Christopher Marlowe
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Christopher “Kit” Marlowe (botezat la 26 februarie 1564 - d. 30 mai 1593) a fost un dramaturg, poet şi traducător din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din epoca elisabetană înainte de Shakespeare, el este cunoscut pentru deosebitul său vers alb, pentru protagoniştii săi care au cucerit publicul, precum şi pentru propria-i moarte.
Cuprins |
[modifică] Tinereţe
El a fost botezat la biserica St. George, Canterbury, pe 26 februarie 1564. El a fost fiul unui pantofar prosper din Canterbury, numit John Marlowe şi al Katherinei. Marlowe a fost un elev excepţional şi la cinsprezece ani a primit o bursă la King’s School în Canterbury, una dintre cele mai vechi şcoli din Marea Britanie. El şi-a continuat studiile la Corpus Christy College, Cambridge, cu bursă şi a primit licenţa în arte în 1584. În 1587, universitatea a ezitat să-i acorde doctoratul, datorită unui zvon cum că s-ar fi convertit la religia romano-catolică şi că intenţiona să meargă la şcoala engleză din Reims pentru a se pregăti de preoţie.
Însă doctoratul i-a fost acordat la timp, atunci când Consiliul de Stat a intervenit pentru el, elogiindu-l pentru “comportament loial” şi pentru “bune servicii” în slujba reginei. Natura serviciilor lui Marlowe nu a fost specificată de Consiliu, dar scrisoarea lor pentru autorităţile de la Cambridge a provocat multe speculaţii şi în special aceea că Marlowe ar fi operat ca şi agent secret. Nici o dovadă directă nu susţine această teorie, deşi Marlowe a servit, în mod evident, Guvernul într-o anumită măsură.
Dido, regina Cartaginei pare a fi prima operă dramatică existentă a lui Marlowe, scrisă probabil la Canterbury cu Thomas Nashe.
Prima piesă a lui Marlowe jucată pe scena din Londra a fost Tamerlan cel Mare (1587), povestea despre cuceritorul Tamerlan (Timur), care se ridică de la condiţia de păstor umil pentru a purta război cu regii lumii. A fost una din primele piese cunoscute engleze în care s-a folosit versul alb şi, alături de Tragedia spaniolă a lui Thomas Kyd, este considerată începutul perioadei de maturitate a teatrului elisabetan. Tamerlan cel Mare a fost un succes şi a urmat curând şi Tamerlan Partea II.
Evreul din Malta, care descrie răzbunarea barbară a unui evreu maltez faţă de autorităţile oraşului, redă un prolog transmis de un personaj reprezentându-l pe Machiavelli. Este, de asemenea, o piesă complexă datorită faptului că evreul Baraba este portretizat în mod constant cu simpatie (pe când creştinii par a fi zugrăviţi cu antipatie), iar în uneltirile sale permanente, Baraba este adesea legat de autorul însuşi.
Eduard al II-lea este o piesă istorică engleză despre detronarea regelui homosexual Eduard al II-lea de către baronii nemulţumiţi şi de către regina Franţei.
Masacrul de la Paris este o piesă scurtă, schiţată, portretizând evenimentele din preajma masacrului din Ziua Sfântului Bartolomeu, din 1572, un eveniment pe care protestanţii englezi îl invocă adesea ca fiind cel mai negru exemplu de trădare catolică. De asemenea prezintă un personaj tăcut, “agentul englez”, care se presupune că l-ar fi întruchipat pe Marlowe însuşi şi chiar ar fi fost jucat de acesta. Această piesă (alături Faust) se crede că ar fi fost ultima piesă a lui Marlowe şi este privită ca şi cea mai periculoasă, fiind vorba despre monarhi şi politicieni în viaţă (acest lucru fiind considerat act de trădare în acel timp) şi adresându-se chiar reginei Elisabeta I, în ultima scenă.
Tragica istorie a doctorului Faust, bazată pe Cartea lui Faust germană (Faustbuch), recent publicată, a fost prima versiune dramatică a legendei lui Faust (povestea omului de ştiinţă care are legături cu diavolul.)
Deşi versiuni ale “Pactului diavolului” se pot regăsi în secolul IV, Marlowe deviază în mod semnificativ de la acesta, prin aceea că el creează un erou incapabil să-şi ardă cărţile sau căruia nu-i poate fi anulat contractul de către un zeu milos la sfârşitul piesei. Protagonistul lui Marlowe este, în schimb, sfâşiat de demoni şi târât în iad în ţipete. Doctor Faust reprezintă o problemă textuală pentru cercetători, deoarece a fost foarte editată (şi probabil cenzurată) şi rescrisă după moartea lui Marlowe. Există astfel două versiuni ale piesei: versiunea (in-quatro) din 1604, cunoscută de asemenea ca şi textul A şi versiunea (in-quatro) din 1616 sau textul B. Se crede că textul A este textul cel mai reprezentativ din opera lui Marlowe şi se crede că a fost scos din hârtiile îmbâcsite, din copiile manuscriselor necorectate şi îngrămădite, sugerând astfel că era neterminat la data asasinării lui Marlowe.
Piesele lui Marlowe aveau un succes enorm, datorat, în mare parte, şi fără îndoială, prezenţei pe scenă a impozantului Eduard Alleyn. El era neobişnuit de înalt pentru acea perioadă şi rolurile de arogant ale lui Tamerlan, Faust şi Baraba au fost scrise probabil pentru el. Piesele lui Marlowe erau baza repertoriului companiei lui Alleyn, “The Amrial Men”, de-a lungul anilor 1590.
Marlowe a scris de asemenea şi poezie, incluzând, după cât se pare, şi o epopee minoră, Hero and Leander (publicată cu o continuare de George Chapman în 1598), poezia lirică The Passionate Shepherd to His Love (Pasionatul păstor iubitei lui) şi traduceri din Amoruri (Ovidiu) şi prima carte din Farsalia lui Lucan.
Cele două părţi ale piesei Tamerlan au fost publicate în 1590; toate celelalte piese ale lui Marlowe au fost publicate postum. În 1599 apar traducerile din Ovidiu.
[modifică] Legenda Marlowe
La fel cum este şi cazul altor scriitori ai perioadei, cum ar fi Shakespeare, şi despre viaţa lui Marlowe se ştiu puţine lucruri. Cele mai multe dovezi se regăsesc în registrele legale şi în alte documente oficiale care însă nu conţin multă informaţie despre el. Acest fapt nu i-a împiedicat însă pe scriitorii de ficţiune şi nici pe autenticişti să speculeze pe marginea activităţilor şi a caracterului său. Marlowe a fost adesea privit ca şi spion, scandalagiu, eretic şi homosexual, precum şi “magician”, “duelist”, “consumator de tabac”, “falsificator” şi “desfrânat”. Dovezile pentru majoritatea acestor acuzaţii sunt neînsemnate. Datele despre viaţa lui Marlowe au fost ornate de mulţi scriitori cu poveşti colorate şi adesea fanteziste despre lumea interlopă elisabetană.
[modifică] Spionajul
Marlowe a fost adesea bănuit ca fiind spion al stăpânirii.
[modifică] Posibile dovezi ale spionajului
Aşa cum s-a menţionat mai sus, în 1587 Consiliul de Sat a ordonat Universităţii Cambridge să-i acorde doctoratul în arte, negând zvonurile cum că el ar fi intenţionat să meargă la Colegiul Catolic Englez din Reims, spunând, în schimb, că a fost implicat în “probleme” (nespecificate) în serviciul reginei. Această informaţie a fost luată dintr-un document datat 29 iunie, 1587, din Serviciul de Evidenţa Populaţiei – Actele Consiliului de Stat.
Uneori s-a teoretizat că Marlowe a fost “Morley”, tutorele Arabellei Stuart în 1589, descris de custodele Arabellei, contesa de Shrewsbury. Această posibilitate a fost menţionată pentru prima dată într-o scrisoare adresată jurnalului “Suplimentul literar” al ziarului “The Times”, scrisă de E. St. John Broks în 1937; într-o scrisoare către “Notes and Queries”, John Baker a adăugat că doar Marlowe ar fi putut fi tutorele Arabellei, datorită absenţei oricărui alt “Morley” cu doctorat în acea perioadă. Unii biografi cred că acel “Morely” în discuţie ar fi putut fi un frate de-al muzicianului Thomas Morley. Dacă Marlowe a fost tutorele Arabellei, acesta ar putea fi un indiciu că el a fost spion, de vreme ce Arabella, nepoata reginei Maria a Scoţiei şi verişoară a lui James al VI-lea al Scoţiei (mai târziu James I al Angliei), era la acea dată o candidată puternică la succesiunea pentru tronul reginei Elisabeta.
În 1592, Marlowe a fost arestat în oraşul danez Flushing pentru încercarea de a falsifica monede. El a fost trimis la Marele Vistier pentru ca acesta să se ocupe de el, dar nicio condamnare sau întemniţare nu par să fi rezultat din aceasta.
[modifică] Arestarea şi moartea
La începutul lui mai 1593 au fost lipite câteva “manifeste” despre ameninţarea Londrei de către refugiaţii protestanţi din Franţa şi Olanda care s-au stabilit în oraş. Unul dintre acestea Pamfletul Biserica daneză, scris în vers alb, conţinea aluzii la câteva din piesele lui Marlowe şi a fost semnat “Tamerlan”. Pe 11 mai, Consiliul de Stat a ordonat arestarea celui responsabil de acest pamfelt. A doua zi, colegul lui Marlowe, Thomas Kyd, a fost arestat. Locuinţa lui Kyd a fost cercetată şi s-a găsit un fragment dintr-un opuscul eretic. Kyd a declarat, probabil sub tortură, că acesta îi aparţinea lui Marlowe. Cu doi ani înainte ei lucraseră împreună pentru un patron aristocrat, probabil Ferdinando Stanley, Lord Strange, şi Kyd a declarat că atunci, pe când împărţeau acelaşi atelier, documentul s-a rătăcit printre hârtiile lui. Arestarea lui Marlowe a fost ordonată pe 18 mai. Marlowe nu era la Londra, ci stătea la Thomas Walsingham, vărul lui Sir Francis Walsingham, secretar principal al reginei Elisabeta în anii 1580, un om adânc implicat în spionajul de stat. Oricum, el s-a prezentat, aşa cum se cuvenea, în faţa Consiliului de Stat pe 20 mai şi i s-a cerut să facă zilnic prezenţa în faţa Domniilor lor, până când i se va dicta altfel. Pe 30 mai, Marlowe a fost asasinat.
La vremea aceea circulau diverse versiuni asupra morţii lui Marlowe. Francis Meres spune că Marlowe a fost “înjunghiat mortal de către un servitor de la un bordel, un rival de-al său în iubirile sale desfrânate”, drept pedeapsă pentru epicurismul şi ateismul său. În 1917, în Dicţionarul Biografiei Naţionale, Sir Sidney Lee a scris că Marlowe a fost ucis într-o luptă cauzată de beţie şi acest fapt este şi azi adesea luat ca şi realitate.
Faptele au ieşit la iveală abia în 1925, când savantul Leslie Hotson a descoperit raportul coronerului asupra morţii lui Marlowe la Oficiul de Evidenţă a Populaţiei. Marlowe şi-a petrecut întreaga zi împreună cu trei bărbaţi, Ingram Frizer, Nicholas Skeres şi Robert Poley într-o casă (nu într-o tavernă aşa cum se spune adesea, chiar şi în unele biografii) în Deptford, casă deţinută de văduva Eleanor Bull.
Toţi trei erau angajaţi ai familiei Walsingham. Skeres şi Poley au ajutat la prinderea conspiratorilor în complotul Babington. Frizer era un servitor de-al lui Thomas Walsingham. Martorii au declarat că Frizer şi Marlowe s-au certat asupra manifestului, schimbând “tot felul de cuvinte răutăcioase”. Mai târziu, pe când Frizer stătea la masă între ceilalţi doi, iar Marlowe stâtea întins pe canapea, Marlowe a înfăşcat pumnalul lui Frizer şi a început să-l atace. În lupta ce a urmat, conform raportului coronerului, Marlowe a fost înjunghiat accidental deasupra ochiului drept, murind pe loc. Instanţa a decis că Frizer a acţionat în autoapărare şi într-o lună a fost iertat. Marlowe a fost înmormântat într-un loc nemarcat în curtea bisericii St. Nicholas, Deptford, pe 1 iunie, 1593.
Moartea lui Marlowe este considerată de unii asasinat din următoarele motive:
1. cei trei oameni care erau cu el în cameră când a murit aveau legături atât cu serviciile secrete de stat, cât şi cu lumea interlopă londoneză. Frizer şi Skeres au fost de asemenea cunoscuţi ca şi cămătari şi şarlatani, aşa cum arată înregistrările de la curte. Casa lui Bull avea, de asemenea, “legături cu reţeaua de spioni a stăpânirii”.
2. povestea cum că ei ar fi avut o ieşire de o zi la Deptford este considerată neplauzibilă. De fapt, ei au petrecut întreaga zi zăvorâţi împreună, cufundaţi adânc în discuţii. De asemenea, Robert Poley aducea corespondenţa confidenţială reginei, aflată în palatul ei din Nonsuch, Surrey, dar, în loc să livreze corespondenţa, şi-a petrecut întreaga zi cu Marlowe şi cu ceilalţi doi.
3. pare o coincidenţă prea mare că moartea lui Marlowe a avut loc la doar câteva zile după ce a fost arestat pentru erezie.
4. modul în care a fost arestat Marlowe sugerează cauze mult mai profunde decât ar indica o simplă acuzaţie de erezie. El a fost eliberat în ciuda probelor prima facie. Astfel, pare probabil că s-a intenţionat ca investigaţia să fie în primul rând un avertisment pentru politicienii de la “Şcoala Nopţii” şi/sau că a avut legătură cu o luptă puternică chiar în cadrul Consiliului de Stat.
5. diferitele incidente care conduc la legăturile avute cu Consiliul de Stat, precum şi faptul că patronul său era Thomas Walsingham, văr al doilea al lui Sir Francis, care era implicat activ în serviciile secrete.
Din aceste motive, precum şi din altele, unii cred că au fost mai mulţi factori care au contribuit la moartea lui Marlowe decât cei care au ieşit la iveală la anchetă. Este de asemenea posibil ca el să nu fi fost ucis deloc şi ca moartea lui să fi fost înscenată. Oricum, pe baza informaţiilor existente nu este posibil să se tragă nici o concluzie definitivă asupra a ceea ce s-a întâmplat sau de ce. Există teorii diferite şi cu grade de probabilitate diferite. De vreme ce concluziile trebuie să se bazeze doar pe documente scrise şi de vreme ce este probabil ca informaţiile cruciale despre moartea lui să nu fi fost niciodată notate în scris, este puţin probabil să fie vreodată cunoscute circumstanţele complete ale morţii lui.
[modifică] Ateism
Marlowe a avut “reputaţia” de ateu. Singura dovadă din zilele noastre vine de la acuzatorul lui Marlowe din Flushing, un informator numit Richard Baines. Guvernatorul de Flushing a raportat că cei doi s-au acuzat reciproc de instigare la fals şi de intenţia de a trece de partea catolicilor (considerat de către protestanţi ateism). În urma arestării lui Marlowe sub acuzaţie de ateism în 1593, Baines a prezentat autorităţilor pentru cercetare o scrisoare conţinând opinia condamnabilă a unui anume Christopher Marly asupra religiei şi dispreţul acestuia faţă de cuvântul Dumnezeu. El mai pretindea şi că Marlowe avea o slăbiciune pentru biserica catolică. Alte pasaje sunt mai degrabă sceptice în ton şi argumente: “el convinge oamenii să treacă la ateism, încurajând-i să nu se teamă de gogoriţe şi spiriduşi.” Astfel de afirmaţii au fost făcute şi de Thomas Kyd după ce a fost încarcerat şi, posibil, torturat; atât Kyd, cât şi Baines îl leagă pe Marlow de matematicianul Thomas Harriot şi de cercul lui Walter Raleigh. Un alt document susţine că Marlowe a citit “o prelegere publică pe tema ateismului” înaintea lui Raleigh. Baines îşi încheie scrisoarea cu afirmaţia răutăcioasă: “Eu cred că toţi creştini ar trebui să încerce să închidă gura unui membru atât de periculos.”
Unii critici cred că Marlowe a încercat să răspândească asemenea puncte de vedere în opera lui şi că s-a identificat cu protagoniştii săi rebeli şi iconoclaşti. Oricum, piesele trebuia aprobate de către “Maestrul de ceremonii” înainte de a putea fi jucate şi cenzura publicaţiilor era sub controlul Arhiepiscopului de Canterbury. Probabil că aceste autorităţi nu au considerat inacceptabile nici una dintre piesele lui Marlowe (cu excepţia traducerilor din Amoruri).
[modifică] Sexualitatea
Marlowe este adesea descris astăzi ca şi homosexual. Unii cred că problema dacă un elisabetan era homosexual sau nu, în sens modern, este anacronă; pentru elisabetani ceea ce azi este adesea numit homosexual/bisexual era mai degrabă recunoscut ca simplu act sexual decât ca orientare şi identitate sexuală.
Două documente sugerează faptul că Marlowe a fost homosexual.
- Cea mai elocventă este declaraţia lui Richard Baines, un informator care a făcut o listă lungă de acuzaţii împotriva lui Marlowe după arestarea acestuia în Flushing. Majoritatea acestor acuzaţii au în vedere ateismul lui Marlowe, dar Baines a pretins, de asemenea, că Marlowe a spus “toţi cei care nu iubesc tutunul şi băieţii sunt nebuni.”
- În 1593, colegul de cameră şi prietenul lui Marlowe, Thomas Kyd a fost întemniţat şi interogat după ce în camera lui au fost găsite documente ateiste. Afirmând că hârtiile aparţin lui Marlowe, Kyd a întocmit mai târziu o listă, detaliind câteva dintre “opiniile monstruoase” ale lui Marlowe, ceea ce includea şi afirmaţia lui Marlowe că “Hristos l-ar fi iubit cu o dragoste extraordinară pe Sfântul Ioan.”
Pe lângă asta a mai fost scos în evidenţă şi faptul că nu există nici o dovadă a vreunui mariaj sau a vreunei partenere a lui Marlowe.
Unii savanţi susţin că dovezile sunt neconcludente şi că notele despre homosexualitatea lui Marlowe ar putea fi doar simple zvonuri exagerate scornite după moartea sa. David Bevington şi Eric Rasmussen descriu dovezile lui Baines drept “mărturie neverosimilă” şi fac următorul comentariu: “Acestea şi alte afirmaţii trebuie discreditate pentru exagerarea lor şi pentru că au fost produse în circumstanţe legale care ar putea fi privite ca şi vânătoare de vrăjitoare.” De asemenea s-a menţionat că mărturiile lui Kyd au fost făcute sub tortură şi astfel pot avea o legătură mică cu realitatea.
[modifică] Reputaţia lui Marlowe printre scriitorii contemporani
Oricare ar fi interesul particular al criticilor moderni, biografi şi romancieri pentru contemporanii lui din lumea literară, Marlowe era înainte de toate un artist admirat şi influent. În săptămânile următoare morţii lui, George Peele şi-a amintit de el ca şi “Marley cel iubit de muze”; Michael Draxton a scris că “Avea în el acele lucruri translunare brave/Pe care le avuseră primii poeţi”, iar Ben Jonson a scris despre “trăsătura puternică a lui Marlowe”. Thomas Nashe a scris călduros despre prietenul său ”bietul decedat Kit Marlowe”. Tot astfel a făcut şi editorul Edward Blount, în dedicaţia din Hero and Leander pentru Sir Thomas Walsingham.
Cel mai mare tribut i-a fost plătit lui Marlowe de Shakespeare în piesa Cum vă place, unde el nu doar citează un vers din Hero and Leander, dar face, prin cuvintele clovnului Touchstone referire la moartea lui Marlowe.
Shakespeare a fost într-adevăr foarte influenţat de Marlowe în opera sa de început, după cum se poate vedea din re-utilizarea temelor lui Marlowe în Antoniu şi Cleopatra, Negustorul din Veneţia, Richard al II-lea şi Macbeth (Dido, Evreul din Malta, Eduard al II-lea şi Doctor Faust). Într-adevăr, în Hamlet, după întâlnirea cu actorii ambulanţi, Hamlet începe să discute despre Dido, regina Cartaginei, citând din ea. Deoarece aceasta a fost singura piesă a lui Marlowe care nu s-a jucat la teatrul public, putem observa că Shakespeare a fost chiar discipol marlovian; şi într-adevăr, în Zadarnicele chinuri ale dragostei, copiind Masacrul din Paris al lui Marlowe, Shakespeare aduce un personaj numit Marcade (cuvântul francez pentru Mercur – mesagerul zeilor – o poreclă pe care Marlowe a folosit-o pentru el însuşi), care soseşte ca să întrerupă “veselia”, cu veşti despre moartea regelui; un tribut potrivit adus cuiva căruia îi plăcea distrugerea în piesele sale.
[modifică] Marlowe ca şi Shakespeare
Date fiind inconsistenţele de nepătruns cu privire la povestea morţii lui Marlowe, a apărut continuu în prim-plan o teorie a conspiraţiei centrată pe faptul că Marlowe ar fi putut să-şi însceneze moartea şi apoi să continue să scrie sub presupusul nume de William Shakespeare.
[modifică] Opere
Datele despre redactare sunt aproximative
[modifică] Teatru:
- Dido, regina Cartaginei (1586)(scrisă probabil împreună cu Thomas Nashe)
- Tamerlan cel Mare, partea I (1587)
- Tamerlan, partea a II-a (1587-1588)
- Evreul din Malta (1589)
- Doctor Faust (1589 sau 1593)
- Eduard al II-lea (1592)
- Masacrul din Paris (1593)
[modifică] Poezie:
- Traduceri din Farsalia lui Lucan (nu se cunoaşte data)
- Traduceri din Amorurile lui Ovidiu (1580?)
- Pasionatul păstor iubitei lui
- Hero and Leander (1593, neterminat; completat de George Chapman, 1598)
