Charles Leconte de Lisle

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol trebuie pus în formatul standard Puteţi contribui la îmbunătăţirea conţinutului şi a formei sale.

Calitatea informaţiilor sau a exprimării din acest articol trebuie îmbunătăţită. Acest articol a fost etichetat în ianuarie 2008

Charles Marie René Leconte de Lisle (n. 22 octombrie 1818 - d. 18 iulie 1894) a fost un poet francez, şeful recunoscut al curentului parnasian, teoretician al „artei pentru artă“ şi al interdependenţei dintre poezie şi ştiinţă.

Leconte de Lisle (pseudonimul lui Charles-René-Marie Leconte) s-a născut într-o îndepărtată colonie franceză, a cunoscut îndeaproape cultura Indiei şi peisajul exotic, ceea ce se va reflecta în poezia sa. Creaţia sa poetică se caracterizează prin evocarea nostalgică a marilor mituri şi civilizaţii străvechi orientale şi occidentale, cu elemente meditative asupra condiţiei umane, propunându-şi să ofere un ideal etic superior contemporaneităţii. Susţine impersonalitatea în artă, descrierea exactă, reprezentările precise, expresia a unei erudiţii riguroase, cultul frumosului şi perfecţiunea formală. Scrie Poeme antice, Poeme şi poezii, Poeme barbare, considerate opera sa cea mai valoroasă. Poemele inspirate din peisajul tropical şi descrierea animalelor exotice îl singularizează în contextul liricii franceze.

Poemul Elefanţii este caracteristic prin tematică şi realizare artistică, parnasianismului promovat de Leconte de Lisle.

ELEFANŢII

Nisipul roşu pare o nesfârşită mare, Ce scânteiază mută în somnul ei trudit. O boare de aramă se lasă neclintit Pe vetrele ascunse în necuprinsa zare.

Nici viaţă şi nici zgomot. Şi leii în tăcere Se odihnesc în peşteri la poştii depărtare; Şi în fântâni s-adapă girafele-nsetate, Pe sub curmali, la umbra ştiută de pantere.

Nici pasărea nu trece cu aripa în bolţi, Pe care merge leneş un soare nesfârşit. Un boa, câteodată, în somn încremenit Îşi leagănă spinarea cu străluciri de solzi.

Şi-aprinsă arde zarea sub limpedele cer, Şi lumea-ncet adoarme. Spre orizontul şters Se-nşiră elefanţii în legănatul mers, Plecând în ţări natale şi pline de mister.

Şi dintr-un punct al zării, ca nişte pete brune, Ei vin, stârnind nisipul pe cale, ca un fum Şi, ca să nu s-abată din mersul lor pe drum, Piciorul larg dărâmă sălbaticele dune.

În frunte-i căpitanul bătrân, cu trupul greu, Cu crăpături în pielea ca trunchiul scorojită Şi capul ca o stâncă, iar şira îndoită Se încovoaie tare şi tremură mereu.

Cu pas egal şi sigur, mergând ca un monarh, Îi duce drept la ţintă, pe toţi, cu orice chip; Şi ei, lăsând în urmă o dâră de nisip, Cu blândă resemnare se ţin de patriah.

Urechea-n evataliu şi trompa între dinţi, Ei merg cu pleoape-nchise. Le bate pieptul tare. Şi în aprinsul aer ies aburi din sudoare; Şi-i bâzâie în cale insectele fierbinţi.

De sete nu le pasă, de muşte şi de chin, De soarele ce coace spinarea lor crăpată… În mersul lor visează la oaza depărtată, La viaţa lor de-acasă în codrul de smochin.

Să vadă largul fluviu căzând pe povârniş, În care se azvârl hipopotami enormi Ce proiectează-n lună conturul lor diform Şi-aleargă la fântână prin desul păpuriş.

Mereu cu îndrăzneală şi cumpănire-n mers Un negru fir mai taie nisipul nesfârşit; Şi-n urmă iar rămâne pustiul neclintit Când au trecut drumeţii şi-n orizont s-au şters.