Codex Rohonczi
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.
Manuscrisul a fost păstrat la Rohonc până în 1838, când contele Gusztáv Batthyány şi-a donat biblioteca, inclusiv codicele, Academiei de Ştiinţe a Ungariei. Deşi este încetăţenită varianta „codexul Rohonczi”, articolul de faţă optează pentru denumirea „codice”.
Cuprins |
[modifică] Suportul
Codicele este compus din 448 de pagini de hârtie, ale căror dimensiuni sunt de 12x10 cm. Fabricaţia hârtiei pe care este scris poate fi plasată, mulţumită filigranului, relativ precis atât in timp cât şi in spaţiu - prima jumătate a secolului al XVI-lea în Italia de Nord.
[modifică] Grafeme
 |
|
Numeroase semne prezintă similitudini cu cele întâlnite în sisteme stenografice vechi (de exemplu, notele tironiene, tahigrafia greceasca) şi moderne: adaos de liniuţe iniţiale, finale, mijlocii de întretăiere sau de „blocare” (de-a curmezişul, faţă de linia principală a semnului), adaos iniţial ori final de cerculeţe, semicerculeţe, al semnului plus, de accente, de puncte. Unele grafeme cu cerculeţe amintesc (poate doar întâmplător) de grafeme din alfabetul glagolitic (glagolitsa) – alfabet utilizat îndeosebi în Croaţia –, în special în cazul literelor „dobro”, „on”, „živete”, „vedi” din acest alfabet). Desenul multora dintre semne aminteşte de „ligaturile” si „abbreviaturile” utilizate în număr foarte mare în textele medievale (occidentale).
[modifică] Propuneri de interpretare
Au fost propuse de-a lungul timpului diverse interpetări sau „traduceri”, fără ca vreuna să se bucure de un ecou remarcabil din partea specialiştilor.
[modifică] Ipoteza cărţii religioase
Attila Nyíri a propus o interpretare publicată în Theologiai Szemle, 39/1996 (pag. 91-98). În mare, procedeul pe care l-a folosit pentru descifrare a constat în a întoarce cartea şi a asocia fiecărui caracter litera cea mai apropiată. Este de reţinut însă că acelaşi simbol cunoaşte uneorii varii interpretări şi aceeaşi literă transcrie mai multe simboluri. În final, autorul ajunge la un text care, luat ca atare, are sens în maghiară şi este de natură religioasă.
Cercetătorul indian M. K. Singh susţine că textul este scris cu o variantă regională de Brahmi care poate fi citită. A transliterat primele 24 de pagini pentru a obţine un text în Hindi pe care apoi l-a tradus în maghiară şi l-a publicat în ediţia 2004/6 - 2005/1 a periodicului Turán. În interpretarea sa, codicele se vrea a fi o evanghelie apocrifă.
[modifică] Ipoteza cronicii vlahe
Viorica Enăchiuc interpretează codicele ca pe o cronică a blakilor (vlahilor), datată în secolele XI-XII (anacronism, de vreme ce hârtia e datată în secolul XVI), scrisă în latină „danubiană” vulgata[1] cu un „alfabet dac”.[2] În traducerea pe care o propune autoarea este descrisă o ţară condusă de un domn pe nume Vlad care poartă războaie împotriva uzilor, cumanilor, ungurilor sau goţilor. Apar toponime şi hidronime ca Arad, Dridu, Olbia, Ineu, Rarău, Nistru sau Tisa. Mai sunt amintite şi contacte diplomatice între Vlad şi Alexie Comnenul, Constantin Dukas sau Robert de Flandra.
La câteva luni după editarea cărţii (mai 2003), paleograful Dan Ungureanu publică un articol în Observatorul Cultural, unde critică vehement cartea editată de Viorica Enăchiuc, dar şi multe alte aspecte legate de şcoala românească de paleografie. Reacţiile sunt împărţite. Totuşi, creşte atât popularitatea codicelui, cât şi atenţia acordată noii interpretări, de altfel publicată în condiţii bizare.[3]
Unele dintre aspectele asupra cărora Ungureanu atrage atenţia sunt:
- potrivit autoarei, manuscrisul este scris de jos în sus, ceea ce ar fi nu numai inedit, dar şi improbabil; ar însemna ca mâna care scrie să mânjască rândurile deja scrise;
- echivalarea a 150 de grafeme (Viorica Enăchiuc declară scrierea fonetică, iar nu ideografică) diferite ce apar în codice cu doar 20 de litere (fără construcţii din grupuri de litere, cum este, de pildă, „kh” pentru „h” muiat în limbile vechi semito-hamitice);
- absenţa oricărei surse alternative referitoare la Alexie Comnenul, Constantin Dukas sau Robert de Flandra care să îl menţioneze pe Vlad;
- goţii ar reprezenta un anacronism istoric pentru perioada istorică în cauză (populaţia este considerată dispărută din a doua jumătate a secolului al VI-lea);
- dimensiunea teritoriului controlat de Vlad este mult prea mare;
- originalitatea unor fraze propuse de Viorica Enăchiuc cum ar fi: „Prielnic în trăire, din nou să strigi dătător! Iubire aleasă, matur de a merge cu cavaleria, să trăieşti plecarea!” sau „Pe acei unguri să spădăseşti.”
În ce priveşte codicele, Dan Ungureanu este de părere că manuscrisul este un fals alcătuit, cel mai probabil, în epoca romantică (este posibil să fi fost realizat cu puţin timp înainte de momentul când şi-a făcut apariţia), folosindu-se hârtie legată italienească (anii în care s-a aplicat respectivul filigran ar fi 1529-1540) din care s-au decupat marginile şi astfel s-a obţinut o cărticică de foarte mici dimensiuni, neobişnuite pentru secolul al XVI-lea. În plus, conţinutul e scris şi desenat în grabă. Ilustraţiile sunt naive, foarte simpliste şi nu aparţin niciunui stil de miniaturi medievale.
[modifică] „Melodia din Rohonczi Codex“
La finele anilor optzeci, etnomuzicologul Gheorghe Ciobanu, ghidându-se după atestarea făcută de Viorica Enăchiuc (pe atunci, Mihai), studiază conţinutul codicelui şi descoperă o notaţie similară unei cântări în neume gregoriene, pe care o numeşte cea mai veche notaţie descoperită a unei melodii româneşti. Deşi este probabil ca argumentele cercetătorului să vizeze o situaţie reală (este mult mai la îndemână a identifica un set de neume decât o scriere), atestarea împiedică eventuala melodie să fie cea mai veche. Dacă totuşi considerăm codicele ca document al secolului al XVI-lea, atunci melodia este contemporană cu unele tabulaturi polone din acelaşi secol, reprezentând cântece româneşti.
[modifică] Note de subsol
- ^ Versiunea prezentată de limbă latină este propusă de autoare ca limbă vorbită de români la acea vreme; totuşi, urmărind atestarea oferită de hârtie, limba nu poate fi româneasca secolului XVI, care este bine cunoscută specialiştilor şi foarte diferită de idiomul transcris în carte.
- ^ Nu se cunoaşte niciun alfabet inventat sau atribuit civilizaţiei dacice, cunoscută fiind interdicţia preoţilor de a scrie (situaţie asemănătoare cu cea a triburilor de celţi). În orice caz, corelaţia dacilor cu secolele XI-XII (sau XVI) este de sorginte, cel mult, simbolică.
- ^ Într-un articol din 1983, autoarea discuta deja în detaliu despre conţinutul codicelui, deşi primise o copie de doar câteva luni de zile. Viorica Enăchiuc nu este specialistă în limba latină, iar „latina vulgata” în care presupune că ar fi scris codicele este întărit de un dicţionar (foarte diferit de orice alt stadiu al limbii latine consemnat vreodată), dar o gramatică a respectivului idiom lipseşte.
[modifică] Bibliografie
- Ciobanu, Gheorghe (1990). Melodia din Rohonczi Codex, în revista „Muzica”, nr. 2/1990, pag. 59-72, Editura Muzicală, Bucureşti
- Deac, Augustin, Codex Rohonczy
- Enăchiuc, Viorica (2002). Rohonczy Codex, Editura Alcor, Bucureşti
- Pecican, Ovidiu. Falsuri patriotice româneşti, Observator Cultural, nr. 127/2002 (3-9 septembrie 2002)
- Ungureanu, Dan. Nu trageţi in ambulanţă, Observator Cultural, nr. 167/2003 (6-12 mai 2003)
[modifică] Vezi şi
[modifică] Legături externe
- Rohonczy Codex fotocopiat şi comentat de cercetătorul moldovean Andrei Vartic
- Zaharia Dumitru, Despre Rohonczi Codex (1), (2), (3)
- Alte trimiteri bibliografice
