Imagine:Ciot Mures.svg

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Imagine
Istoricul fişierului
Legăturile imaginii

Ciot_Mures.svg‎ (fişier SVG, cu dimensiunea nominală de 216 × 247 pixeli, mărime fişier: 7 KB)

[modifică] Licenţiere

Eu, autorul acestei imagini, prin prezenta, o ofer domeniului public. Aceasta se aplică în toată lumea. Dacă nu este posibil din punct de vedere legal, dau dreptul oricui de a folosi imaginea pentru orice scop, fără nicio condiţie, în cazul în care acestea nu sunt cerute de lege.
Aceasta face subiectul Termenilor.

Cadru geografic Satul Filea este situat in judeţul Mureş în zona central-nordică a ţării în centrul Podişului Transivaniei. Judeţul se întinde între culmile muntoase ale Călimanului şi Gurghiului până în Podişul Târnavelor şi Câmpia Transilvaniei. Axa fizico-geografică a judeţului este râul Mureş care străbate judeţul de la NE către SV pe o distanţă de 140 km; râul împrumutând şi numele Mureş, judeţului.

Stema judeţului Mureş se compune dintr-un scut sfertuit, cuprinzând, în primul cartier, pe fond roşu, o piesă istorică alcătuită dintr-un motiv central, de formă ovală, şi din buline alungite din aur; în cartierul doi, pe câmp de azur, se află o construcţie cu poartă închisă, cu şapte ferestre şi două turnuri, cu acoperiş conic retezat, totul din argint; în cartierul trei, tot pe fond de azur, se află o balanţă de aur, cu talgerele în echilibru. În ultimul cartier, pe fond roşu, se află trei brâuri ondulate de argint. Piesa metalica din primul cartier, dextra, este cunoscută sub denumirea Fibula de la Suseni, izvor arheologic de inestimabilă valoare, aparţinând fazei de început a epocii fierului. Ea reflectă nivelul de cultură materială şi spirituala al locuitorilor de pe aceste meleaguri, al geto-dacilor, în ansamblu. Construcţia din senestra evocă ctitoriile importante de pe aceste locuri, cât şi sistemul de fortificaţii specific epocii feudale. Balanţa, însemn heraldic care evocă justiţia socială, face aluzie la echilibrul şi cumpătarea locuitorilor, amintind, totodată, rolul activităţilor comerciale în progresul social. Brâurile argintii transpun în stemă bogaţia hidrologică a judeţului şi desemnează râurile Mureş, Târnava Mică şi Niraj. . În satele din judeţ pot fi întâlnite diverse tipuri structurale, în general localităţile păstrând aceaşi structură de la înfiinţare până în prezent. Structura compactă cu clădiri lipite una de alta este întâlnită în partea de sud-est a judeţului. Structura aglomerată, dar necompactă este caracteristică satelor de pe Valea Mureşului, Valea Nirajului şi Valea Târnavei Mici, dar poate fi întâlnită şi în partea de nord-vest a judeţului. Structura răsfirată, cu gospodării despărţite de spaţii agricole înşirate pe o reţea răsfirată de drumuri, este proprie mai ales satelor din zona montană. Structura risipită (gospodării foarte distanţate) poate fi întâlnită în zonele montane, pe de o parte şi în zonele cu sate foarte mici din Câmpia Transilvaniei, pe de altă parte.

De-a lungul Muresului, in defileu, pe versanti se zaresc stanci abrupte cu aspect de turnuri construite din aglomerate vulcanice.

In portiunile mai largi ale vaii se situeaza asezari umane: Ciobotani, Stanceni, Mestera, Neagra, Lunca Bradului, Androneasa, Rastolita, Galaoaia, Bistra Muresului, Pietris, Deda, Filea.

Zona ofera posibilitati reale pentru odihna, drumetii si practicarea unor sporturi de iarna. In apropierea satului Filea se afla rezervaţii naturale • Pădurea Mociar de la Solovăstru, aflată pe Valea Gurghiului - suprafaţă 48 ha, fiind inclusă în categoria IV conform criteriilor IUCN. Aici se află unii din cei mai bătrâni arbori din România, peste 700 de ani. • Parcul dendrologic din Gurghiu, aflată pe Valea Gurghiului - alături de speciile autohtone există şi specii exotice de arbori din Australia, America de Nord, America de Sud, Japonia. Amenajarea parcului a avut loc 1740 de familia Bornemisza, în cadrul curţii feudale de la Gurghiu. • Valea Botei Mari de la Zau de Câmpie • Muntele de sare de la Sovata Obiectivele turistice din judeţul Mureş care pot fi vizitate cu usurinta , fiind la distante mici fata de satul Filea sunt Scaunul Domnului | Defileul Mureşului | Lacul Ursu | Rezervaţia Mociar | Rezervaţia de Bujor de stepă | Parcul dendrologic din Gurghiu Vestigii istorice Cetatea medievală din Târgu Mureş | Cetatea medievală din Sighişoara | Ruinele castelului Bethlen | Casa Vlad Dracul | Castelul Gornesti | Turnul Sfatului | Castelul Kemeny | Castelul Bethlen Criş | Pasajul Scărilor | Castelul Bethlen | Castelul Lăpuşna | Monumentul de la Oarba de Mureş | Gurghiu ruinele cetate sec XIII | Castelul Teleky din Dumbrăvioara | Castelul Mariaffi

Cateva imagini din frumosul sat Filea.

Activitati specifice zonei: Agricultură Creşterea animalelor Turism rural Cultivarea pământului Activitati economice principale: Agricultură Exploatarea şi prelucrarea lemnului Comerţ Alimentaţie publică Activitate de agroturism în pensiuni

Obiective turistice: Scaunul Domnului din Munţii Călimani

Traseele turistice din munţii Călimani şi munţii Gurghiului Defileul Topliţa-Deda Barajul hidro-energetic Răstoliţa Cele şase biserici din cele patru localităţi Frumuseţile deosebite ale zonei -Bistra Mureşului

Istoria localitatii Filea si a imrejurimilor După un „marş" forţat de aproape 40 de kilometri, constrîns, pe de o parte, de presiunea continuă a munţilor, iar pe de alta, de scăderea din ce în ce mai accentuată a nivelului terenului, Mureşul, obosit, ajunge în sfîrşit la Deda, unde poate „respira" în toată voia. Munţii rămîn în urmă, iar nivelul dobîndeşte o anumită stabilitate. Liber pe mişcările lui, rîul îşi lărgeşte acum albia şi începe a cocheta cu pilcurile de sălcii, arini şi plopi de pe marginile sale. Freamătul lor molcom parcă îi mîngîie apele obosite de lupta cu stîncile defileului. Calea ferată şi şoseaua care i-au ţinut tovărăşie pînă aici se îndepărtează şi ele de cursul apei, beneficiind din plin de spaţiul mănos. Primii afluenţi care i se asociază în noua sa etapă sînt Gălăoaia şi Bistra, porniţi din adîncul Călimanilor, şi apoi Sebeşul, care ţîşneşte de sub culmile Ţibleşului, vărsîndu-se în Mureş, la Ruşii Munţi. La originile văii Bistrei se află două pîraie, Pîrîul Cald şi Pîrîul Rece, care coboară din Dealul Bistrei, ea colectînd apoi pîrîul Cofului, al Stegii, al Doncii, al Blidiresei, care, unite, se varsă apoi în Mureş, pe două guri: una mai mare, prin satul Bistra, iar cealaltă la Deda. Primele priviri ale Mureşului aruncate asupra noilor locuri întîlnesc în cale satele Bistra, Deda şi Filea. De la Bistra încep terasele deluroase, care, din ce în ce mai largi, se vor prelungi pînă la Reghin, unde se vor dizolva în colinele Cîmpiei Transilvaniei. Bistra şi Deda alcătuiau pînă acum cîteva decenii un singur sat, avînd păduri şi păşuni comune, comune fiind şi biserica şi şcoala, care se aflau în Deda pro-priu-zisă, Bistra fiind cătun. După Unire (distanţa dintre cele două aşezări fiind de patru kilometri), bistrenii şi-au înfiinţat o şcoală proprie, şi apoi şi-au înălţat şi o biserică, care nu e alta decît vechea biserică din lemn de la Deda, ridicată în 1842, Deda avînd acum o biserică din piatră, clădită şi zugrăvită între anii 1906 şi 1911. Bistra poartă astăzi numele de Bistra Mureşului, avînd la Deda numai relaţiile administrative obişnuite între sat şi comună. Orientată cu faţa spre Mureş, Bistra îşi prelungeşte casele pe o distanţă de cîţiva kilometri pe Valea Bistrei în sus, de la aceasta venindu-i şi numele, avînd forma unui triunghi cu baza deschisă spre Mureş şi cu vîrful înfundat în munţi. În susul Bistrei se află urmele unei vechi mînăstiri, ridicată în secolul al XV-lea de nişte călugări de la Mînăstirea Neamţului, care au căutat să intre pe această cale în contact permanent cu satele mureşene de aici. În locul mînăstirii de odinioară, care a fost dărîmată în secolul al XVIII-lea de urgia generalului Bucov, care a distrus şi celelalte mînăstiri ardelene ortodoxe, se află astăzi o clopotniţă ridicată de bistreni în anul 1935, unde se organizează în fiecare an o serbare a hramului Sf. Măria, de la 15 august1. Se pare că Deda, pornind de la numele ei, este cel mai vechi sat din regiune, fiindcă Deda, în limba slavonă, înseamnă „bătrîn", „bunic", numele fiindu-i dat de către slavii trecători pe aici, în bună parte asimilaţi, care, întîlnind în calea lor o aşezare cu aspect de vechime, nu i-au putut da alt nume pentru relaţiile dintre ei decît acela de „satul bătrîn", Deda. Şi astfel a rămas Deda. Există şi o versiune populară locală a acestui nume. Bătrînul Nichita Păşcanu, decedat în urmă cu 40 de ani, mi-a povestit astfel că numele satului ar veni de la afirmaţia unora dintre primii locuitori ai satului, aduşi aici de pe Cîmpie de unul dintre feudalii timpului, care, întrebîndu-i dacă sînt mulţumiţi de noul loc, ar fi răspuns: „Ne vom de da". „Atunci Deda să fie numele satului", a hotărît feudalul. Dar acesta, probabil, nu este decît un joc de cuvinte. Revenind la toponimia slavă, slav este şi numele rîului Bistra (apă repede), după cum mai sus am întîlnit şi Topliţa (apă caldă). Pe hotarul comunei Deda se află şi alte denumiri de deal, Branişte (pădure de stejar, loc de vînat,) Stărinoasa (loc vechi de păşunat), Căţînaş (coastă de deal în formă de platou), Laz (loc despădurit), Slatina (loc sărat). Despre vechimea satului vorbesc şi unele indicaţii arheologice mai largi, în virtutea cărora drumul care urca pe Mureş de la Alba Iulia ajungea, ţinînd linia sinuoasă a coastei teraselor, pînă la Deda, unde se pare că a existat şi un castru, locul aflat deasupra satului numindu-se şi astăzi Cetatea. În apropierea Cetăţelei se află şi astăzi vechiul cimitir al satului, unde învăţătorul Ion Borşianu susţinea, în copilăria mea, că s-ar fi găsit unele cărămizi romane. Capătul drumului roman şi locul pe care s-a ridicat castrul amintit vor fi fost, după tradiţia locală, o aşezare dacică, satul existînd încă de atunci, el menţinîndu-şi existenţa prin veacuri. O altă dovadă a vechimii satului o constituie şi unele vestigii ceramice, la Deda aflîndu-se un colţ de sat - situat într-o vale, Valea caselor -, numit Olari, în care trăiesc mai multe familii care, pînă acum cîteva decenii, îşi cîştigau existenţa lucrînd oale. Metoda lor de lucru - confecţionarea oalelor, exclusiv manual - era însă mai veche, datînd din vremuri imemoriale, prin utilizarea ei neîntreruptă constituind o dovadă pentru vechimea şi continuitatea poporului român. O parte dintre oalele de la Deda, lucrate după această metodă, au fost expuse acum cîţiva ani, de către arheologul Bobu Florescu, la o expoziţie de la Praga, stîrnind un mare interes. Cercetările şi rezultatele obţinute de Bobu Florescu nu făceau, de altfel, decît să confirme afirmaţiile mai vechi ale arheologului şi etnografului Filimon de la Tîrgu Mureş, care au fost însuşite şi de geograful Simion Mehedinţi în 1941. După harta alcătuită de Mehedinţi, astfel de oale se confecţionau, utilizînd aceeaşi metodă, şi în satele învecinate, Petriş şi Ruşii Munţi. Ca posesiune feudală, Deda e înregistrată cu acest nume începînd din secolul al XIV-lea (1393), ea existînd însă, ca şi alte sate din jur, cu mult înainte, ca obşte liberă ţărănească. Unii istorici maghiari menţionează posesiunea şi cu rostirea locală ţărănească: Gyeda, Dieda. Prin Valea Bistrei şi apoi prin plaiul Bistriciorul, Deda a avut întotdeauna căi deschise înspre Vatra Dornei şi Mînăstirea Neamţului. Plecînd din Deda, în zorii dimineţii, călătorul poate ajunge seara la Vatra Dornei - vecinătatea determinîndu-i pe unii călugări de la Neamţu să înfiinţeze aici, în secolul al XV-lea, o mînăstire, asupra căreia vom reveni. Deda nu numai că este unul dintre satele cele mai vechi ale regiunii, dar, totodată, este şi unul dintre cele mai frumoase. De pe terasa de deasupra lui, despărţită de sat prin coasta numită Dealul Popii, se deschide o panoramă dintre cele mai largi şi mai variate. Privind spre stînga, cu faţa spre Mureş, vezi înspre răsărit Valea Mureşului, pregătindu-se să iasă din defileu, spinările ultimelor dealuri coborîndu-se încovoiate pînă la marginea rîului, avînd înfăţişarea unor mari balauri coborîţi să se adape. Spre nord-est ţi se arată, în toată măreţia şi amploarea lui, Muntele Scaunul Domnului (1380 m) - un fel de Retezat al regiunii -, înconjurat de aceeaşi legendă ca şi vechiul Olimp al Eladei - locul de unde Dumnezeu judecă lumea -, care domină toate întinderile. Pădurile de brad alb care îl acoperă sînt imense. În spatele terasei se înalţă dealurile Piesei şi ale Tarniţei, de unde poţi lua calea spre Colibiţa şi spre satele Bîrgăului. În faţă ţi se deschid, sub un cer larg boltit, culmile Ţibleşului (1219 m), ale Zăspadului din Munţii Gurghiului, la poalele cărora sînt aşezate satele Filea şi Ruşii Munţi. Uitîndu-te în dreapta, privirile ţi se întîlnesc cu oglinzile Mureşului, care strălucesc în lumina soarelui printre zăvoaiele de plopi şi sălcii, precum şi cu turnurile bisericilor din Filea, Ruşii Munţi, Petriş, Morăreni. Şoseaua e străbătută necontenit de automobile şi autobuze. La picioare, sub coasta acoperită de salcîmi şi măceşi, se întinde satul, reprezentat printr-un adevărat rîu de case acoperite cu ţigle roşii, care curge impunător de-a lungul şoselei naţionale. Proeminenţele îţi relevă biserica, mai înaltă ca orice altă biserică mureşeană, clădirea etajată a liceului şi gara, care deschide drumul trenurilor spre Tîrgu Mureş şi Baia Mare. Rar se poate vedea o panoramă mai întinsă şi mai spectaculoasă decît cea oferită de terasa de la Deda. Ea pare şi mai captivantă dacă o priveşti de pe dealurile de la Filea, de pe Bubireica îndeosebi, care îţi oferă o privelişte mai largă şi mai nuanţată, colorată în verde şi albastru pînă la marginile Piesei şi ale Scaunului. Evoluţia demografică a satului, în lipsă de documente, e greu de constatat. Lucrurile vor începe să prindă mai mult contur abia la începutul secolului al XVIII-lea, cînd, în 1724, se face prima conscripţie social-economică a regiunii. Din aceasta se află că, în acel an, Deda avea 53 de familii de iobagi şi opt familii de zileri (jeleri), care nu aveau nici casă proprie. Alte şapte familii erau lipsite de identitate socială. Totalul familiilor era de 68. Calculînd cîte cinci membri la o familie, totalul populaţiei se ridica la 350 de persoane. Pe teritoriul satului nu locuia nici un nobil şi nici un „cetăţean" (burghez, meseriaş). Filea - sat înregistrat ca posesiune feudală la sfîrşitul secolului al XV-lea (1497) -avea, în acelaşi timp, 12 familii de iobagi şi patru familii de zileri. După tradiţia 49 locală, Filea - numită în ungureşte Füleháza, „casa lui Füle" - ar fi fost o „felie" a satului Deda, primele familii numindu-se Bîndilă şi Stoica. S-au mai adăugat, cu timpul, familiile Ştef, Cazan, Branea. Petrişul (Maroskövesdi) - cunoscut ca posesiune din secolul al XV-lea (1451) -avea 19 familii, iar Dumbrava (Marosliget) 49 şi, respectiv, cinci. Locuitorii din Deda dispuneau, ca iobagi, de un teren arător, care producea 168 de cible (găleţi) şi fînaţ pentru 135 de vite. În sat se aflau două căldări de fiert bere (berării) şi două pive pentru postav (pănură pentru sumane şi cioareci)2. Pivele se vor fi aflat pe rîuleţul Bistra, pe locul unde mai tîrziu se vor aşeza morile. Filea avea 46 de familii (266 de locuitori), care locuiau în 49 de case. Refugiaţi erau şase. Ca proprietari ai satului erau menţionaţi Antonio Kornis, Samuil Gyulay, George Karda, Simon Kemeny ş.a. Preot nu aveau, servindu-le cel din Deda. La Petriş existau 48 de familii, care aveau 46 de case (306 locuitori), stăpîn al satului fiind baronul Simon Kemeny5. Datorită statisticilor se ştiu numele mai multor preoţi care au slujit la Deda, totuşi edificii de biserici se cunosc mai puţine şi nici una - în afară de mînăs-tirea de pe Bistra - înainte de mijlocul secolului al XVIII-lea. Se pare că locul primei biserici edificate în satul Deda - evident, din lemn - va fi fost la poalele cimitirului, unde se vede şi astăzi o mică terasă potrivită pentru un asemenea scop. E greu de spus cînd s-a construit prima biserică - şi prima şcoală, de altfel -, dar se ştie că, la începutul secolului al XlX-lea, ea exista, fiind însă foarte veche. Pe la 1840, dedenii - preot fiind Toader Matei, fiu al comunei - s-au hotărît să-şi facă o nouă biserică, mai încăpătoare - numărul locuitorilor se înmulţise - şi, totodată, mai frumoasă. Ca loc pentru noua biserică nu a mai fost păstrat locul cel vechi din grădina cimitirului, ci s-a ales unul din faţa actualei pieţe, în stînga văii caselor. Începută în anul 1841, biserica - şi aceasta tot din lemn - a fost terminată în 1843, an în care s-a făcut şi tîrnosirea ei. Pe placa de întemeiere se precizează că la clădirea bisericii preotul Matei a avut „cheltuială mare" şi a dovedit „multă osîrdie". Curator al bisericii a fost Toader Ghidiu. O parte din pictura frontonului a fost făcută în 1844 de către zugravul Grigore Şerban Muldovanul, din Tîrgul Pietrei, şi de către ucenicul său, Vasile Mărginean, din Ragla. Tot ce s-a putut folosi din vechea biserică, inclusiv obiectele de la mînăstire, a fost adus aici. Diferiţi credincioşi au înzestrat-o apoi cu alte icoane, destinate unei îndelungate existenţe. Printre donatorii de icoane, care se păstrează şi astăzi la biserica din Bistra, pentru motivele pe care le vom vedea în paginile următoare, se află curatorul Toader Ghidiu cu familia lui, Niculae Busuioc, Nechita Păşcan cu soţia sa, Ana, şi cu părinţii săi, Vasile şi Dochia, şi alţii. Toate aceste icoane au fost zugrăvite de pictorul din Tîrgu Pietrei, legăturile cu meşterii moldoveni fiind frecvente în regiune. N-am putea trece însă mai departe fără să scriem cîteva cuvinte şi despre şcoală. În 1802 se menţionează, într-un raport al „solvgăbirăului" Joja Gyorgy către prefectura comitatului Turda, existenţa la Deda a învăţătorului Ignat Buculeu7. Un alt Buculeu, Eusebiu (Isevie), probabil fiul celui de mai sus, funcţiona în 1839, ca „şcoală", servind - după tradiţie - tinda bisericii. Va urma Constantin Morărean (născut în 1816) - originar din Morăreni -, care funcţionase mai întîi ca „dascăl" (cantor) la biserică. Morărean va fi menţionat şi în 1858, într-un alt raport oficial, cu precizarea că pregătea 104 elevi, băieţi şi fete8. Numărul mare al elevilor ne face să credem că, între timp, se va fi ridicat şi o şcoală. La numai cîţiva ani de la tîrnosirea bisericii, dedenii au fost cuprinşi şi ei de avîntul revoluţionar al anului 1848, jugul iobăgiei apăsîndu-i şi pe ei. Printre ultimii „domni stăpîni de pămînturi" în această regiune, cuprinzînd şi pămînturile dedenilor, se aflau baronii Kemeny şi Bânffy de la Maros Vecs (astăzi Brancoveneşti) şi Cluj, precum şi familiile săseşti Kos şi Svoarchez de la Reghin. De aceştia depindeau dreptul la păşunat al oilor şi al vitelor, terenurile arabile, ca şi exploatarea pădurilor. Condiţiile de muncă au fost întotdeauna grele, iar veniturile mici. Pînă la 1848, în Deda n-au existat decît case acoperite cu paie, rar aflîndu-se cîte una acoperită cu şindrile. Desfiinţarea iobăgiei îi interesa deci şi pe ei, ca o necesitate vitală. Distanţa de Blaj - unde urma să se ţină adunarea revoluţionară românească - i-a împiedicat pe iobagii din Deda să participe trimiţînd doar un delegat. Acesta a fost învăţătorul şi cantorul Constantin Morărean, care a reprezentat, de altfel, întreaga vale a Mureşului de sus, deoarece n-a putut participa nimeni din satele de aici. De la Reghin în jos, rîndurile celor care mergeau la adunare s-au îngroşat însă din ce în ce mai mult. La Blaj, învăţătorul din Deda s-a întîlnit cu preotul Ştefan Branea de la Aluniş, care avea să scrie apoi şi o interesantă cronică asupra evenimentelor p'aşoptiste privite din perspectiva Mureşului -cronică asupra căreia vom reveni. Prin Constantin Morărean, care i-a văzut şi i-a orientat aici pe toţi corifeii revoluţiei - Simion Bărnuţiu, Avram Iancu, George Bariţiu, A.T. Laurian - iobagii de la Deda au proclamat şi ei independenţa şi egalitatea naţională, desfiinţarea iobăgiei şi a tuturor opreliştilor aflate în calea libertăţii şi a progresului, şi au strigat, alături de celelalte mii de ţărani revoluţionari: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!". La întoarcerea de la Blaj, învăţătorul Morărean a adunat tot poporul la biserică, unde, în prezenţa preotului Teodor Matei, le-a expus în mod amănunţit cele auzite la Blaj. Vestea întinzîndu-se pe toată Valea Mureşului, spre toamnă, după a treia adunare de la Blaj (15-25 septembrie), a sosit la Deda un grup de flăcăi de la Bilbor, în frunte cu „căpitanul" Ioan Bilboreanu, care, împreună cu Morărean, a organizat o nouă adunare la biserică, la aceasta participînd, pe lîngă dedeni, şi numeroşi bărbaţi din Bistra, Filea şi Petriş. În faţa acestora a luat cuvîntul, înflăcărînd mulţimea, preotul Matei, precum şi cei doi iniţiatori, Morărean şi Bilboreanu. Întreaga adunare a depus cu multă însufleţire jurămîntul de credinţă pentru revendicările revoluţionare, repetînd jurămîntul de pe Cîmpia Libertăţii. Deda a avut astfel şi ea adunarea ei revoluţionară, spiritul revoluţionar pătrunzînd în toate inimile. După depunerea jurămîntului, o bună parte dintre ei, conduşi de I. Bilboreanu şi C. Morărean, au coborît pe Mureş în jos, pentru a intra în legiunea de la Sînpaul - Legiunea a III-a a lui Vasile Moldovan9. Cu toţii au luat parte la sîngeroasa bătălie de la Sîntioana, astăzi Voievodeni, unde viteazul de la Bilbor şi-a găsit moartea10. În urma acestor manifestări, nici Deda, ca şi celelalte sate din jur, n-a fost scutită de anumite represalii. Dintr-o comunicare orală a bătrînului Nichita Păşcan, decedat la 80 de ani, am aflat astfel că, în vara anului 1849, încrezători în victoriile lui Bem, fără a bănui rapida înaintare a armatelor ruseşti, o companie de secui a pătruns în comuna Deda, de unde a ridicat un număr de şase ţărani - preotul, împreună cu Constantin Morărean, se refugiase pe Pleşa -, pe care i-a escortat la Reghin, cu intenţia de a-i împuşca. Ţăranii ridicaţi se numeau Ioan Ceontea, epitrop al bisericii, cantorul Trif Buta, Vasile Oancea, Ghidiu Cirică, Cosma Vindireu şi Ion Păşcan. Din Reghin i-au scos către Iernatfaia, astăzi Iernuţeni, acolo fiind ales locul de execuţie. Cînd au ajuns la pod, au auzit însă că ruşii au intrat în Reghin. Înspăimîntaţi, secuii au luat-o la fugă, abandonîndu-i pe cei şase prizonieri, care s-au întors astfel acasă. În satele din apropiere - Ruşii Munţi, Dumbrava, Rîpa de Jos şi Rîpa de Sus -, cum se va vedea în paginile următoare, teroriştii secui au comis nenumărate jafuri şi asasinate. Atunci s-a refugiat la Deda şi familia Netea, unii dintre membrii săi luînd calea Bucovinei. În urma revoluţiei, precum se ştie, iobăgia a fost desfiinţată, iar în 1854 s-a procedat la împroprietărirea foştilor iobagi, atribuindu-li-se locurile de după deal (Roginile, Irugile, Munciile, Pîrîul mălaielor, Cuejdelul, Colnicele, Rîmetea etc), de la Mureş, păşunile de după Cetatea (Mestecenii) şi de pe Bistra, precum şi pădurile de la poalele Călimanilor. Împroprietărirea s-a făcut cu multe abuzuri, care au dat naştere la numeroase procese, dar ea a însemnat un enorm pas înainte, de la această dată începînd o nouă eră atît pentru Deda, cît şi pentru satele din jur. În anul 1856 a murit preotul Teodor Matei, ctitorul noii biserici, în locul său fiind numit preotul Ioan Popescu, originar din Dumbrava, care a fost hirotonit de episcopul Andrei Şaguna la 5 ianuarie 1857, păstoria sa avînd să dureze pînă la 1890". Ioan Popescu, absolvent al Teologiei din Sibiu, este autorul schiţei istorice a mînăstirii de pe Bistra, pe baza căreia Andrei Şaguna a introdus existenţa acestei mînăstiri în Istoria bisericei ortodoxe (1860). Era abonat la ziarele timpului, „Telegraful român" de la Sibiu şi „Gazeta Transilvaniei" de la Braşov. El a făcut, totodată, în bună tradiţie cronicărească, pe diferite registre şi cărţi bisericeşti, numeroase însemnări despre evenimentele şi calamităţile timpului, lăsînd astfel urmaşilor o fidelă oglindă a zbuciumului vieţii celor din trecut. Însemnările menţionate se referă la anii 1861-1875, în anul 1890 fiul său, Leon, copiindu-le într-un manuscris unitar. Din acest manuscris aflăm că în anii 1861-1863 a fost o secetă mare, „aşa cum oamenii din acest secul nu au mai apucat", bucatele pîrjolindu-se pe cîmp şi satul întreg fiind osîndit la o foamete cumplită. Din cauza secetei, au secat mai multe izvoare din munte, printre care şi izvorul din poiana Scaunului Domnului, acesta rămînînd fără „nici o picătură de apă". Seceta a determinat numeroase incendii în pădurile din împrejurimi, la stinsul cărora au fost scoşi şi „necăjiţi mii de oameni". 5 iunie 1864 a fost o „zi de jale", fiindcă în această zi s-a pornit un „vifor năprasnic", care a doborît păduri întregi, a smuls copaci din rădăcini, a omorît oameni şi vite pe cîmp, a prăbuşit case pînă în mijlocul Reghinului, printre care s-au aflat „cele mai scumpe curţi" (case mari). Viforul, care a ţinut o oră şi jumătate, a fost urmat de un întuneric înfricoşător şi de o gheaţă înspăi-mîntătoare, din care, prin topire, s-a format un „povai" (torent) uriaş. În anul următor, la 30 ianuarie 1865, un alt vifor s-a iscat din nou, ţinînd două zile, surpînd alte zeci de case şi provocînd noi dezastre. „Aşa o furtună - scria Ioan Popescu - n-a mai fost de o sută de ani". Cronicarul nu înregistrează însă numai calamităţile naturale, ci şi evenimentele de ordin politic şi militar. La 29 martie 1865 el menţionează astfel vizita la Deda a guvernatorului Transilvaniei, Fallcot de Creneville, care, înspăimîntat de proporţiile foametei ce bîntuia în regiune, a intrat prin diferite case şi „au ispitit cu ce trăiesc oamenii". În urma raportului lui Creneville s-au trimis la Deda şi în alte sate cîteva zeci de căruţe cu alimente. Foametea din regiune, provocată de cumplita secetă, n-a împiedicat însă autorităţile de stat să urmărească fără milă, prin execuţii crîncene, plata impozitelor, fapt ce l-a determinat pe inimosul, dar blîndul cronicar să exclame: „Poporul geme sub jugul apăsător şi mîntuirea nu ştim cînd va veni!". Privirile sale se îndreaptă însă şi spre alte probleme de care depinde soarta a nenumăraţi oameni. E vorba despre războiul din 1866 dintre Prusia, Austria şi Italia, pentru care au fost mobilizaţi şi mii de ardeleni, printre care şi numeroşi fii ai comunei Deda. „Peste o sută de mii de oameni - scria el în august 1866 - s-au prăpădit pînă acuma", bătălia cea mai sîngeroasă fiind la Koniggraetz. Războiul dintre cele două puteri germane, Prusia şi Austria, la care, ca aliată a Prusiei, s-a asociat şi Italia, numită mai înainte Regatul Sardiniei şi al Piemontului, a preocupat la Deda nu numai pe preotul Popescu, ci şi pe ţărani, pînă în preajma primului război mondial, bătrînii vorbind mereu de „bătălia împăratului cu Praisu (Preusse) şi cu Pămintezu (Piemontezu)". De la aceşti bătrîni, printre care se afla şi bunicul meu, am aflat şi eu întîia oară despre acest război, urzit de Bismarck, pe care aveam să-l studiez apoi ca elev şi mai tîrziu ca istoric. În vara anului 1872 a izbucnit holera în regiune, în satul Cuejdi (Petriş) murind peste 120 de locuitori, printre care şi familia poetului Sava Florea. „Vara întreagă - scria Ioan Popescu - cuejdenii n-au mai făcut alta decît să îngroape la morţi, cei mai mulţi fără preoţi". Din Deda n-au murit de holeră decît şapte-opt oameni şi tot cam pe atîţia de „grumăzare" (difterie). În 1866 trecea prin Deda - unde avea să facă un popas de două-trei zile în casa epitropului Ion Ceontea - Mihai Eminescu (a doua casă de la biserică spre vale, astăzi proprietatea lui Victor Ceontea), care va lăsa în familia gazdei amintiri de neuitat, ce urmau să fie transmise din generaţie în generaţie de către profesorul Teodor Ceontea, fiul lui Ion, şi apoi de către nepotul acestuia, învăţătorul Grigore Ceontea. Nimeni n-a bănuit însă atunci cine era tînărul pornit în pribegie, care, peste numai cîţiva ani, avea să devină „Luceafărul poeziei româneşti". În vara anului 1875 s-a produs o invazie de cosaşi (o specie de lăcuste), care au distrus toate culturile de iarbă, de n-au mai putut cosi oamenii decît nişte „cotoare", precum şi holdele de grîu şi ovăz. În timpul păstoriei preotului Ioan Popescu, Deda a făcut un mare pas înainte, mai ales cu privire la despădurirea (lăzuirea) unor locuri necesare culturilor de cereale (locurile de după deal şi bercurile de la Mureş) şi la construirea de case acoperite cu şindrile şi ţigle. În 1876, primind o danie şi din partea preotului Teodor Şandru din Petriş, s-a acoperit din nou cu şindrile biserica din 1843, meşterul lucrător fiind George Bota din Borgo-Mijloceni. În acest an s-a ţinut la Deda şi o însufleţită adunare generală a despărţămîntului Reghin al „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român" - a doua zi după înfiinţarea sa -, sub prezidenţia lui Ioan Pop Maior. Cu această ocazie, s-au înscris în „Asociaţiune" toţi intelectualii (preoţii, notarii şi învăţătorii) din Deda şi din satele învecinate, precum şi numeroşi ţărani, înregistrînd adunarea de la Deda, „Gazeta Transilvaniei" de la Braşov scria că aceasta a fost de importanţă epocală12. În anul următor, declarîndu-se peste Carpaţi războiul pentru independenţa României, locuitorii comunei Deda şi, alături de cei din Filea şi Petriş, la iniţiativa notarului Iosif Fîncu, au contribuit cu donaţii în bani pentru susţinerea Armatei Române, contribuţia lor fiind consemnată de „Gazeta Transilvaniei" (1878, nr. 14, din 3 martie). Iosif Fîncu (1836-1896), care a funcţionat şi ca magistru poştal şi protopretor, element dinamic, a fost, totodată, unul dintre întemeietorii despărţămîntului din Reghin al „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român" (1874) şi al băncii „Mureşiana" din acelaşi oraş (1886)13. Alături de preotul Ioan Popescu, el a fost, în acelaşi timp, un neobosit militant pentru ridicarea economică şi culturală a satului. Cea mai frumoasă acţiune şi realizare a sa a fost însă susţinerea războiului din 1877, prin aceasta introducînd Deda în rîndul comunelor ardelene luptătoare pentru independenţa şi vinitatea naţională. La primul recensămînt local, făcut după Revoluţia din 1848, Deda avea - împreună cu Bistra - 1843 de suflete, dintre care 624 de bărbaţi şi 619 femei. Alte recensăminte din secolul al XlX-lea s-au făcut în anii 1880 şi 1896, la primul aflîndu-se 1589 de suflete, iar la al doilea 1899. În amintirea preotului Ioan Popescu, fiii săi, Leon şi Iosif Popescu, au înfiinţat, la 31 decembrie 1906, o fundaţie în valoare de 1500 de coroane, intitulată „Preotul Ioan şi Măria Popescu", pentru atribuirea de burse elevilor din comuna Deda care urmau studii superioare. În timpul păstoriei lui Ioan Popescu, şcoala avînd caracter confesional, au funcţionat la Deda următorii învăţători, care, în acelaşi timp, au îndeplinit şi serviciul de cantor. În primii ani se menţine astfel bătrînul paşoptist Constantin Morărean, care, la 1865, se afla încă în funcţie14. Morărean funcţiona şi în 1870, cînd i s-a ridicat salariul de la 80 de florini, cît avusese pînă atunci, la 200 de florini, însufleţirea şi talentul lui de cîntăreţ i-au creat o reputaţie durabilă, amintirea lui fiind evocată şi astăzi. Fiul său, Ştefan Morărean, avea să fie şi el cantor, iar unul dintre nepoţii săi, Iosif Mariş (1914-1972), excelent violonist şi dirijor de cor, va ajunge profesor la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. După retragerea lui Morărean, postul de învăţător şi, totodată, de cantor va fi ocupat de Ionuţ Matei a Popii, fiul preotului Teodor Matei, şi apoi de Vasile Gliga, ambii născuţi în Deda, dar fără studii preparandiale. În acest timp, peste Mureş, la Filea, a funcţionat ca preot Pavel Stoica, hirotonit la Sibiu, care, alături de preotul Ştefan Branea de la Aluniş, a participat la mişcările revoluţionare mureşene de la 1848, şi apoi Ciril Fulea de la Jabeniţa, absolvent din 1864, căruia în 1898 îi va urma George Cazan. La Petriş va funcţiona Teodor Şandru, născut acolo, urmat de fiul său Ioan. Primul învăţător cu studii al comunei Deda a fost Vasile Matei, născut în 1849 în satul Nadăşa, de lîngă Reghin, care urmase Seminarul Teologic de la Sibiu. În 1873 a fost numit învăţător15. „Era - cum îl descrie unul dintre succesorii săi, învăţătorul Ion Borşianu - un tînăr înflăcărat şi plin de voinţă de a munci pentru sat. Bun român şi harnic învăţător. Se purta blînd cu elevii. A dezvoltat şi o însemnată activitate extraşcolară, ţinînd cursuri cu adulţii, bărbaţi însuraţi în vîrstă de 25-30 de ani, pe care i-a învăţat scris-cetit şi socotit"16. Pentru sîrguinţa lui i s-a ridicat salariul de la 200 de florini la 250 de florini. El a introdus şi registrele de evidenţa elevilor şi absolvirea lor. După doi ani de funcţionare ca învăţător la Deda (1872-1874), Vasile Matei a trecut ca preot în satul Rîpa de Jos, în locul său fiind numit Radu Matei. Şi acesta era originar din Nadăşa şi avea studii preparandiale şi teologice. La plecarea lui a fost numit ca învăţător şi capelan, ajutor de preot, fiul lui Ioan Popescu, Leon Popescu, absolvent al Teologiei din Sibiu, care va servi vreme de aproape un deceniu, la moartea tatălui său fiind ales preot (1890). În deceniul următor au funcţionat mai mulţi învăţători, toţi cu pregătire de specialitate, fără însă ca vreunul să rămînă definitiv: Iosif Popescu, al doilea fiu al lui Ioan Popescu (1890-1891), Izidor Suceava (1893-1894 - salariu de 300 de florini), Mihail Todea din Săcal (1894-1895), Avram Giurgiu (1895-1896), Leon Maior din Huduc (astăzi Maioreşti, 1896-1897), Ilie Şulariu din Rîpa de Jos (1897-1898) şi, în sfîrşit, începînd din 1898, Ion Borşianu din Dumbrava, care se va căsători la Deda şi va rămîne aici pînă la moarte. Cu Ion Borşianu va începe o eră nouă pentru şcoala din Deda, asupra căreia ne vom opri în paginile următoare. Învăţămîntul era rigid confesional. Învăţătorului Leon Maior de la Huduc, sat greco-catolic, i s-a pus condiţia, fiind ales la Deda, sat ortodox, de a „face imediat trecerea la biserica noastră în toată regula în timpul cel mai scurt", cum se arăta în procesul-verbal al alegerii, pînă la „trecere" urmînd să nu i se plătească salariul. Rigidă era şi atitudinea administraţiei de stat cu privire la obligaţia învăţătorilor de a cunoaşte limba maghiară. Învăţătorul Ilie Şulariu a fost astfel înlăturat din post în luna ianuarie 1899, fiindcă se constatase de către inspectorul Deak Lajos că nu ştie ungureşte, deşi acesta nu avea în şcoală nici măcar un elev maghiar. În Filea a funcţionat în această perioadă ca învăţător Teodor Stoica (1859-1864), probabil fiul preotului Pavel Stoica, socotit ca învăţător „de laudă". A avut 74 de elevi. În 1879, satul avea şcoală proprie, corespunzătoare. Ultimul învăţător confesional a fost Teodor Libeg. Astăzi, Filea are patru posturi de învăţători, o grădiniţă de copii şi un spaţios cămin cultural. Leon Popescu (născut în 1854) a fost ales preot în Deda în anul 1891 şi a decedat la 23 iulie 1907. Deşi a murit la numai 53 de ani, prin prestigiul şi creaţiile lui a rămas în amintirea poporului ca figura clasică a preotului, la el fiind raportaţi, prin comparaţie, toţi preoţii care aveau să-i urmeze. Leon Popescu este ctitorul actualei biserici de piatră din Deda, operă a arhitectului I. Pamfilie de la Sibiu, edificată între anii 1906 şi 1907, şi totodată al unei spaţioase şcoli primare cu două săli de clasă şi locuinţă pentru învăţător. Iconostasul şi altarul bisericii avi fost lucrate de meşterii locali Ionuţ şi Toma Marcu - tatăl şi fiul -, asupra cărora vom reveni într-un alt loc. În 1907, deşi satul fusese greu încercat în anul precedent de un incendiu care a nimicit zeci de case, s-au procurat pentru biserică şi trei clopote: clopotul mare cu tonul G (sol), de 400 de kilograme, clopotul mijlociu cu tonul B (mi), de 240 de kilograme şi clopotul mic cu tonul D (re), de 120 de kilograme. În anul următor, după moartea lui Leon Popescu, care a fost înmormîntat în cimitirul noii biserici, s-a procedat la tîrnosirea provizorie a bisericii, de către protopopul Galaction Şagău de la Reghin (7/20 septembrie), credincioşii fiind dornici de a asculta cît mai repede Liturghia în biserica nouă. Tîrnosirea definitivă s-a făcut abia în anul 1912, după ce, între timp, dedenii îşi aleseseră un nou preot (1 martie 1908). Acesta a fost Ioan Vodă de la Topliţa, care îşi făcuse studiile de Teologie la Cernăuţi. Tîrnosirea s-a făcut de către mitropolitul Ioan Meţianu de la Sibiu, ea echivalînd, prin solemnitate şi amploare, cu o adevărată sărbătoare naţională mureşeană17. Prin masivitatea, armonia proporţiilor şi pictura ei, biserica de la Deda, zidită după modelul bisericilor din Moldova, a fost considerată ca una dintre cele mai impunătoare biserici româneşti din răsăritul Transilvaniei. Faima ei, fiind aşezată lîngă drum, s-a întins repede şi prin alte ţinuturi. La 15 aprilie 1911, credincioşii din Borgo - Bistriţa l-au trimis la Deda pe epitropul Simion Buta pentru a cere dedenilor planul de construcţie al bisericii, pentru a ridica şi ei în satul lor un edificiu asemănător. Popa Vodă, sub a cărui îngrijire s-a realizat pictura şi s-au ridicat casele parohiale, a fost un cărturar cu largi preocupări, înzestrat cu mult dinamism. La 30 ianuarie 1911, pe lîngă cele de mai sus, el a întemeiat o bibliotecă parohială, prima de acest fel în regiune, fiind susţinută din fonduri adunate de la săteni. Cititorii bibliotecii aveau să plătească următoarele taxe: zece fileri adulţii şi patru fileri copiii, pe timp de 14 zile. Primul stoc al bibliotecii a fost alcătuit din 59 de volume. În 1913, ajungînd în conflict cu familia Ghideştilor, Ion Vodă a renunţat la parohia Deda şi a emigrat în România, unde a fost numit paroh în Bucureşti. În locul său a fost ales Pavel Suciu (15 martie 1914), originar de pe Tîrnava Mare, în acel moment preot în comuna Gorneşti, care va păstori pînă în anul 1928. El avea să vegheze asupra satului şi a bisericii în anii grei ai primului război mondial, în decursul căruia autorităţile de stat avi confiscat clopotele bisericii, pentru a face din ele tunuri pentru cîmpul de luptă. Îndată după război, Suciu va milita cu mult elan şi cu deplină izbîndă pentru procurarea altor clopote, tot atît de impunătoare. Care a fost situaţia şcolii de la 1898 încoace, anul în care a fost ales ca învăţător Ion Borşianu? Borşianu era un om cu înzestrări multiple. Bun pedagog, bun muzician şi bun gospodar. Făcuse secţia pedagogică a Seminarului Teologic de la Sibiu, pe care o terminase în condiţii strălucite. În decursul studiilor a condus, ca dirijor, corul teologilor. Cînta la flaut şi la vioară. Căsătorindu-se la Deda, s-a ocupat în mod practic de toate problemele economiei săteşti. Ştia să are, să semene, să secere, să îngrijească vitele; cunoştea bine pomicultura şi horticultura. Ori de cîte ori mi-1 amintesc, gîndul îmi fuge spre Moş Trandafir, dascălul lui Mihail Sadoveanu. Ca şi acesta, ştia să treacă fără greutate de la descărcatul unui car cu fîn la o lecţie de aritmetică sau la o repetiţie corală. Neuitate mi-au rămas lecţiile lui de istorie şi fizică, de geografie şi aritmetică. A fost colaboratorul ideal al lui Leon Popescu, alături de care a participat la edificarea unei noi şcoli, cu două săli de clasă şi locuinţă pentru învăţător, cea veche devenind neîncăpătoare (1904). În acelaşi timp, el a organizat şi un excelent cor bisericesc. Pînă în 1907 a funcţionat singur, la şcoala din Deda venind şi elevii din Bistra. În 1907 s-a înfiinţat un al doilea post de învăţător, pe care 1-a ocupat, la 23 aprilie, Grigore Ceontea, fiu al satului. Acesta îşi făcuse studiile la preparandia din Arad, pe care o conducea unchiul său, Teodor Ceontea, pe care îl vom evoca în paginile următoare. Funcţionase pînă atunci în comunele Filea (1901-1905) şi Hodac (1905-1906). Avea înclinări politice şi publicistice. Spre deosebire de Borşianu, care era un om sobru şi grav, Ceontea era vesel, iubitor de glume şi farse, iubitor de petreceri. În anul 1908, amîndoi învăţătorii aveau salarii de cîte 1000 de coroane. În 1910 li s-a acordat şi din partea statului cîte un ajutor permanent de 400 de coroane lunar, pentru fiecare. În 1917, suspendat pentru sentimentele sale româneşti şi pentru legături cu inamicul, Ion Borşianu a fost arestat şi internat în satul Şopron din Ungaria, avînd astfel aceeaşi soartă ca mama lui Octavian Goga, ca şi compozitorul şi dirijorul Ioan Vidu, ca istoricul Ioan Lupaş şi ca atîţia alţi cărturari români. În timpul internării sale a fost înlocuit de preotul Pavel Suciu. Răsplata pentru suferinţele internării a fost alegerea sa de către învăţătorii din protopopiatul Reghinului ca delegat la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, care avea să voteze unirea Transilvaniei cu România. Dar despre toate acestea, ca şi despre participarea dedenilor la marele act al Unirii, vom reveni mai pe larg. Deocamdată, ne simţim obligaţi să arătăm în cîteva cuvinte care a fost soarta vechii biserici ridicate în 1843 şi, totodată, a locuitorilor comunei, priviţi în ansamblul lor. Începînd din 1907, biserica veche a fost abandonată şi cu timpul a căzut în paragină. În perioada primului război mondial (1914-1918) şi în primii ani după Unire, ea a devenit un loc preferat al copiilor, care se jucau aici de-a v-aţi ascunselea. La un asemenea joc, intrînd în biserică, am văzut şi eu întîia oară pe Duhul Sfînt în chip de porumbel (un porumbel alb împăiat), aşezat pe masa altarului. Crezînd că e vorba de o întîlnire cu însuşi Duhul Sfînt din simbolul credinţei, m-am dat înapoi speriat şi n-am mai intrat apoi în biserică. În 1924, bistrenii, dorind să aibă şi ei o parohie şi o biserică proprie, locaşul a fost cedat în mod gratuit acestora, urmînd să fie mutat şi reconstituit la Bistra. Administratorul noii parohii, care avea să îndeplinească această misiune timp de zece ani (1924-1934) şi, în acelaşi timp, cel sub conducerea căruia avea să se reconstruiască biserica, a fost preotul Gheorghe Cazan, din Filea. O dată cu edificiul bisericii au fost cedate bistrenilor şi o mare parte din vechile icoane, care au fost restaurate şi încadrate în iconostasul bisericii refăcute. Tîrnosirea ei s-a făcut în 1930, în anii următori, sub preoţii Chirilă Moldovan, Ionel Crăciun şi Ioan Marcoci, ea urmînd să fie înfrumuseţată din ce în ce mai mult. O contribuţie deosebită în această direcţie a avut-o preotul Marcoci, care, înzestrat cu un excepţional talent de dulgher şi de sculptor în lemn, a făcut din biserică o adevărată bijuterie artistică, prin munca sa directă. Ea a fost dotată, pe lîngă un mobilier elegant, cu un pridvor luminos şi cu o poartă impunătoare. Lucrul arhaic de la 1841 s-a transformat astfel într-un strălucitor edificiu modern. Cei mai vechi locuitori ai satului Deda se pare că sînt cei numiţi Olari, deşi astăzi nu mai practică meşteşugul, aceştia locuind în fundul Văii caselor, unde se află mari rezerve de lut pentru confecţionarea oalelor. Tot de origine veche sînt şi familiile Florea, Isai, Pîrlea, Matei, Bunea. În decursul vremii, s-au stabilit aici şi unele familii venite din Moldova, de teama invaziilor tătăreşti, precum şi din părţile Făgăraşului, pentru a scăpa de silnicia unor grofi. După tradiţie şi după numele lor, sînt venite din Moldova familiile care poartă numele Păşcan (coborîte de la Paşcani), Daraban (de la Darabani), Ghidiu (dinspre Piatra-Neamţ, la origine Gîdea, de la gîde), Vindireu (specie de şoim mic, cunoscută sub acest nume în Moldova). De la Făgăraş au urcat unele familii care au şi astăzi numele de Făgăraş (George Făgăraş, Iosif Făgăraş, Ion Făgăraş) sau Făgărăşan, unora cunoscîndu-li-se şi comuna din care s-au refugiat. Cei numiţi Ceontea sînt astfel din comunele Ucea de Jos şi Ucea de Sus, unde familii cu acest nume există pînă în zilele noastre. Aceste nume sînt specifice comunei Deda, în satele vecine ele neexistînd sau, dacă există, şi-au aflat locul numai prin intermediul căsătoriilor. Făgărăşenii au adus cu ei şi unele balade istorice, legate de tradiţia voievodului Negru Vodă de la Ucea. În copilăria mea, unii bătrîni, printre care şi bunicul meu, mai cîntau fragmente din aceste balade. Iată o strofă pe care mi-o mai amintesc: „Subpărul lui Negru Vodă Se strîng voinicii la vorbă, Nu ştiu zece ori doisprezece Taie carne de berbece". Astfel de „făgărăşani" se află şi în satele Solovăstru, Chiherul de Sus şi Chiherul de Jos, din apropierea Reghinului. Alte familii dedene îşi au originea în satele din jur. Astfel, familia Mureşanu, avînd astăzi mai multe ramificaţii, este venită de la Lunca Bradului, unde se chema Cifu, familiile Buta şi Butilă de la Şieuţ, aici numindu-se Trifu, Netea de la Rîpa de Jos, Şieoan de la Şieu, Gurghian (Gurgeon) de pe Valea Gurghiului, Branea de la Aluniş. Familiile Puşcaş, din care mai există cîteva ramuri, printre care şi a profesorului Iosif Puşcaş, sînt urmaşii „puşcaşilor" de odinioară, elemente de pază pentru anumite domenii, al căror nume a fost latinizat în regiunea Branului de către urmaşii „puşcaşilor" de acolo, deveniţi „puşcari" (Ioan Puşcariu, Ilarion Puşcariu, Sextil Puşcariu). La Deda au rămas „puşcaşi" - Gherasim Puşcaş, Toader Puşcaş, Vasile Puşcaş, Iosif Puşcaş şi alţii. Cu numele de Puşcaş există cîteva familii şi la Filea. Venite din alte părţi sînt şi familiile Fincu, care au dat comunei doi notari, Iosif şi Ioan Vancu, avînd ca urmaş pe Ioan Vancu, şi Marcu, familia renumiţilor meşteri în lemn de la Bistra, din sînul căreia s-a ridicat profesorul şi publicistul Traian Marcu. Filiaţia familială se poate urmări timp de cîteva generaţii prin menţionarea numelui înaintaşilor. Unul dintre locuitorii satului se cheamă şi astăzi Ionu lui Alexa, lui Ichim, Florii, Popii. Numele indică cinci generaţii sviccesive. Un altul se numeşte Iosip lui Dănilă, lui Ştefan al Măriei. Patru generaţii. Alte patru sînt cuprinse în numele lui Vasilica lui Ionu lui Dănilă a Ionului. Exemplele se pot înmulţi. Locuitorii satului au fost dintotdeauna români. Nici astăzi nu se află în Deda decît patru familii de unguri, venite din satul unguresc Murăş Mort (astăzi Lunca Mureşului). Mai numeroase sînt familiile de ţigani aşezate în marginea satului (pe coastă), care par să fi fost robii feudalilor menţionaţi. Căsătorii mixte nu s-au făcut niciodată, nici între români şi unguri, şi nici între aceştia şi ţigani. Cele mai multe dintre familiile ţigăneşti au numele de Vlase, Cocula şi Rincu. Familiile ungureşti poartă numele de Ordog şi Balla. Ocupaţiile acestora - precum şi cele ale locuitorilor din Filea şi Petriş - avi fost dintotdeauna aceleaşi. Puţinul pămînt arabil aflat în luncile Mureşului şi pe terasele deasupra satului nu le-a putut satisface niciodată în întregime trebuinţele vitale, aşa încît, cu puţine excepţii, principala lor îndeletnicire a fost creşterea oilor şi a vitelor, dealurile şi munţii înconjurători asigurîndu-le locuri cositoare şi păşuni îmbelşugate, precum şi tăiatul pădurilor de pe Bistra şi alte văi apropiate. Exploatarea pădurilor a luat un mare avînt mai ales după construirea şoselei naţionale pe Valea Mureşului (1896) şi a căii ferate (1908), pînă atunci lemnele fiind transportate spre Reghin, Tîrgu Mureş şi mai departe numai cu plutele. N. Iorga a descoperit urmele acestui plutărit încă din secolul al XIII-lea. Păstoritul se făcea pe Munţii Călimani, unde în fiecare vară se întemeiau zeci de stîne cu mii de oi. Într-un cîntec al locului se mărturiseşte cu mîndrie: „Decît slugă şi cătană, Mai bine la oi cu pană". La sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX, au luat o mare dezvoltare, ca şi la Gheorgheni şi Topliţa, ca şi în satele de pe defileu, întreprinderile forestiere, la Bistra functionînd una dintre cele mai mari fabrici de cherestea, care au mobilizat cea mai mare parte din populaţie. Pentru exploatarea mai lesnicioasă şi mai rapidă a lemnelor de pe Bistra, s-a creat o cale ferată forestieră, care ajungea pînă la fundul Doncii, al Cofului şi al Pîrăului cald. Zilnic urcau calea de cîte două ori patru locomotive, care se întorceau avînd la remorcă 10-15 vagoane încărcate cu trunchiuri de brad şi fag, care se transformau la fabrica din Bistra în scînduri şi diferite alte materiale de construcţie şi lemne de foc. De la fabrică se trimiteau spre toate punctele cardinale. În fiecare luni dimineaţa, şoseaua gemea de numărul muncitorilor de la Porceşti, Maioreşti, Morăreni, Petriş, Filea, care se îndreptau cu desagii în spate spre Bistra, de unde erau transportaţi apoi cu vagonetele descoperite spre fundul văilor, unde aveau să lucreze. Mîncarea şi-o luau de acasă pentru o săptămînă (ouă, lapte, cartofi, fasole, fructe), făina de porumb, pîinea, slănina şi brînza procurîndu-şi-le de la cantina fabricii. Adeseori însă brînza avea viermi, iar slănina era de calitate inferioară, îmbibată puternic cu sare. Numeroşi muncitori veneau împreună cu soţiile lor, pentru a ridica de la cantină „premîndă" şi pentru cei rămaşi acasă (femei, copii, părinţi), premîndă care nu era mai bună decît a lucrătorilor propriu-zişi. Condiţiile aprovizionării dădeau adesea naştere la numeroase conflicte între muncitori şi patronii întreprinderii. Pentru dormit îşi făceau colibe, uneori fără pereţi laterali, acoperite cu scoarţe de molid, avînd ca aşternut crengi de brad alb. Iarna colibele se închideau şi lateral, dar atunci fumul devenea greu de suportat. Desagii ţineau şi loc de perină, iar „căputul" (haina groasă de deasupra) şi pieptarele înlocuiau „ţolul" (pătura). Întoarcerea se făcea cu aceleaşi mijloace abia sîmbăta, muncitorii stînd acasă numai duminica şi în zilele de sărbătoare, pe care şi le petreceau de obicei la cîrciumi, iar tineretul la jocuri. Întreaga muncă se făcea exclusiv manual, cu securile, ţapinele şi ferăstraiele. Muncitorii se numeau „ţapinari". Eu sînt fiul unui astfel de „ţapinar". Accidentele de muncă se plăteau cu mare greutate de Casa cercuală din Tîrgu Mureş, deşi fiecărui muncitor i se reţinea la „plată" o anumită contribuţie. Drept de pensie nu exista, muncitorii - oricît ar fi lucrat - nefiind consideraţi angajaţi permanenţi. În caz de accidentare, muncitorii suferinzi erau transportaţi pînă la vagonet cu o „şireglă" (targa) confecţionată ad-hoc. Munca se făcea mai mult „cu ruptu" (în acord), fiecare muncitor urmînd să lucreze - în grup - cît putea. Plata „cu ziua" se accepta destul de rar, mai mult la muncitorii care lucrau în fabrică, sub supravegherea directă a funcţionarilor. Asupra tuturor acestora vom reveni însă în paginile următoare. Primii intelectuali ridicaţi din comuna Deda au fost, după preotul Teodor Matei, amintit în paginile anterioare, un alt teolog, Vasile Ceontea, fiu al epitropului Iovu Ceontea, care a murit însă înainte de a fi hirotonit, apoi Teodor Ceontea, fratele celui de mai sus, şi Andrei Ghidiu. Primul s-a născut la 10 august 1847, iar al doilea la 15 ianuarie 1849. Ambii, după şcoala din sat, au urmat cursurile Gimnaziului săsesc din Reghin şi apoi Liceul românesc de la Blaj. Acolo, cei doi dedeni s-au impus ca elemente excepţionale, ei fiind în 1866-1868 redactorii publicaţiei şcolare literare „Constanţia" (Statornicia). Amîndoi au fost trimişi apoi la studii în străinătate, Teodor Ceontea - ajutat de preoţii Ioan Popescu şi Teodor Şandor - la Graz şi Viena, iar Andrei Ghidiu, după ce a urmat Teologia la Sibiu, unde s-a bucurat de ocrotirea mitropolitului Andrei Şaguna, la Viena şi Leipzig. Ca student la Viena, Teodor Ceontea a fost unul dintre membrii cei mai activi ai societăţii „România Jună"18, în cadrul căreia a ţinut numeroase comunicări ştiinţifice, printre care una dedicată poetului Andrei Mureşanu, şi unde a fost unul dintre apropiaţii lui Mihai Eminescu - cu care avea să-şi amintească de plăcutele zile de la Deda ale acestuia - şi ai lui Ioan Slavici. Ca şi aceştia, Teodor Ceontea a fost un admirator entuziast al mitropolitului Şaguna, căruia i-a dedicat un sonet, La Paşti, şi apoi, la moartea sa, un duios necrolog în versuri19. În 1875 publica în ziarul „Telegraful român" de la Sibiu o „mulţemită publică" notarului Iosif Fîncu din Deda, care a organizat o colectă publică pentru a-l ajuta să-şi continue şi să-şi termine studiile, familia sa - care avea şapte copii - nedispu-nînd de mijloacele necesare. Printre semnatarii subscripţiei se aflau toţi preoţii şi intelectualii din regiune, precum şi unii ţărani, gestul lor fiind elocvent pentru solidaritatea românească a timpului20. După terminarea studiilor se va stabili la Arad (1876) ca profesor la Preparandia de aici şi apoi ca director al ei şi ca preşedinte al „Reuniunii învăţătorilor". Poet, pedagog, geograf, matematician, biolog, Teodor Ceontea a desfăşurat o fecundă activitate publicistică, literară şi ştiinţifică la diferite periodice ardelene: „Familia", „Telegraful român", „Federaţiunea", „Şcoala română", „Biserica şi şcoala". A debutat la revista lui Iosif Vulcan cu o poemă istorică romantică, intitulată Moartea lui Optum („Familia", 1870, nr. 22, p. 255). El a redactat în acelaşi timp şi unele manuale de o reală importanţă didactică: Compendiu de geograf ie universală (1880), Aritmetica generală şi specială (1894) şi altele. El a redactat totodată, timp de mai mulţi ani, calendarul popular al Aradului şi a administrat tipografia diecezană. „Profesorul Teodor Ceontea - scria unul dintre istoricii acestei preparandii - a fost un apreciat bărbat de şcoală, dezvoltînd o intensă şi rodnică activitate extraşcolară, ale cărei rezultate îi asigură un loc de cinste în paginile istoriei Preparandiei a Aradului şi-1 înalţă în rîndul marilor dascăli ai acestei şcoli"21. Soţia lui, Rea Silvia, a fost şi ea o militantă pe terenul social, fiind vicepreşedinta „Reuniunii femeilor române" din Arad. Deşi îndepărtat de locurile natale, Teodor Ceontea nu i-a uitat însă niciodată pe fraţii şi consătenii săi, cărora le trimitea adeseori cărţi de literatură şi ştiinţă. Una; dintre aceste cărţi - Poveştile lui Creangă -, trimisă bunicii mele, care era şi ea una dintre nepoatele sale, a ajuns pînă la mine, aceasta fiind prima mea lectură din operele marelui prozator. Pentru cunoaşterea şi lauda satului său, Ceontea a publicat în revista „Transilvania" de la Sibiu (1891, nr. 4) un studiu intitulat Un monument nepreţuit, în care a făcut istoricul mînăstirii de la Bistra şi al clopotului cu vechime seculară rămas din inventarul acesteia şi păstrat în biserica din Deda. A decedat la 15/28 decembrie 1906. Ca omagiu i s-a ridicat, în 1912, în grădina vechii Preparandii, un bust, care se păstrează şi astăzi, şi apoi un altul, la Cimitirul Eternităţii, unde este înmormîntat. La Deda nu se află însă nici un semn care să vorbească despre amintirea sa şi nici o instituţie culturală nu-i poartă numele. Cunoscut sibienilor22 şi intelectualilor din jur încă din vremea studiilor sale teologice, Andrei Ghidiu a fost sprijinit şi el de către aceştia în perioada cînd se afla la Leipzig, învăţătorul Ioachim Mureşanu organizînd pentru el o colectă în satele Sălişte, Vale, Tilişca şi Aciliu23. În toamna anului 1880 a fost chemat ca profesor la seminarul din Caransebeş. Aici se va căsători, în 1881, cu una dintre nepoatele lui Titu Maiorescu (Măria), aceasta fiind fiica lui Constantin Popasu, frate cu mama lui Maiorescu şi cu episcopul Caransebeşului, Ioan Popescu. După prima întîlnire cu noul nepot, Maiorescu îl descrie ca fiind „om urît, dar tăcut şi mină grozavă, însă om cumsecade"". A fost primul mureşean care a intrat în relaţii cu Titu Maiorescu, al doilea urmînd să fie, cum se va vedea, Simion Popescu, de la Rîpa de Jos. În 1882 va fi ales protopop al Oraviţei, iar în 1887, cu unanimitate de voturi, al Caransebeşului. Andrei Ghidiu a fost unul dintre luptătorii pentru cauza Memorandului (1892-1894) şi, totodată, unul dintre principalii susţinători ai acţiunii pentru adunarea cărţilor necesare alcătuirii marii opere Bibliografia românească veche, iniţiată de Ion Bianu şi Nerva Hodoş. El le-a procurat acestora 48 de cărţi vechi, tipărite între anii 1699 şi 1827. După primirea acestora, Nerva Hodoş îi răspundea următoarele: „Răspunsul de la «Apelul pentru cărţile vechi», publicat de noi în anul trecut, deşi sosit cel din urmă, este cel mai bun şi cel mai preţios din cele cîteva sute pe care le-am primit pînă acum. Aproape toate cărţile cuprinse în lista dvs nu se află în bibliotecile studiate de noi pentru facerea bibi. rom. vechi"25. A desfăşurat, în acelaşi timp, şi o remarcabilă activitate publicistică, fiind unul dintre principalii colaboratori ai „Foii diecesane" şi ai „Renaşterii" de la Caransebeş, ai „Drapelului" de la Lugoj şi ai altor periodice. În colaborare cu profesorul Iosif Bălan a scris monografia oraşului Caransebeş (1909), care a fost una dintre cele mai apreciate monografii bănăţene. În 1918 a reprezentat Caransebeşul la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia şi a devenit apoi senator în Parlamentul României Mari. A murit în anul 1929 şi a fost înmormîntat în oraşul la a cărui ridicare, din punct de vedere spiritual, a contribuit intens, vreme de peste 40 de ani. Nici amintirea lui nu este consemnată la Deda în vreun fel. Să fi uitat dedenii de aceşti străluciţi fii ai satului lor? Concomitent cu ridicarea acestora, s-au ridicat şi alte elemente aparţinînd familiilor intelectuale din Deda, îndeosebi familiei notarului Iosif Fîncu, amintit în paginile anterioare, şi a medicului dr. Petru Neagoş, stabilit în comună în anvil 1878. Notarul Fîncu, la moartea căruia ziarul „Telegraful român" i-a închinat „pentru activitatea şi entuziasmul său românesc" un frumos necrolog, a avut doi fii şi o fiică. Băieţii, Ioan şi Victor, au făcut studii juridice şi administrative, primul devenind notar comunal local, iar al doilea intrînd în administraţia Mitropoliei din Sibiu. Fiica sa, Carolina, s-a măritat la Mediaş. Cei trei copii ai săi au ridicat, în amintirea tatălui lor, un monument de marmură neagră în cimitirul satului, unde este înmormîntat. Doctorul Neagoş, unul dintre puţinii medici români ai timpului, originar din Monor, a fost o personalitate distinsă şi a sprijinit toate acţiunile şi mişcările culturale din regiune. A fost membru al „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român". În 1921, cînd a împlinit 50 de ani de activitate, a fost sărbătorit cu multă căldură de către intelectualii şi ţăranii din Deda şi comunele învecinate, oferindu-i-se o diplomă de recunoştinţă. Momentul a fost marcat printr-o fotografie, în care au fost cuprinşi toţi cei prezenţi. Neagoş a avut mai mulţi fii, dintre care unul - Aureliu - a murit în timpul studiilor, un altul - Emil - a murit pe frontul galiţian în 1915, iar Sabin (1888-1950) a fost farmacist în oraşele Tîrgu Mureş, Bucureşti, Siria. Doctorul Petru Neagoş a decedat în 1927, la vîrsta de 78 de ani, şi a fost înmormîntat în comuna sa natală, Monor. Urmînd firul intelectualilor dedeni care s-au distins pe terenul publicistic, literar sau folcloric, menţionăm numele învăţătorului Grigore Ceontea (1882-1951) -nepotul lui Constantin Morărean şi al lui Teodor Ceontea -, care a fost unul dintre colaboratorii locali ai ziarelor „Tribuna" şi „Românul" de la Arad, precum şi ai „Foii poporului" şi ai revistei pedagogice „Vatra şcolară" de la Sibiu. Lui i se datorează puţinele însemnări locale referitoare la Revoluţia din 1848 relevate în paginile anterioare. A publicat şi unele poezii lirice. E înmormîntat în cimitirul bisericii ortodoxe din Tîrgu Mureş, oraş în care s-a stabilit în ultimii ani ai vieţii. Dintre intelectualii ridicaţi după primul război mondial îl remarcăm pe fiul său, Eugen Ceontea (1905-1983), profesor în oraşele Dumbrăveni, Oradea, Tîrgu Mureş şi Arad, care a mers şi el pe aceeaşi cale, cultivînd îndeosebi genul dramatic. Este autorul dramelor Efraitn şi Datoria, al comediilor Dragostea lui Ionel, Ion Sgîrdtul şi altele. A fost unul dintre redactorii revistei „Flori de crîng" („Suflet românesc", 1933-1934). În „Monografia almanah a Crişanei" a publicat un amplu studiu despre Literatura poporană a Bihorului (1936)26. Deda a dat, totodată, şi unul dintre cei mai însemnaţi folclorişti literari şi muzicali ai Transilvaniei, medicul Aurelian Borşianu (1906-1973), fiul învăţătorului Ioan Borşianu. Tînărul Borşianu şi-a făcut studiile la liceele din Reghin şi Cluj, devenind apoi student al Facultăţii de Medicină din Cluj. Ca medic a funcţionat în comuna Gratia, din judeţul Vlaşca. Timp de aproape 20 de ani Aurelian Borşianu a fost unul dintre cei mai harnici colaboratori ai revistelor folcloristice „Izvoraşul", „Cultura poporului", „Tudor Pamfile", „Comoara satelor", „Doina", în paginile cărora a publicat numeroase poezii şi cîntece populare, desene de cusături, ţesături, ouă încondeiate, case şi porţi ţărăneşti, furci şi bîte ciobăneşti, cumpene de fîntîni şi altele. O parte dintre aceste culegeri au fost adunate în volumele Cîntece şi jocuri populare (două caiete, 1924), De pe Mureş (arii vechi, 1925) şi Flori de nalbă (un mănunchi de cîntece, 1928). În colaborare cu un alt folclorist de seamă al Ardealului, Simion Rusu de la Archiud - fost coleg al său la Liceul din Reghin -, a publicat un volum de Descîntece, farmece şi leacuri din popor pentru boale omeneşti şi de animale (1925). Pentru vasta şi variata sa activitate i s-a decernat premiul „George Enescu". Creaţiile populare selecţionate de Aurelian Borşianu au fost culese nu numai din Deda - cele mai mult fiind însă de aici -, ci şi din alte comune mureşene, precum şi de pe plaiurile Bistriţei şi ale Năsăudului, din Maramureş, din Munţii Apuseni şi din alte regiuni ale Transilvaniei. A murit la 24 aprilie 1973 şi este înmormîntat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. O mare parte dintre lucrările sale au rămas însă nepublicate27. Din aceeaşi generaţie cu cei doi menţionaţi mai sus face parte şi profesorul Traian Marcu (1908) de la Bistra, fiul morarului şi cioplitorului în lemn Toma Marcu, care a funcţionat în oraşele Constanţa, Cluj şi Sibiu. Ca elev, Marcu a debutat cu poezii şi folclor la revista „îndemnul" a Liceului „Al. Papiu Ilarian" din Tîrgu Mureş, al cărei redactor a fost în primul an de apariţie (1925-1926). Ca student, a colaborat la ziarul „Patria" din Cluj şi apoi la revista „Ţara nouă" (1939-1940) din acelaşi oraş şi la „Transilvania" din Sibiu. Este autorul unui volum de Note din Polonia (1936) şi al unui document-studiu asupra graiului românesc din Deda şi satele din jur28. împreună cu un grup de colegi a editat, în anul 1929, Almanahul Societăţii Academice „Petru Maior" din Cluj, în care se înfăţişau primii zece ani de viaţă universitară în România întregită29. La acest almanah au colaborat, printre alţii, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Vasile Goldiş şi Liviu Rebreanu. În vacanţe a desfăşurat în satele mureşene o intensă activitate culturală, organizînd numeroase spectacole cu caracter popular. Ca student la Universitatea din Cluj - Facultatea de Litere şi Filozofie -, Traian Marcu a fost preşedintele Cercului studenţilor „Mureşul superior", a funcţionat ca profesor şi ca director al Liceului „Dr. C. Angelescu" (1938-1940) şi al Liceului nr. 1 din Cluj-Napoca. În ultimii ani, Bistra a dobîndit un cetăţean nou, artist plastic şi scriitor, care şi-a făcut o casă pe coasta dealului Hemju. Este sculptorul, pictorul şi romancierul Ion Vlasiu, născut la Lechinţa de Mureş în anul 1908 (6 mai), autorul impunătoarelor monumente dedicate lui Horia, Cloşca şi Crişan, Aurel Vlaicu, Ion Creangă, Petru Maior şi alţii. Dornic de a-şi afla un loc liniştit pentru creaţie, Vlasiu a ales satul Bistra, care, pe lîngă condiţiile climaterice dorite, îi asigura şi materialul necesar sculpturii sale (lemn şi piatră). Aici a scris romanele sale din ciclul Am plecat din sat, Drum spre oameni (1962), O singură iubire (1965), ca şi volumele din seria Amintiri, în spaţiu şi timp (I, 1970; II, 1972, III, 1973). În grădina din faţa casei, Vlasiu a creat, săpate în piatră, o galerie de proverbe populare şi de imagini din străvechea mitologie românească. Atelierul de la Bistra al lui Ion Vlasiu a devenit de mult un loc de creaţie pe care îl vizitează din ce în ce mai mulţi îndrăgostiţi de artă. Ultimul nume ridicat din Deda este pictorul Radu Ciontea (1940), profesor de desen la Tîrgu Mureş care, pe lîngă lucrări de pictură, a ilustrat într-un mod original şi povestirile lui Emil Gîrleanu din volumul Din lumea celor care nu cuvîntă (1980). Filea se întinde de-a lungul Mureşului, vizavi de Deda, pînă la colinele comunei Ruşii Munţi, printre ele trecînd pîrîul Sebeş. Petrişul se află la capătul de jos al localităţii Deda, distanţa dintre ele, odinioară lungă de trei kilometri, fiind astăzi, din cauza înmulţirii caselor, pe cale de dispariţie. Forma Petrişului este, ca şi a Bistrei, triunghiulară. Baza triunghiului se află pe şosea, iar vîrful în sus, pe vale, spre Dumbrava, pe amîndouă părţile pîrîului Petriş. Odinioară, satul s-a întins mai mult pe vale şi pe coastă, la şosea el coborînd numai la sfîrşitul secolului al XIX-lea, o dată cu construirea acesteia. Pe vale se aflau, de altfel, şi morile pentru măcinatul cerealelor, precum şi cele pentru prepararea uleiului (oloiului), din sîmburi de dovleac (bostan). Locuitorii satelor din jur veneau aici pentru a-şi face uleiul necesar. La capătul văii se afla, în secolul al XVII-lea, şi Mînăstirea sau Schitul Cuejdiului, care, dată fiind apropierea de Dumbrava, a fost numită de unii istorici şi Mînăstirea din Dumbrava. Pe locul vechii mînăstiri, dărîmată în secolul al XVIII-lea, sub învinuirea că ar fi adăpostit haiduci, se află astăzi un cimitir30. Biserica de astăzi a satului, aşezată lîngă drum, datează de la începutul secolului al XIX-lea. Prima şcoală la Petriş se pare că s-a deschis în 1859, la această dată aflînd că învăţător era Teodor Oprea, pe care raportul protopopului îl arăta ca avînd pregătire „mijlocie". Elevi au fost 35, 17 „prunci" şi 18 „prunce". În 1862 funcţiona Teodor Surea, considerat ca învăţător cu pregătire „bună". Lui Surea îi va urma Zaharie Sava (1862-1869), apreciat ca element cu pregătire „foarte bună". În 1878 şcoala avea local propriu, socotit ca fiind „corespunzător". În preajma Unirii, îl găsim ca învăţător pe Demetru Cofariu de la Ibăneşti, care a funcţionat între anii 1911 şi 1918. Deasupra satului, prelungindu-se pînă la Porceşti (astăzi Vălenii de Mureş) şi Dumbrava, se întinde larga terasă numită Mocearca, străbătută de calea ferată Deda-Sărăţel, care serveşte ca loc de păşune pentru vitele satului. Pe această terasă se află locul numit Podăşel, unde, în ziua a treia de Rusalii (sărbătoarea Pogorîrii Duhului Sfînt), se organizează mari jocuri la care participă flăcăii şi fetele din satele învecinate - Petriş, Morăreni, Dumbrava, Rîpa, Vătava, Gledin, Monor -, aducîndu-şi muzicanţii de acasă. E una dintre cele mai fastuoase serbări populare ale regiunii, o adevărată expoziţie de porturi populare, de jocuri şi de cîntece. La fete se remarcă iile şi zadiile colorate, cu salbe din taleri de argint, cosiţele împletite cu panglici roşii, galbene şi albastre, iar la feciori cloapele (pălăriile) împodobite cu pene de păun, curelele (şerparele) de mărgele, cămăşile cu largi mîneci brodate cu arnici şi mărgele, iar la picioare zurgălăi. Din toţi tresar tinereţea, voinicia, farmecul figurilor, pasiunea pentru vechile jocuri ale regiunii: de-a lungul, învîrtitele, horele, sîrbele, alunelul, bărbuncurile. La marginile jocurilor se întind tarabele cu băuturi şi gustări, perechile ostenite reîmprospătîndu-şi aici forţele, atunci cînd nu vin cu bunătăţile în traistă. Astfel de momente au dat naştere cunoscutei strigături: Hai lele la Podăşel Să mîncăm carne de miel. Şi în timp ce picioarele tineretului saltă învăpăiat, iar idilele se urzesc în toată voia, bătrînii care şi-au însoţit la joc fetele sau nepoatele aduc vorba despre „cele trecute vremii" de la '48, cînd pe aceeaşi terasă au fost ucişi atîţia dintre înaintaşii lor de către teroriştii care s-au aruncat asupra acestor sate. O piatră aşezată în apropiere le păstrează pînă astăzi amintirea. Graiul şi portvil de la Petriş sînt aceleaşi ca şi cele de la Deda, la fel fiind şi forma caselor şi a gospodăriilor. Numele cele mai numeroase ale cuejdenilor (petrişenilor) sînt Mircea (nume de familie) şi Harpa, iar pe vale Vlasa, aceştia fiind veniţi de la Dumbrava. Numele de Mircea va fi fost la început, probabil, al cuiva venit de peste Carpaţi, care s-a transformat apoi în nume de familie, purtat de toţi urmaşii. Harpa este, desigur, numele instrumentului muzical cu care va fi fost numit un cîntăreţ local la harpă. Alt nume de circulaţie locală este şi Horga. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a ridicat la Petriş familia Şandor (Şandru), care a dat satului doi preoţi, Teodor şi Ioan Şandor, tatăl şi fiul, precum şi un jurist, George Şandor. Teodor Şandor (1831-1878) şi fiul său, Ioan (1859-1887), au urmat cursurile teologice de la Sibiu şi au fost strîns legaţi de viaţa satului. Avînd o bună situaţie materială, preotul Teodor Şandor s-a manifestat şi ca un generos filantrop. Pe lîngă sprijinirea edificării bisericii din Petriş, Teodor Şandor a contribuit astfel, în 1872, la refacerea şcolii româneşti din Aluniş (Măerău)31, iar în anii următori la ridicarea bisericii noi din Dumbrava (1875) şi la repararea bisericii din Deda. În 1876, i se aduceau mulţumiri publice pentru toate acţiunile de mai sus, precizîndu-se că „de altminteri preotul Teodor Şandor face onoare românimei în genere"32. Fiul său, Ioan, care i-a urmat la altar, deşi a murit foarte tînăr, a continuat acţiunile filantropice ale tatălui. Tînăr a murit şi al doilea fiy al lui Teodor Şandor, George (1863-1897), care a fost coleg la liceul din Năsăud cu George Coşbuc şi a colaborat, alături de acesta, la societatea şi publicaţia liceală „Virtus Romana Rediviva". George Şandor a studiat Dreptul la Universitatea din Budapesta, unde a fost coleg cu viitorul luptător politic Vasile Goldiş şi cu istoricul literar Gh. Bogdan Duică. A fost unul dintre conducătorii societăţii studenţeşti „Petru Maior", în 1885 el fiind casierul societăţii". A avut şi preocupări folcloristice. Ca şi Iosif Fincu la Deda, George Şandor a fost unul dintre sprijinitorii colectelor pentru Războiul de independenţă şi, la fel ca acesta, un susţinător entuziast al „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român" şi al întemeierii băncii româneşti „Mureşiana" din Reghin (1885), în comitetele cărora a desfăşurat o viguroasă activitate. La propunerea lui, „Asociaţiunea" şi-a ţinut la 15-16 august 1890 adunarea generală la Reghin. La această adunare au participat o bună parte dintre principalii fruntaşi ai Transilvaniei: George Bariţiu, Florian Puşcariu, Partenie Cosma, George Pop de Băseşti, Axente Sever, Andrei Bârseanu şi alţii34. La stăruinţa lui, despărţămîntul Reghin şi-a ţinut în 1892 adunarea generală la Petriş, deşi acesta era unul dintre satele mai mici ale despărţămîntului. În acelaşi an, producîndu-se de către anumite elemente şoviniste devastarea casei lui Ioan Raţiu de la Turda, George Şandor a fost printre cei dintîi mureşeni, alături de Patriciu Barbu, care au deschis o colectă pentru restaurarea casei marelui patriot. În 1893, George Şandor a înfiinţat, în amintirea tatălui său, o fundaţie, numită Fundaţiunea „Teodor Şandor", în valoare de 200 de florini. Fundaţiunea a fost pusă sub administraţia Consiliului parohial al Petrişului. Toţi trei sînt înmormîntaţi în cimitirul bisericii din Petriş. Urmaşii Şandoreştilor au fost Matei Radu (1887-1890), Grigore Nicoară (1890-1892), Grigore Popovici (1902-1903), o scurtă perioadă Galaction Sagău, protopop al Reghinului, apoi asesor la Mitropolia din Sibiu, şi apoi Dionisie Radu, care va păstori pînă în 1936. Neavînd moştenitori direcţi, în afară de o fiică a lui Ioan Şandor - Georgeta, căsătorită cu Simion Monda de la Bistriţa -, casele şi cea mai mare parte din averea imobilă a Şandoreştilor au trecut în posesia cumnatului ei, Galaction Sagău, care a cedat-o apoi Mitropoliei din Sibiu. Între cele două războaie, a funcţionat în aceste case, în mod temporar, un schit de călugăriţe. Astăzi, ele fac parte din patrimoniul Petrişului. În ultimii ani, Deda a făcut un mare pas pe calea civilizaţiei şi a progresului. Acesta s-a relevat mai întîi, ca şi în celelalte comune văzute pînă acum, prin asfaltarea şi electrificarea satului, ceea ce a schimbat în mod radical înfăţişarea sa. S-au înnoit aproape toate casele, multe dintre ele fiind acum etajate. Şcoala, care pînă în 1948 nu avea decît caracter de şcoală primară, a fost ridicată - avînd un edificiu corespunzător - la treapta de liceu, fixîndu-i-se mai întîi caracterul de liceu teoretic, iar în ultimii ani dîndu-i-se profilul de liceu agrosilvic. Cadrele didactice ale liceului se ridică la 30. La şcoala din Bistra funcţionează opt cadre didactice, la Filea şi la Petriş cîte trei, în toate satele fiind şi grădiniţe de copii. Datorită acestui liceu s-au putut ridica sute de elevi din Deda şi din satele vecine, care şi-au deschis apoi calea spre învăţămîntul superior şi spre ocupaţiile practice. S-au înfiinţat cămine culturale în fiecare sat, cel din Deda avînd şi o sală spaţioasă de spectacole, precum şi o bibliotecă avînd peste 10.000 de volume. La Deda şi la Bistra se află şi două cinematografe. În anii 1976-1980 s-a construit în acelaşi timp un spital cu trei cabinete, şase medici şi 52 de paturi. Spitalul are şi o secţie de boli interne, care aparţine de spitalul din Reghin. În comună există astăzi - semn de bunăstare - peste 500 de televizoare, un număr apreciabil de aparate de radio, aproape 300 de telefoane, circa 100 de automobile şi un foarte mare număr de motociclete. Cifrele se modifică de la zi la zi. S-au schimbat, de asemenea, în mod fundamental, condiţiile de lucru ale muncitorilor forestieri. Am cercetat recent toate vechile locuri de exploatare a lemnului de pe Donca, Cofu, Stegea, acolo unde, în copilăria mea, muncitorii lucrau numai cu securea şi ţapina şi dormeau în colibe acoperite cu scoarţă de brad şi aşternute cu cetini. Locul colibelor l-au luat astăzi cabanele forestiere, luminate electric şi încălzite cu sobe de teracotă, iar în locul cetinei s-au instalat paturi cu cearşafuri şi pături călduroase. În unele dintre ele am găsit şi aparate de radio şi chiar cîte un mic colţ cu cărţi şi ziare. Copacii se taie astăzi cu fierăstraie mecanice şi se duc la rampele de încărcare cu vagonete forestiere şi cu camioane special utilate. Cea mai mare realizare în acest domeniu a fost însă cea de pensii destinate tuturor muncitorilor, acestea acordîndu-se nu numai pentru prezent, ci şi pentru trecut, şi cu drept de trecere asupra femeilor fără serviciu şi a copiilor minori. Astfel, noţiunea de muncitor bătrîn neajutorat a dispărut astăzi cu totul de la Deda. Populaţia comunei era în 1981 de 5021 de locuitori, dintre care Deda avea 2100, Bistra 1080, Filea 1055, iar Petrişul 785.