect)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Prin acţiune (latină actio, „acţiune“; cf. franceză action) sunt desemnate succesiunile de evenimente, fapte, întâmplări, peripeţii, aventuri, antrenate de relaţia sau relaţiile eroului central (sau ale cuplului protagonist), dintr-o operă literară, cu ceilalţi eroi, cu beneficul sau maleficul mediu înconjurător.
De la Aristotel încoace se vorbeşte despre necesitatea unităţii de acţiune („centrarea operei pe o singură acţiune“), cu expunere, conflict, deznodământ etc., desigur, dinspre subiect, evidenţiindu-se acţiuni simple sau complexe. Clasicismul impune principiul celor trei unităţi: de loc, de timp, de acţiune; revoltaţi, romanticii păstrează doar unitatea de acţiune (îndeoasebi, în dramă); reprezentanţii realismului accentuează, dinspre verosimil, logica intern-acţională, îndeosebi, în romanul psihologic; romancierii şi dramaturgii secolului al XX-lea rafinează acţiunea în mirifice registre existenţiale.
Teoreticienii şi criticii literari relevă mai multe soiuri de acţiune, pornind chiar de la epopeile antichităţii; în homerica Iliada, acţiunea este continuă, respectând ordinea cronologică a evenimentelor; în Odiseea, pentru că relatarea întrerupe firul cronologic, făcând „întoarceri în timpi şi spaţii“, spre a nuanţa, spre „a lămuri situaţia“, acţiunea este discontinuă; dincoace de Marcel Proust (În căutarea timpului pierdut), succesiunea epică angajează „discontinuitatea memoriei involuntare“; acţiunea tinde «să se dilate, să stagneze, uneori să dispară chiar, ca în noul roman francez (...), exceptând romanul poliţist, în care epicul rămâne constitutiv, devenind un fel de „acţiune pură“»; sub înrâurirea cinematografiei, «acţiunea a cunoscut un reviriment în literatură, succesiunea epică dând semnificaţii noi, prin ea însăşi, implicate în chiar alăturarea fragmentelor, părţilor etc.»; «împreună cu natura temporală, acţiunea mai comportă şi una spaţială, putând fi lineară, când naraţiunea urmăreşte în principal un personaj, ca în romanul de tip picaresc, şi, în planuri paralele sau pe mai multe planuri, când evenimentele se desfăşoară în serii de acţiuni de importanţă aproape egală (...); în dinamica ei narativă, acţiunea este compusă din câteva microacţiuni tip, după trei moduri de existenţă: înlănţuirea (prin juxtapunere şi coordonare), inserţia (prin includere şi subordonare) şi alternanţa (prin dezvoltări paralele)»[1].
[modifică] Note
- ^ Dicţionar de termeni literari, 1976, p. 14
[modifică] Bibliografie
- Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003.
- M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, Zoe Dumi-trescu-Buşulenga, Gh. Ceauşescu, M. Duţă, R. Hîncu, A. Mi-tescu, G. Muntean, M. Novicov, Dinu Pillat, Al. Săndulescu, Roxana Sorescu, Marian Vasile, Ileana Verzea, Mihai Vornicu, Dicţionar de termeni literari (coordonator: Al. Săndulescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976.
