Caransebeş

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol trebuie pus în formatul standard Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării. Articolul a fost etichetat în luna mai 2008.

Caransebeş

[[Imagine:{{{imagine}}}\|300px]]

stemă	amplasare

Amplasare

45°25′17″N, 22°13′19″E

Ţară

România

Judeţ

Caraş-Severin

Atestare documentară

1289

Populaţie ([[Recensământul populaţiei din {{{recensământ}}} (România)|{{{recensământ}}}]])

28.301 (2002)

Suprafaţă

73,58 km²

Densitatea populaţiei

384 loc./km²

Altitudinea medie

m n.m.

Localităţi
componente

Jupa

Primar

Marcel Ion Vela (PNL)

Sit web

ro Primăria Caransebeş

Poziţia oraşului în cadrul regiunii

[[Imagine:{{{harta oraşului}}}|200px|Harta administrativă a oraşului Caransebeş]]

Harta administrativă a oraşului

Caransebeş (în maghiară Karánsebes, în germană Karansebesch), este un municipiu în judeţul Caraş-Severin, Banat, România.

[modifică] Demografie

Evoluţia populaţiei la recensăminte:

Conform recensământului din 2002, populaţia municipiului Caransebeş era de 28.301 locuitori^[1], dintre care 92,13% sunt români (26.074 persoane), 2,14% ucraineni (608), 2,01% romi (569), 1,87% germani (530), 1,18% maghiari (336) şi sub 1% alţii. Din punct de vedere relgios, 87,03% s-au declarat ortodocşi, 4,86% romano-catolici, 4,18% baptişti, 2,24% penticostali şi sub 1% fiecare pentru alte religii.

[modifică] Politică

Primarul oraşului este Marcel Vela, din PNL. Consiliul local al municipiului este alcătuit din 19 membri, împărţiţi astfel:

	Partid	Locuri	Componenţa Consiliului
	Alianţa Dreptate şi Adevăr (9 PNL şi 2 PD)	11
	Partidul Social Democrat	5
	Partidul România Mare	2
	Independenţi	1

[modifică] Economia

Caransebeşul, una dintre cele mai vechi aşezări din Banat, în secolul al XVI-lea, devenise unul dintre cele mai importante centre comerciale din regiune fiind favorizat de aşezarea sa geografică la intersecţia drumurilor comerciale ale Europei de sud-est şi ale Europei Centrale.

Istoricul ungur Pesty Frigyes (născut la Timişoara) menţiona că la 1449 Caransebeşul era cunoscut ca un oraş comercial de prim rang.

Activităţi economice intense sunt menţionate în documente din secolul al XIX-lea. Astfel, în 1874, aici era înregistraţi 21 comercianţi şi 39 meseriaşi, existau muncitori în făbricuţele oraşului sau în pădurile Comunităţii de Avere, iar cei mai mulţi locuitori se îndeletniceau cu agricultura şi creşterea animalelor. În 1875, este construită gara Caransebeş şi depoul de locomotive. Sunt terminate liniile ferate spre Timişoara (1876) şi Orşova (1878).

Între 1830 - 1831, la Caransebeş, peste râul Timiş, se realizează - folosind dimensiuni metalice fabricate în uzină (fier pudlat) - primul pod metalic în arc, cu calea jos, de către inginerul Carol Maderspach, unul dintre proprietarii Uzinei de metalice şi de minerit din Rusca Montană.

În anul 1885, se construieşte o hidrocentrală electrică, se pare prima hidrocentrală din Europa şi a doua din lume, de către Asociaţia Schmidt şi Dachler, astfel că între 1885-1888 Caransebeşul este iluminat electric cu becuri Edison (la Timişoara acest lucru se întâmpla cu 6 luni înainte), timp în care în oraşele mari ale lumii se discuta întâietatea gazului de iluminat sau petrolului lampant. Vechea turbină cu ax vertical este înlocuită în 1905 cu o turbină Francis care funcţionează până în 1929.

Dezvoltarea economică a dus la apariţia mai multor societăţi şi asociaţii: Casa de păstrare, Camera comercială, Asociaţia meseriaşilor. Începuturile industriale ale prelucrării lemnului în Caransebeş datează din anul 1912, când apare societatea Mundus, devenită mai apoi Combinatul de prelucrare a lemnului Balta Sărată.

După Marea Unire din 1918, oraşul se dezvoltă puternic. Comerţul şi meşteşugurile înfloresc. Lemnul din pădurile Comunităţii de Avere va contribui la dezvoltarea prelucrării şi comercializării lemnului (fabrici de mobilă, butoaie, parchet, cherestea, furnir). Apar în oraş şi fabrici de cărămidă, ţiglă şi teracote, dar cea mai mare parte a populaţiei lucra în agricultură. În Caransebeş sunt deschise mai multe bănci şi case de păstrare pentru finanţarea activităţilor economice. Se dezvoltă şi atelierele de reparaţii vagoane.

După al II-lea Război Mondial au apărut noi întreprinderi şi au fost modernizate cele existente. Astfel, în 1971, este dată în folosinţă uzina de construcţii de maşini – ICM, triajul CFR este extins, transportul auto de mărfuri şi călători se dezvoltă, iar în 1979 este inaugurat aeroportul din Caransebeş.

În intervalul de până la Revoluţia din 1989 s-a pus accent pe industrializarea forţată a economiei caransebeşene, în cadrul celei româneşti, în general.

După 1990 s-au făcut resimţite rezultatele dezvoltării mult prea ambiţioase, nejustificate şi disproporţionate a industriei. Multe din reperele industriale de referinţă şi-au închis, total sau parţial, porţile. Aceasta a dus la deprecierea, mai accentuată decât la nivel naţional, a nivelului de trai şi a gradului de dezvoltare al urbei. Dezvoltarea economică în ultimii ani s-a făcut fără existenţa unei strategii minime de dezvoltare a oraşului şi zonei.

Privatizarea în turismul zonei s-a făcut în pripă, fără a avea obiective bine conturate, fără un sprijin şi o coordonare necesară a statului, postprivatizare, fără implicarea acestuia în rezolvarea problemelor de infrastructură şi de mediu, în promovarea de programe turistice.

Caransebeşul are multe atuuri pentru a se dezvolta rapid în viitor şi enumerăm câteva:

- poziţia geografică, în apropierea graniţelor cu Ungaria şi Serbia;

- condiţiile geografice (climă, hidrogeologice) favorabile;

- nod de circulaţie rutieră, feroviară, aeriană;

- populaţie cu un grad ridicat de toleranţă, nivel redus de conflicte sociale între cetăţeni;

- infrastructură tehnică de alimentare cu apă, canal, de apărare contra inundaţiilor, alimentare cu energie electrică şi gaze naturale, relativ dezvoltată;

- reţea de telecomunicaţii extinsă, modernizată;

- reţea de fibre optice;

- acoperire integrala cu telefonie mobilă;

- forţa de muncă relativ numeroasă, înalt calificată, la costuri scăzute, de toate gradele de pregătire;

- reţea de învăţământ dezvoltată şi diversificată;

- privatizare extinsă, număr mare de IMM-uri;

- potenţial turistic şi agroturistic ridicat;

- grad de poluare relativ redus;

Este necesară elaborarea unei astfel de strategii pentru a se pune la dispoziţia celor interesaţi în progresul economic al zonei un mod unitar de gândire, care va fi benefic pentru o dezvoltare armonioasă şi durabilă a Caransebeşului şi a zonei. Se impune o mai puternică integrare a Zonei Caransebeş în Regiunea V Vest şi în Euroregiunea Dunăre - Criş - Mureş - Tisa şi constituirea unui mediu favorabil vieţii şi activităţilor economice.

Atingerea acestui scop este posibilă doar într-un cadru global - economic, social, cultural – de dezvoltare durabilă, sub toate aspectele – temporal, calitativ şi ecologic. În vederea îndeplinirii acestor deziderate, se urmăreşte, înainte de toate, asigurarea creşterii economice stabile, prin crearea şi/sau dezvoltarea acelor ramuri şi subramuri ale economiei zonei, care exploatează la maximum potenţialul local existent. Dezvoltarea zonei se bazează, în principal, pe acţiunile întreprinzătorilor privaţi.

În acest scop, se preconizează creşterea atractivităţii mediului de afaceri, îmbunătăţirea infrastructurii fizice (tehnice) şi instituţionale dependente de organele puterii locale, adoptarea unor reglementări locale coerente şi stabile, vizând atragerea investitorilor autohtoni şi, mai ales, străini. Observând tendinţele dezvoltării economiei mondiale, se urmăreşte, în mod deosebit, facilitarea implementării în zonă a unor activităţi industriale competitive – utilizând tehnologii avansate, producătoare de rate ridicate ale valorii adăugate a produselor – şi a activităţilor de prestări de servicii, de nivel calitativ ridicat. Se impune implementarea în zonă a tehnologiilor înalte, cât şi formarea/recalificarea forţei de muncă în conformitate cu cerinţele economiei reale moderne preconizate a fi specifică zonei. De asemenea este necesară încurajarea apariţiei de mici întreprinderi, mobile şi dinamice, precum şi dezvoltarea ramurii serviciilor.

Această dezvoltare durabilă, competitivă, poate fi obţinută doar într-un climat social stabil, coeziv şi participativ. Conceptul are în vedere asigurarea participării locuitorilor la o viaţă culturală activă, sprijinirea activităţii tuturor cultelor din zonă, în spiritul ecumenismului, asigurarea condiţiilor necesare pentru ca toţi locuitorii să convieţuiască în armonie în zonă. Conceptul de dezvoltare acordă importanţa cuvenită asigurării unor servicii de sănătate şi de asistenţă socială pentru persoanele şi grupurile defavorizate de înaltă calitate. Dezvoltarea economică a zonei nu poate fi un scop în sine. Ea se va realiza pentru a îmbunătăţi nivelul de trai al locuitorilor, pentru a le asigura o viaţă mai prosperă şi mai frumoasă. Una din preocupările esenţiale ale organelor decizionale din zonă va trebui să fie şi compatibilizarea legislaţiei locale, cu aquis-urile comunitare, acceptate de către România prin acordul privind parteneriatul pentru aderarea României la Uniunea Europeană.

După revoluţie, oraşul Caransebeş şi-a regăsit resursele de dezvoltare în iniţiativa privată, dovada fiind mulţimea firmelor care activează în oraş şi potenţialul lor. Exporturile în creştere impun realizarea unui punct vamal în Caransebeş, deziderat care se împotmoleşte, de mai mulţi ani, în birocraţia centrală.

Turismul reprezintă sectorul cu cel mai mare potenţial de dezvoltare. Domeniul Turistic Scorilo (Poiana Mărului, Muntele Mic, Ţarcu) - prin modernizarea DJ 608A (37,5 km), Caransebeş - Muntele Mic, continuarea drumului din Valea Şucu, care va lega Poiana Mărului de Muntele Mic, construcţia unui drum de acces de 4 km până la staţia meteorologică Cuntu şi stimularea turismului rural – este cuprins într-un plan de dezvoltare pe termen lung. Construcţia variantei III a şoselei de ocolire a oraşului va da un puternic impuls dezvoltării unei zone industriale în jurul traseului ei.

Adevăratul potenţial economic al Caransebeşului nu a fost pus în valoare niciodată până acum. Aşezarea geografică şi resursele nelimitate ale zonei fac din Caransebeş un oraş atractiv şi de perspectivă.

[modifică] Geografia

[modifică] Aşezarea geografică

Municipiul Caransebeş este situat în sud-vestul României, având coordonatele de 45° 25' latitudine nordică şi 22° 13' longitudine estică.

Este a doua localitate ca mărime a judeţului Caraş-Severin şi are o poziţie geografică strategică, fiind aşezată în zona de contact a muntelui cu dealul şi câmpia, care pătrunde până aici sub forma unui golf alungit în lungul Timişului.

Caransebeşul se găseşte totodată şi la încrucişarea a patru drumuri principale ale Banatului care duc spre nord - prin Lugoj - la Timişoara, spre sud - prin Poarta Orientală - la Orşova şi Dunăre (DN 6 – E 70), spre vest - pe văile Pogăniciului şi Bârzavei - la Reşiţa (DN 58), iar spre est - prin trecătoarea Porţilor de Fier ale Transilvaniei, prin Sarmisegetuza - la Deva şi Hunedoara (DN 68).

Geografic, oraşul se situează aproximativ între confluenţa Bistrei (la nord) şi a Sebeşului (la sud) cu Timişul, având o altitudine medie de 280 m.

Zona depresionară a Caransebeşului este mărginită de munţi înalţi spre est, sud şi vest.

Partea cea mai înaltă o formează Munţii Ţarcu, delimitaţi de văile Timişului şi Bistrei. În acest masiv se pot separa trei subunităţi: Masivul Petreanu, cu Vârful Pietrei (2192 m), Masivul Ţarcu, care culminează cu Vârful Ţarcu (2190 m) şi Masivul Muntele Mic (1806 m). Masivul Ţarcu prezintă mai multe culmi ce se desprind din Vârful Ţarcu. Spre nord-est există o culme pe care se găsesc Vârful Căleanu (2192 m), Mătania (2160 m) şi Baicu (2123 m), iar spre nord-vest avem culmea Jigoriei (1463 m), care face legătura cu Muntele Mic.

În partea de vest a oraşului Caransebeş se găsesc Munţii Semenicului. Relieful coboară la nord de Vârful Semenic până spre Vârful Nemanul Mare (1122 m), ce se prelungeşte printr-o serie de culmi, cum ar fi Dealu Mare (639 m) şi Corcana (489 m), ce ajung până aproape de Caransebeş.

În partea de nord avem Masivul Poiana Ruscă, ce se înalţă deasupra zonelor depresionare învecinate. Vârfurile cele mai înalte sunt Padeşul (1374 m) şi Rusca (1355 m). Din zona înaltă pornesc culmi radiale ce coboară formând zona de dealuri limitrofe.

Depresiunea Caransebeşului, unde este aşezat oraşul, cu un relief colinar, se termină în zona de terase a Timişului. În general, dealurile din jurul Caransebeşului sunt formate din depozite pliocene, străpunse de şisturi cristaline. Zona cea mai joasă o formează extrema sudică a Câmpiei Lugojului, ce atinge zona depresiunii în nord-vest.

Considerată ca o depresiune submontană, depresiunea Caransebeşului desparte munţii înalţi şi masivi din nord şi est, de dealurile joase din vest şi de câmpia din nord-vest. Suprafaţa ei este redusă – circa 1200 km2 (de la Constantin Daicoviciu până la Cheile Armenişului – 40 km, iar de la gara Cornuţel până la est de Bucova – aproximativ la fel). Depresiunea are forma unei cuvete ovale pe direcţia NV-SE, cu două trimiteri pe direcţiile V-E şi N-S pe văile celor două râuri: Bistra şi Timişul superior.

[modifică] Apele

Zona depresiunii Caransebeşului este udată de râul Timiş cu afluenţii lui. Timişul, cel mai mare râu al Banatului (cu o lungime totală de 339,7 km, din care 241,2 km pe teritoriul românesc), îşi are izvoarele în versanţii estici ai Munţilor Semenic, care se unesc cu pâraiele Semenic, Grădişte şi Brebu la lacul cunoscut sub numele de Trei Ape. De aici începe Timişul. Timişul constituie artera hidrografică principală care drenează cursurile de ape din tot spaţiul încadrat de Munţii Cernei, Ţarcu, Muntele Mic şi Munţii Poiana Ruscă. Primul afluent este Râul Rece, ce vine dinspre Ţarcu, în zona Teregova. De aici cursul Timişului îşi schimbă direcţia, orientându-se de la sud către nord. La Armeniş, primeşte ca afluenţi pe Râul Lung şi Râul Alb, ambele din zona Ţarcu. Ieşind din Cheile Armenişului, în Timiş, se varsă, pe stânga, două râuleţe, Slatina şi Goleţul, râuri ce poartă numele localităţilor prin care trec. În dreptul Caransebeşului, pe dreapta, Timişul primeşte Sebeşul, ce adună toate apele din sectorul Muntele Mic. În zona satului Jupa (Tibiscum), în Timiş se varsă cel mai mare afluent din zonă – râul Bistra – format din Bistra Mare şi Bistra Mărului, ce se unesc la Oţelu Roşu. Acestea adună apele din Masivul Godeanu. La Caransebeş, din cauza pantei reduse, râul descrie largi meandre. În zona Sacu, Timişul intră in judeţul Timiş. Se varsă în Dunăre pe teritoriul Serbiei. Sebeşul izvorăşte din sudul Muntelui Mic, trece prin Borlova şi Turnu-Ruieni şi se varsă apoi în Timiş. Până la Borlova are aspectul unui pârâu cu ape repezi şi o vale adâncă şi îngustă, iar de aici panta devine mică şi valea sa se lărgeşte treptat. Ieruga, care a trecut prin centrul oraşului, este o abatere a Sebeşului, astăzi canalizată, pe care cândva existau mai multe mori, de unde şi denumirea de Canalul Morilor. În anul 1581, este amintită ca „Apa Monachilor”(Aqua Monachorum). Potocul este un pârâu care udă nord-estul oraşului şi vara devine un firicel de apă care poate fi trecută cu piciorul. Acesta alimenta, pe vremuri, cu apă, cetatea Caransebeşului. Numele său provine din latină, poto – potare, căci într-o cronică de la Mânăstirea Neamţ, se spunea „hic rivus nominatur Potocus”, cu referire la râul care alimenta aşezarea. Prin cartierul Caransebeşul Nou, curge pârâul Zlagna (Zlăgniţa).

[modifică] Clima

Datorită aşezării municipiului Caransebeş în partea de sud-vest a ţarii, sub influenţa directă a Mării Adriatice şi la adăpostul Munţilor Carpaţi, zona se integrează în climatul temperat-continental moderat, subtipul bănăţean, cu influenţe mediteraneene. Subtipul climatic al Banatului de sud şi sud-est este caracterizat prin contactul dintre masele de aer atlantic şi presiunea făcută de masele de aer mediteranean, ceea ce oferă un caracter moderat regimului termic. Iernile şi verile fiind scurte ca durată, iar primăverile şi toamnele mai lungi, temperaturile sunt moderate la ambele extreme, atât la cald, cât şi la rece. Temperaturile medii variază între 0°C şi 1°C în lunile de iarnă, iar vara sunt cuprinse între 21 - 23°C, ceea ce demonstrează influenţa sudică în această parte a Banatului. Cele aproape patru luni de primăvară şi toamnă oferă principala caracteristică a depresiunii Caransebeş, din punct de vedere climatic, temperatura medie fiind de 11,5°C. Clima zonei Caransebeşului este mai caldă decât a munţilor din est (zona Ţarcu), mai rece decât a zonei din sud de pe Dunăre (unde influenţa mediteraneană este mai puternică) şi mai moderată decât cea a câmpiei vestice. Primăvara este un anotimp relativ călduros cu o medie a temperaturilor de peste 10°C. Trecerea primăvară - vară se face relativ brusc prin călduri timpurii. Media temperaturilor vara, puţin peste 20°C, arată că vara este un anotimp cu călduri potolite, nu sufocante. Trecerea de la vară la toamnă are loc, mai întotdeauna, în mod lent, toamna apărând ca o prelungire a verii, în care temperatura scade treptat. Temperatura toamnei este ceva mai ridicată decât a primăverii. Trecerea de la toamnă la iarnă se face relativ brusc. Temperatura medie a iernii, peste 0°C, arată că acest anotimp nu este prea friguros. În ultimii 50 de ani, cea mai ridicată temperatură (39,6°C) s-a înregistrat la 4 iulie 2000 , iar cea mai scăzută temperatură ( -26,8°C) a fost măsurată în ziua de 25 ianuarie 1963. În zona Caransebeşului, vânturile bat în puţin peste jumătate din numărul zilelor unui an. Acestea sunt cauzate de două fenomene climatice: - primul fenomen este briza de munte, care bate ori de câte ori există o diferenţă de temperatură şi presiune între zona alpină şi depresiunea joasă; - al doilea fenomen este născut în urma schimbării de temperatură între zona joasă a Olteniei şi zona joasă a depresiunii Caransebeşului. Curenţii de aer ce se formează determină o mişcare puternică de aer în culoarul Timiş - Cerna, apărând un fenomen asemănător cu cel produs prin suflarea aerului la gura unei ţevi. Când cele două fenomene se suprapun, în Caransebeş avem un vânt foarte puternic. Analizând regimul precipitaţiilor, la Caransebeş, avem o medie de 737 mm/an. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii în zona depresionară sunt în lunile mai - iunie, precum şi toamna, în octombrie - noiembrie. Zilele cu zăpadă variază între 25 şi 30 pe an. Analiza factorilor climatici (temperatura aerului, vânturile şi precipitaţiile) arată că, deşi înconjurată de înălţimi, depresiunea submontană a Caransebeşului prezintă o climă de tranziţie între cea alpină a munţilor din est (zona Ţarcu - Godeanu) şi cea de stepă a câmpiei de la vest de dealurile Buziaşului, cu influenţe ale climei mediteraneene din sud. Climatul plăcut are influenţe asupra faunei şi florei locale şi permite condiţii bune de locuit pentru locuitorii zonei.

[modifică] Solul

Solul depresiunii Caransebeş este subţire şi sărac în materii hrănitoare. În zona cea mai joasă, albiile minore şi luncile apelor, solul este format din aluviuni noi – nisipuri, prundişuri şi argile. În lungul Timişului solul aluvionar se prezintă sub forma unei fâşii, mai îngustă la sud de Caransebeş – unde albia este mărginită de maluri înalte – şi mai lată în aval, unde zona inundabilă a fost mai mare, în special pe malul drept, care este mai jos decât cel stâng. Aici, la suprafaţă, solul este alcătuit din nisip şi argilă, iar la bază din prundişuri, un amestec care dă naştere celui mai fertil sol din zonă şi unde se cultivă cerealele. Aceasta fâşie îngustă este mărginită, de o parte şi alta, de o suprafaţă întinsă de podzol, solul caracteristic regiunilor de dealuri, sol sărac în humus. Aceste suprafeţe sunt favorabile plantelor de nutreţ şi pomilor fructiferi.

Subsolul bazinului Caransebeş este format, până la mari adâncimi, din roci friabile (argile, nisipuri, pietrişuri), depuse în acest şanţ tectonic în neogen. Practic, zona Caransebeşului este o regiune formată din roci moi, înconjurată de jur împrejur de altele alcătuite din roci tari. Rocile mai vechi, pliocene, se întâlnesc pe versantul estic al Timişului, nu ca o fâşie continuă, ci ca nişte insule care apar în formaţiunile cuaternare. Dincolo de acestea se întinde vasta regiune a şisturilor cristaline, care formează roca predominantă a munţilor înconjurători.

[modifică] Istorie

[modifică] Scurt istoric

Zona depresionară a Caransebeşului a fost locuită din cele mai vechi timpuri, acest fapt fiind atestat de numeroase descoperiri arheologice: - unelte din silex (calcedonie), datând din paleoliticul superior (cca. 35.000 - 10.000 î.e.n.), în zona Caransebeşului Nou; - aşezări neolitice timpurii (cultura Starčevo-Criş), datând din mileniile VI-V î.e.n., în cartierul Ţiglărie; - aşezarea neolitică de mari dimensiuni, aparţinând culturii Vinča, în zona Balta Sărată, aşezare însemnată şi pentru stabilirea cronologiei neoliticului din sud-vestul României (cca. 4800 - 4600 î.e.n.); - aşezarea aparţinând epocii mijlocii a bronzului (cca. 1600 - 1200 î.e.n.); depozitul de bronz cuprinzând 172 de piese descoperite pe Dealul Mare (1100 - 1000 î.e.n.); - descoperirile din prima epocă a fierului (Hallstatt); - monedele de tip tetradrahmă ştanţate de către daci (secolul al IV-lea î.e.n.).

Pentru prima oară în istorie, în anul 101 e.n., este evidenţiată importanţa Banatului în cursul războaielor dacice, într-un fragment păstrat din comentariile împăratului Traian. În timpul Daciei romane, la şase kilometri de actuala vatră, se găsea castrul roman Tibiscum (Jupa), construit în anul 106 e.n., dar este posibil ca şi pe teritoriul Caransebeşului actual să fi fost o aşezare romană. La Tibiscum au fost găsite fragmente ceramice dacice, iar în apropiere au fost descoperiţi tumuli dacici (sec I -II e.n.).

Denumirea de Tibiscum pare să fie de origine traco-dacică, însemnând „loc mlăştinos”. Din acest loc trupele romane, avându-l în frunte pe Traian, pornesc spre Tapae (localizat probabil în zona gării Zeicani, după Bucova), unde împăratul Traian îi învinge pe daci (Dio Cassius – Istoria romană). După ocuparea de către romani a Banatului şi Olteniei şi încheierea păcii dintre romani şi daci (102 e.n.), odată cu organizarea provinciei, se pun bazele garnizoanei militare de la Tibiscum. Se construieşte un castru mic de pământ, urmat de un castru mare, iar pe malul drept al râului Timiş se clădeşte un alt castru, care fiinţează până după anul 170 e.n. La Tibiscum sunt cantonate mai multe legiuni romane: Cohors I Sagittariorum, Numerus Palmyrenorum, ambele aduse din Siria, Cohors I Vindelicorum, din Raetia şi Numerus Maurorum, din Nordul Africii. În anii 118-119 e.n., provincia Dacia este pusă sub comanda excepţională a lui Quintus Marcius Turbo, căruia colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa îi ridică două statui, una la Sarmizegetusa şi cealaltă la Tibiscum, pentru vitejia avută în faţa duşmanilor care au năvălit în Dacia.

Prin anul 170 e.n., Tibiscumul este distrus de marcomani sau de aliaţii lor, iazygii şi dacii liberi, apărarea din Banat cade şi războiul numit marcomanic durează până în anul 180 e.n. În timpul domniei împăratului roman Septimius Severus (193-211 e.n.), se ridică construcţii impunătoare la Tibiscum şi este posibil ca aşezarea civilă din imediata apropiere a castrului militar să primească rangul de municipiu, aşa încât oraşul roman Tibiscum se alătură celor 11 oraşe romane deja existente în Dacia. După retragerea administraţiei romane la sud de Dunăre (în anul 275 e.n., în timpul împăratului Aurelian), continuarea vieţii locuitorilor rămaşi este pusă în evidenţă prin refacerea unor construcţii şi descoperirea unor importante tezaure monetare. Sunt atestate legături permanente cu lumea bizantină din sud. Sub domnia împăratului Constantin cel Mare (306-337), zona amplasată la nord de Dunăre este din nou controlată de către romani. În această perioadă, odată cu oficializarea creştinismului în Imperiul Roman (313), la Tibiscum se dezvoltă un important centru ecleziastic.

Hunii, prima populaţie nomadă de origine turanică, invadează Europa în anul 375 şi ocupă vremelnic ţinuturile noastre, până la moartea lui Attila (453), când conglomeratul hun se destramă, astfel că, în timpul împăratului bizantin Justinian (527-565), ambele maluri ale Dunării erau sub stăpânire bizantină. Prin anul 558, avarii sunt menţionaţi în zona noastră, conduşi de către chaganul Bayan (558-605), pentru ca, în 559, cutrigurii, popor nomad înrudit cu hunii, conduşi de Zabergan, în alianţă cu slavii şi bulgarii, să pătrundă în ţinuturile noastre. Deoarece reprezentau un pericol permanent pentru Imperiul Bizantin, în anul 593, generalii Petru şi Priscus întreprind o expediţie victorioasă în nordul Dunării împotriva triburilor avaro-slave. În anul 602, are loc prăbuşirea limesului danubian, prin pătrunderea şi aşezarea slavilor în masă în sudul fluviului. Primele descoperiri arheologice în zona Caransebeşului, care atestă existenţa unor aşezări distincte ale populaţiei băştinaşe sedentare, diferite de cele ale slavilor sau avarilor, sunt datate din secolele VIII-IX în zona Potocului şi pe strada Romanilor.

Într-o diplomă a împăratului Vasile II Bulgaroctonul al Bizanţului (976-1025) din anul 1020 era menţionat un „castru episcopal” la Dibiskos - vechiul Tibiscum din timpul romanilor - iar populaţia neo-latină, ce trăieşte la nord şi sud de Dunăre, apare sub denumirea de vlahi. Secolul al XI-lea este o perioadă de frământări şi pătrunderi ale populaţiilor migratoare, în special ale maghiarilor, care reuşesc să-şi exercite dominaţia asupra zonei Caransebeşului, incluzând-o în cadrul Banatului de Severin, pentru ca în secolul al XII-lea să se producă transferul centrului de greutate de la Tibiscum spre Caransebeş. Acum, se trece de la aşezarea antică spre noul oraş medieval, ce se va dezvolta în jurul cetăţii. Regele Ladislau al IV-lea Cumanul vizitează cetatea în anul 1289 şi revine aici în 1290, când pe 29 aprilie într-un document este menţionat numele de Caransebeş, aceasta fiind considerată prima atestare documentară a oraşului. Caransebeşul este numit Opidum (târg), la fel ca şi în registrele dijmelor papale din anii 1332-1337. După I. Bartolomei, prima menţiune despre Caransebeş s-a făcut într-o consignaţie de zeciuială papală din secolul al XII-lea.

În secolul al XIV-lea, cetatea, oraşul şi districtul românesc apar sub numele de Sebeş. De fapt Caran şi Sebeş au fost două aşezări distincte de o parte şi de alta a Timişului. Numele de „caran” este, probabil, de origine celtică şi înseamnă „loc de piatră”, iar „sebeş” este numele unui râu, termen de origine dacică. O altă ipoteză este că numele oraşului nostru era Sebeş şi adaosul de Caran (Cauran, Caravan, Căvăran) a fost impus de necesitatea de a-l distinge de alte oraşe cu acelaşi nume din ţară, Caranul fiind situat la 14 km nord pe locul comunei Constantin Daicoviciu (fostă Căvăran) de azi.

Există şi opinia că numele oraşului ar proveni din „kara”– negru – în limbile popoarelor migratoare din Asia şi „sebes” – însemnând iute, repede – în maghiară. Numele oraşului în forma completă de „Caransebeş”, se întâlneşte în actele de cancelarie începând cu 1370 (in districtu Karansebesus). Castelanii cetăţii au fost amintiţi în documentele din aceea perioadă, astfel, în 1318, este menţionat într-un document semnat de regele Carol Robert, Petru, comite de Sebeş, iar în 1325 apare ca şi castelan Szeri Posa.

Caransebeşul, o zonă de locuire românească compactă, era o aşezare importantă, căci în anul 1352 este amintit ca sediu al provinciei Sebeş, iar din anul 1360, ca sediu al Banatului de Severin şi centru administrativ, politic şi militar al celor opt districte autonome româneşti din Banat. De remarcat este că termenul de „banat” era denumirea dată provinciilor în care a fost împărţit imperiul româno-bulgar al asăneştilor cu capitala la Târnovo, iar „severin” provine din „sever”– nord – în limba slavă. Adunările obşteşti de aici, ilustrează prerogativele cnezilor şi nobililor români şi autonomia locală de care se bucurau românii în cadrul instituţional impus de regalitatea angevivă. Caransebeşul a fost totodată şi principalul centru unde se întrunea forul comun de judecată al celor opt districte. Ziua de întrunire era joia şi aceasta a rămas, din Evul Mediu şi până azi, ziua de târg în Caransebeş. Primul jude al Caransebeşului, amintit în anul 1360, se numea Sturza sau Struzo.

De remarcat că până la Ioan Popa, în 1688, conducătorii oraşului au fost, aproape în totalitate, români şi menţionăm pe: Ştefan Dan (1457), Nicolae Lazăr (1494), Ştefan Stoica (1498), Matei Lazăr (1515), Petru Racoviţă (1535), Pavel Bucoşniţă (1561), Nicolae Florea (1581), Ion Ioşiga (1593), Nicolae Moise (1599), Mihai Voevod Vaida (1601), Todor (1627), Lugojan (1635), Simion (1648), Florea (1654). Cronicarul maghiar Szamoskozy scria, înainte de 1598, despre nobilul român Ştefan Ioşiga, ajuns cancelar al Ardealului, că este originar din Caransebeş – ,,ex Karan-Sebesso Valachorum oppido”. În anul 1369, este atestată documentar prima adunare a românilor din Banat, când „obştea cnezilor şi a altor români din districtul Sebeş”, ca şi „toţi bogaţii şi săracii din cetatea Sebeşului”, cer banului Benedict Himfy scutirea de o nouă taxă. Există documente care atestă că, în 1365, Ioan al V-lea Paleologul, în drum spre Buda, este primit cu mare fast în Caransebeş, iar în 1419, regele Sigismund vizitează de mai multe ori oraşul, revenind în 1428 şi 1429. La 9 iulie 1424, într-o diplomă, regele Sigismund aminteşte de „castro nostro Sebesiensi”. Vlad Dracul împreună cu turcii devastează Caransebeşul în anul 1432.

Ioan de Hunedoara poposeşte la Caransebeş pe 18 octombrie 1447 şi 29 octombrie 1453, când dăruieşte orăşenilor, pentru servicii credincioase, jumătate din prediul Racoviţa, situat la marginea de nord a oraşului. Politic, Caransebeşul are un mare rol în apărarea drepturilor populaţiei româneşti din zona de deal şi de munte a Banatului împotriva nobilimii şi regalităţii maghiare. Militar, oastea districtelor a fost mereu în fruntea luptelor împotriva turcilor. Regele Vladisav al II-lea recunoaşte privilegiile oraşului în 17 ianuarie 1497, iar în anul următor, acordă oraşului dreptul de spadă. În secolul al XVI-lea, ca date de referinţă sunt vizitele în oraş ale lui Ioan Zapolya, Laiotă Basarab (1545), Radu Ilie Haidăul (1552), inginerului italian Alessandro Cavalini da Urbino (care repară fortificaţia de aici –1552), cronicarului italian Giovan Andrea Gromo (1564-1565, care lasă pagini frumoase despre zonă, tradiţii şi locuitori) şi Mihai Viteazu (1600), care dă o diplomă din cetatea Caransebeşului. La 16 iunie 1531, Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei (1510-1526) şi rege al Ungariei (1526-1540), reconfirmă caransebeşenilor drepturile date de Sigismund de Luxemburg, iar pe 5 februarie 1532 acordă locuitorilor scutirea de orice tribut.

Un italian, G. P. Campani, scrie în anul 1584 că „Lugojul şi Caransebeşul sunt în Valachia”, amintind caracterul românesc al zonei. La trei decenii după G. A. Gromo, două rapoarte ale ordinului iezuit confirmă faptul că localităţile Caransebeş şi Lugoj sunt provincie românească. În anul 1536, a fost constituit Banatul de Lugoj - Caransebeş, iar din 1541, oraşul trece sub stăpânirea principilor ardeleni. Sub domnia regelui Ioan II Sigismund Zapolya (1559-1571), Caransebeşul era considerat oraş regal, cu aceleaşi drepturi ca şi Buda şi Timişoara. Oraşul este bântuit de ciumă în 1582, pentru ca tot atunci, la traducerea şi tipărirea Paliei de la Orăştie, să participe Ştefan Herce şi Efrem Zăcan. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Caransebeşul a avut o istorie zbuciumată datorită războaielor austriaco-turce, oraşul trecând pe rând sub ocupaţia unuia sau altuia dintre beligeranţi. Din 1603, când Caransebeşul este vizitat de cronicarul Szamoskozy Istvan, datează o descriere a acestuia. În acelaşi an, generalul Basta numeşte Caransebeşul „civitas”. În 1658, oraşul trece sub dominaţie otomană (timp de 30 de ani), iar în anul 1660, oraşul este vizitat de cronicarul turc Evlia Celebi (Evlya Chelebi), care îi face o frumoasă şi documentată descriere. A urmat „războiul lung“ dintre turci şi austrieci, început în anul 1683 şi dus, cu unele intermitenţe, până în 1699.

În 1688, oştile împăratului Leopold I, conduse de generalul Veterani, eliberează oraşul şi acesta ordonă inginerului Visconti refortificarea cetăţii, de tip bastionar, după sistemul italian vechi, pentru ca, în 1693, acelaşi general, să dea Caransebeşului anumite drepturi, cunoscute sub numele de „Reglementarea”. Generalul Veterani moare în august 1695 în bătălia austro-turcă de la Lugoj. Între 1699-1701, contele Luigi Ferdinando Marsigli îşi stabileşte reşedinţa la Caransebeş pentru demolarea cetăţilor din zonă şi stabilirea liniei de frontieră, conform tratatului de pace de la Karlowitz (1699). Acest ofiţer italian din armata austriacă a descris, pentru prima dată, ruinele antice de la Tibiscum, amintind şi de cunoscuta inscripţie dedicată împărătesei Cornelia Salonina de către „ordo municipii”, singura menţiune epigrafică datată a titlului de „municipium” pe care l-a avut oraşul. Caransebeşul este bântuit din nou de ciumă în anul 1700. Într-un document din 1717, se atestă că oraşul avea 400 de case. Din 1718, Banatul, prin pacea de la Passarowitz, trece sub dominaţia habsburgică. În 1738, are loc războiul austro-otoman şi în Caransebeş staţionează trupele imperiale, iar turcii devastează cetatea, pentru ca, în 1741, să se ţină aici Conferinţa de pace pentru stabilirea liniei de frontieră dintre cele două imperii.

Printr-un decret imperial din 1762, împărăteasa Maria Tereza înfiinţează unităţi militare pentru paza graniţelor şi astfel, în anul 1768, s-a înfiinţat Regimentul de graniţă româno-bănăţean nr.13 (numărul provine de la Legiunea romană a XIII-a Gemini care a luptat aici, deşi în ordinea înfiinţării regimentelor numărul ar fi fost 14). De la înfiinţare, regimentul a avut mai multe denumiri: Regimentul de graniţă nr.72 (1769), Regimentul de infanterie de graniţă româno - ilir (1775), Regimentul de graniţă valaho - ilir nr.13 (1798), Regimentul de graniţă valaho - bănăţean nr.13 (1838) şi, în final, Regimentul de graniţă româno - bănăţean nr.13 (1849). În domeniul organizării acesta a cunoscut mai multe stadii, pentru ca, în final, să cuprindă: Valea Bistrei, de la comuna Marga până la Caransebeş, culoarul Timiş - Cerna (cu văile adiacente), de la Orşova până la comuna Şviniţa, Craina Bănăţeană şi Valea Almăjului, de la comuna Prigor până la comuna Lăpuşnicul Mare. Necesităţile militare au determinat autorităţile austriece ca, în anul 1780, să înceapă lucrările de măsurare a pământului şi pentru întocmirea cadastrului; după terminarea lucrărilor, în anul 1807, s-a instituit Cartea Funciară. Din punct de vedere militar, regimentul, pe timp de pace, a fost organizat pe 12 companii care aveau un număr variabil de comune grănicereşti (în total 96). În cei 104 ani de funcţionare a regimentului, acesta a dat 25 de generali, peste 200 de ofiţeri superiori, un număr mare de ofiţeri inferiori şi subofiţeri. Peste 40 de grăniceri au urmat cursuri superioare. Pentru faptele de vitejie, drapelul regimentului, ofiţerii şi grănicerii au fost răsplătiţi cu numeroase ordine şi medalii: 10 din aur, 31 de argint clasa 1 şi 36 de argint clasa a 2-a. Pe una din panglicile drapelului de luptă al regimentului a fost scris: „A lui Romus vitejie, peste noi români să fie”. Aceasta panglică este expusă la Muzeul de istorie din Viena.

După 20 de ani de la desfiinţarea regimentului năsăudean, este desfiinţat, în 1871, şi regimentul grăniceresc din Caransebeş, cauza constituind-o noua formă de guvernare, dualismul austro-ungar, dar şi reducerea pericolului turcesc. Prin legea din 8 iulie 1871 în organizarea comunelor s-a trecut, de la regimul militar de administrare, la regimul civil. Totodată s-a înfiinţat Regimentul 43 infanterie cezaro-regesc, ca regiment aflat direct sub comanda împăratului Franz Josef. În 1872, oraşul este ridicat la rangul de municipiu. La 12 martie 1873, a avut loc prima adunare a Consiliului municipal, fiind ales ca primar Ioan Brancovici. Măsurile administrative, economice şi financiare luate, ca şi constituirea scaunului cercual şi comitatului Severin, cu reşedinţa la Caransebeş, au încheiat procesul de formare a administraţiei civile în fostul confiniu militar. În baza legilor din 1871 şi 1873 s-a organizat Comunitatea de Avere. Constituirea acesteia s-a făcut pentru administrarea în formă colectivă a domeniului primit – jumătate din domeniul forestier şi alpin al statului – ca o răscumpărare a servituţilor grănicerilor din zonă; cealaltă jumătate a trecut în proprietatea statului austro-ungar, fiind naţionalizată după Unirea din 1918. Actul de împărţire definitivă a fost semnat în 28 ianuarie 1880.

Noua instituţie a luat în primire un teritoriu de 251.919 jugăre. Acest vast domeniu forestier nu s-a repartizat pe comune, cum s-a procedat în alte regiuni grănicereşti, ci s-a administrat în comun. În Adunarea Generală din 19 decembrie 1879, reprezentanţii aleşi ai comunelor au ales ca prim preşedinte al Comunităţii de Avere pe generalul Traian Doda. Comunitatea de Avere a fost o instituţie de mare solidaritate, obştea a peste 30.000 de familii curat româneşti, ţărani liberi, prin legi şi toate tradiţiile, liberi admişi la posesiuni de bunuri imobile în graniţă, constituind o stavilă permanentă acţiunilor de deznaţionalizare. Recensământul făcut în anul 1880 în teritoriul coroanei maghiare a scos în evidenţă că, în comitatul Severin, un procent de doar 14% era reprezentat de către cei ce cunoşteau limba maghiară. În iunie 1900, Mitropolitul primat al României vizitează oraşul, fiind primit cu multă căldură. Sub mandatul primarului Constantin Burdea, în anul 1903, a fost construită frumoasa clădire a Primăriei municipiului. În octombrie 1905, marele nostru istoric, Nicolae Iorga este găzduit în Caransebeş.

La 24 octombrie 1916, moare la Bucureşti, în urma rănilor primite în luptele din Defileul Jiului, generalul Ioan Drăgălina, erou al unităţii noastre naţionale. În ziua de 25 octombrie 1918, într-un mare entuziasm, a fost ales, în unanimitate de voturi, Consiliul Naţional Român din Caransebeş, care împreună cu numeroşi caransebeşeni, au constituit cea mai numeroasă delegaţie din Banat ce a participat la Marea Unire de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Delegatul caransebeşean Ghiţă Bona a strigat puternic în sala în care avea loc adunarea festivă: „Vrem unirea cu Patria-mamă, pe veci şi fără condiţii”. După armistiţiul de la Belgrad, semnat în octombrie 1918, întreg Banatul a fost ocupat de către armata sârbă. În ianuarie 1919, sârbii s-au retras din zona noastră, locul lor fiind luat de armata franceză. Din 28 iulie 1919, întregul Banat a intrat sub administraţia română, fiind treptat ocupat de trupe româneşti până în 20 august 1919, iar în urma hotărârii Conferinţei de pace de la Paris din august 1919 s-a făcut delimitarea teritorială dintre Serbia şi Regatul României. Statuia împăratului Franz Josef a stat pe soclul din parc până în aprilie 1919, când un român a legat-o de şaua calului, răsturnând-o. A fost trasă apoi în curtea Comunităţii de Avere, pentru ca, în 1936, să fie topită şi bronzul ei să fie folosit la turnarea statuii generalului Drăgălina.

Între cele două războaie mondiale, oraşul, fiind un important nod rutier şi feroviar, cunoaşte o dezvoltare accentuată, ajungând de la o localitate de graniţă, cu un număr limitat de locuitori (în perioada dominaţiei austro-ungare), la o urbe înfloritoare care se baza mai ales pe comerţ , micii meşteşugari şi zona agricolă înconjurătoare. În anul 1950, s-a renunţat la vechea împărţire teritorială şi pentru doi ani, Caransebeşul, a fost reşedinţa regiunii Severin, iar între anii 1950-1968, a fost şi reşedinţa raionului cu acelaşi nume. În perioada regimului comunist, oraşul a fost oarecum vitregit, mai ales prin stabilirea reşedinţei judeţului Caraş-Severin la Reşiţa, deşi, din majoritatea punctelor de vedere, Caransebeşul ar fi meritat această poziţie. În anul 1995 Caransebeşul a fost declarat municipiu. Istoria zonei, cu patrimoniul ei arheologic şi etnografic, poate fi mai bine cunoscută prin vizitarea Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă situat în Piaţa Gen. Ioan Drăgălina, în fosta Cazarmă de infanterie a grănicerilor regimentului din Caransebeş, clădire construită în stilul barocului terezian între 1733 - 1754. Muzeul deţine peste 48.000 de piese aparţinând colecţiilor de arheologie, istorie etnografică, artă, documente şi carte veche.

[modifică] Regimentul de graniţă romano-bănăţean nr. 13

S-a înfiinţat în anul 1767. De la înfiinţare, regimentul a avut mai multe denumiri:

- în anul 1769: Regimentul de graniţă nr. 72;

- în anul 1775: Regimentul de infanterie de graniţă romano-ilir;

- în anul 1798: Regimentul de graniţă valaho-ilir nr. 13;

- în anul 1838: Regimentul de graniţă valaho-bănăţean nr. 13;

- în anul 1849: Regimentul de graniţă romano-bănăţean nr. 13.

În domeniul organizării a cunoscut mai multe stadii, pentru ca în final să cuprindă: Valea Bistrei, de la comuna Marga pana la Caransebeş; culoarul Timiş-Cerna (cu văile adiacente), de la Orşova pana la comuna Şviniţa; Craina Bănăţeană şi Valea Almăjului, de la comuna Prigor până la comuna Lapuşnicul Mare.

         Din punct de vedere militar, regimentul pe timp de pace a fost organizat pe 12 companii care aveau un numar variabil de comune grănicereşti.

         Pentru buna funcţionare a regimentului au fost emise de Curtea de la Viena legi grănicereşti:

- la înfiinţarea regimentului, acesta s-a condus după legea din anul 1754, numita “Drepturile confiniare militare pentru generalatul Carestatului şi Vorosdinului;

- în anul 1807 a fost emisa Legea fundamentala grănicereasca;

- în anul 1850 a fost emisă o nouă lege care aducea îmbunătăţiri legii din anul 1807.

Instruirea grănicerilor se făcea astfel:

- a recruţilor timp de 3 ani la Caransebeş;

- rezerviştii executau instrucţie şi şedinţe de tragere în zilele de duminică şi sărbători.

Serviciul de pază pe graniţă:

- fiecare companie grănicereasca primea un număr variabil de posturi de pază pe linia de frontieră;

- soldaţii grăniceri stăteau în posturile de pază opt zile, conform unei planificări făcute de comandantul de companie.

Serviciul de poştă era organizat astfel:

- Poşta civilă prin poştalioane. Posturile de postă erau la Caransebeş, Marga, pe Valea Bistrei, iar pe Culoarul Timiş-Cerna erau la Slatina, Teregova, Cornea, Mehadia şi Orşova;

- Poşta militară era organizată prin curieri călare.

Serviciul de sanitar:

- la sediul regimentului din Caransebeş

- un spital militar

- în compunerea conducerii regimentului era un medic de regiment, doi medici principali, 4 medici chirurgi, 8 medici secundari

- la sediul fiecărei companii exista un medic şi o moaşă

Învăţământul:

- În fiecare comuna grănicerească funcţiona o scoală national-grănicerească cu doua clase şi cu limba de predare romana;

- La sediile de companii a funcţionat câte o scoală cu trei clase şi cu limba de predare germana (cu timpul, numărul acestor scoli a fost redus)

- La sediul regimentului:

        o şcoala capitala, cu patru clase şi limba de predare germana;

        o şcoala de ofiţeri şi subofiţeri cunoscută sub numele de şcoala matematică, apoi regimentală;

       o şcoala de fete;

        o grădiniţa

În cei 104 ani de funcţionare a regimentului, acesta a dat 25 de generali, peste 200 de ofiţeri superiori, un număr mare de ofiţeri inferiori şi subofiţeri. Peste 40 de grăniceri au urmat cursuri superioare (a se vedea" Oameni de seama ai Caransebeşului").

Pentru faptele de vitejie, drapelul regimentului, ofiţerii şi grănicerii au fost răsplătiţi cu următoarele ordine si medalii: 10 din aur, 31 de argint clasa 1 şi 36 de argint clasa a 2-a.

Pe una din panglicile drapelului de luptă al regimentului a fost scris: "A lui Romus vitejie, peste noi români să fie". Această panglică este expusă la Muzeul de istorie din Viena.

[modifică] Cetatea Caransebeş

Este atestată documentar în anul 1289, când regele Ladislau al IV-lea Cumanul o vizitează. Situată într-un loc de importantă strategică (ea închide culoarul Timiş-Cerna), cetatea a cunoscut mai multe etape de dezvoltare. Forma iniţială a cetăţii a fost de tip donjon, în jurul acestuia fiind construite case particulare, care formau oraşul. Pentru o bună apărare a donjonului şi a oraşului, acestea au fost împrejmuite cu un zid.

Zidul a fost construit din piatră de râu nefasonată şi legată cu var stins în momentul construcţiei.

În anul 1688 generalul austriac Veterani a eliberat oraşul de sub dominaţie otomană şi dă dispoziţii inginerului Visconti să refortifice cetatea. Acesta întocmeşte un plan, care însa nu a fost terminat.

Refortificarea cetăţii s-a facut în timp de doi ani, aplicându-se în fiecare colţ al zidului de incintă al oraşului câte un bastion. Astfel s-a ajuns la o cetate de tip bastionar, construită în stil italian vechi. Fiecare bastion avea un nume: Arhiducal, Transilvania, Imperial şi Orşova.

Oraşul fortificat şi cetatea au fost construite în actualul cvartal format de străzile Romanilor, General Trapşa, Nicolae Popea şi Cetăţii. În urma tratatului de pace încheiat la Karlowitz, în anul 1699, cetatea a fost demolată. Comisia de demolare a cetăţii a fost condusă de contele Marsigli. Mai pe larg, acest subiect se regăseşte în lucrarea lui Liviu Groza "Aspecte militare ale Caransebeşului medieval", Lugoj, 1993.

[modifică] Municipiul roman Tibiscum

Fondate de catre romani in anul 106 d.Chr., asezarile de la Tibiscum au fost si raman cele mai importante vestigii ale antichitatii clasice din Banat. De aproape cinci sute de ani, acestea "vorbesc" lumii de gloria si virtutiile unei civilizatii pe care noi astazi incercam sa o descifram. Apartenenta Tibiscumului la lumea mediteraneana, o lume ce este determinata de Roma si mostenirea sa, in care spatiul si timpul se intrepatrund, constiuie de fapt quintesenta civilizatiei latine, lasate noua mostenire de catre inaintasi acum aproape doua mii de ani. Versurile scrise de un poet ramas anonim, pe marmura de la Tibiscum raman si astazi emblematice pentru tot ce a insemnat "Roma si destinul sau": "terra tenet corpus nomen lapis atque animam aer quam melius fuer...".

[modifică] Cadrul fizico-geografic

Situat in partea de sud-vest a Romaniei, cel mai de seama oras roman al Daciei vestice se afla asezat intre urmatoarele coordonate geografice: 45° 28' 45" latitudine nordica si 22° 10' 15 longitudine estica. Ruinele antice se afla raspandite pe raza satelor Jupa si Iaz, fiind despartite astazi de cursul raului Timis. Conform Cartii Funciare din Caransebes, partea aflata pe raza satului Jupa se amplaseaza in punctul "La Drum" - Zavoi. Partea aflata pe teritoriul satului Iaz, comuna Obreja, se afla amplasata in punctul numit "Traianu" (in limba sarba Trajanu adj. = durabil, trainic, permanent). Teritoriul pe care s-a amplasat anticul Tibiscum se incadreaza din punct de vedere geomorfologic in Campia Timisului aflata la o altitudine de 180 m. Aceasta zona se invecineaza la nord cu Masivul Poiana Ruscai; spre est se deschide culoarul Bistrei, caracterizat printr-un relief colinar ce urca treptat spre Masivul Muntele Mic, ce face parte din Muntii Tarcu; la vest se afla Dealurile Zagujenilor ce ating 300 m altitudine in Magura Poienii; spre sud se deschide Depresiunea Caransebesului caracterizata printr-un relief colinar. Datorita asezarii in partea de sud-vest a tarii, nu departe de Marea Adriatica si la adapostul Muntilor Carpati, locul unde se fondeaza asezarea antica Tibiscum se incadreaza climatului temperat-continental moderat, subtipului banatean, cu nuante submediteraneene.

[modifică] Localizarea anticului Tibiscum

Razboiul austro-turc de la sfarsitul secolului al XVII-lea, incheiat prin pacea de la Karlowitz din anul 1699, consfinteste, pentru o scurta perioada de timp, apartenenta unei parti a Banatului la Imperiul Otoman, doar pana in anul 1718, cand teritoriul nostru este cucerit de catre armatele austriece si devine o provincie a Imperiului Habsburgic. Prezenta militarilor, nu a impiedicat ca teritoriul Banatului sa fie explorat sistematic si din punct de vedere al antichitatilor existente aici. Prima semnalare a unui monument antic ce provine de la Tibiscum este facuta de catre italianul Aloysus Ferdinandus Marsigli din Bologna, care prin anul 1690 a notat si desenat o serie de monumente, ruine, castre si inscriptii publicate in monografia "Dunarea Pannono-Mysiana cu observatii geografice, astronomice, fizice in sase volume printre care si un altar onorific descoperit "Langa confluenta raului Timis cu Bistra "ad confluentes Temes et Bistram in Banatu Temesvariensi". Acest altar onorific, asa cum rezulta din text este inchinat Corneliei Salonina augusta sotie a imparatului Gallienus (253-268 d. Chr.), de ordo municipii Tibiscensium. La mijlocul secolului al XIX-lea, mai precis in anul 1851, este descoperita la Jupa (jud. Caras-Severin) o diploma militara datata pe 13 decembrie 157 d. Chr., in timpul imparatului Antoninus Pius si aflata astazi in colectiile Muzeului National din Budapesta. Diploma este dedicata veteranului Barsimso Callistensis f(ilio) Caes(area) iesit la vatra din Cohortis I Vindelicorum miliariae ce a stationat la Tibiscum.

[modifică] Cercetările arheologice moderne

Plecand de la informatiile existente, in anii 1923-1924, din initiativa episcopului Greco-Catolic din Lugoj, Ioan Boros, presedinte al Comisiei Monumentelor filiala Banat, care si-a avut sediul la Lugoj si mai apoi la Timisoara, sunt intreprinse cercetari arheologice impreuna cu G.G. Mateescu, conferentiar la Universitatea din Cluj. Rezultatele cercetarilor indica pozitia castrului si a asezarii civile, acestea ramanand nepublicate pana in prezent, cu exceptia unor inscriptii aflate la Muzeul din Lugoj. Savantul roman Constantin Daicoviciu impreuna cu Ioachim Miloia, directorul Muzeului Banatului din Timisoara, ambii absolventi ai Liceului "Traian Doda" din Caransebes, intreprind o serie de cercetari de teren vizand si asezarea romana de la Tibiscum, unde sunt semnalate monumentele vizibile cu ochiul liber Avand initiativa organizarii unui parc arheologic la Jupa, in anul 1930 sunt declarate 7 ha din pasunea satului Jupa, teren cu destinatia unor scopuri culturale, asa cum rezulta din documentele existente la C.F. Caransebes (C. F. Caransebes-Comuna Jupa, Nr. 561.) Tot din aceste documente datate in anul 1931, satul Jupa este denumit Tibiscum (Jupa), iar halta C.F.R. poarta aceasta denumire pana in zilele noastre. Pana in anul 1960 nu se face nici o referire la Tibiscum, zona fiind abandonata din punct de vedere stiintific. Este meritul tanarului, pe atunci capitan, Liviu Groza, astazi pensionar si personalitate bine cunoscuta in lumea stiintifica, sa descopere, la 25 mai 1960, in malul raului Timis ce curge in apropierea satului Jupa doua tablite de bronz ale unei diplome militare. Diploma militara datata la 12 februarie (sau 31 ianuarie) in care apare unitatea auxiliara Palmyreni Sagittarii qui sut in Dacia Superiore numele si patronimicul ostasului veteran Perhev Athenatan, tipic palmyreno-semit. Dupa parerea lui Constantin Daicoviciu "municipiul roman Tibiscum"se afla asezat de-o parte si de alta a raului Timis care datorita numeroaselor revarsari l-a taiat in doua. Aceasta descoperire deschide seria marilor cercetari arheologice ce se vor desfasura incepand cu anul 1964 si pana in prezent fara intrerupere. Cercetarile arheologice sistematice sunt initiate si conduse de profesorul Marius Moga, director al Muzeului Banatului din Timisoara. Alaturi de Marius Moga la cercetarile arheologice au mai facut parte din colectiv: Ortansa Radu, Florin Medelet, Doina Benea, Richard Petrovszky si Maria Petrovszky pana in anul 1976. Din anul 1976 profesorul Marius Moga se retrage si responsabilitatea stiintifica a santierului ii revine Doinei Benea care impreuna cu Petru Bona, Richard Petrovszky, Maria Petrovszky, Petru Rogozea, Sorin Marius Petrescu, Eduard Nemeth, Mariana Crangus si Calin Timoc pun in valoare o serie de monumente si obiective arheologice ce stau astazi la baza Rezervatiei Arheologice de la Tibiscum, ce cuprinde o suprafata de 17 ha , inaugurata in anul 1980. Incepand cu anul 1990 responsabilitatea stiintifica asupra cercetarilor arheologice din punctul "Traianu" revine cerc.st.dr.Adrian Ardet care porneste de la premisa existenta la inceputul anilor '90 prin care orasul antic s-ar fi format pe partea dreapta a raului Timis. Cum ipotezele trebuie verificate cu ajutorul sapaturilor arheologice, acestea au scos la suprafata nu un sistem fortificat urban ci cu totul si cu totul altceva. A fost descoperita o mica fortificatie de pamant peste care s-au construit o serie de cladiri din piatra de-a lungul drumului roman ce pleaca de la Tibiscum si isi urmeaza calea spre Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau Dierna.

[modifică] Izvoarele istorice

Izvoarele istorice, care au ajuns pana in zilele noastre, sunt destul de sarace in ce priveste mentionarea numelui antic de Tibiscum, chiar daca, din punct de vedere geografic si economic, de-a lungul timpului, aceasta asezare s-a dovedit a fi deosebit de importanta, fiind cunoscuta geografilor, itinerariilor si istoricilor antichitatii. In ordinea lor aceste documente pornesc cu scrierile lui Ptolemeu "Introducerea in geografie"(III, 8, 4) care se afla amplasat pe raul de granita al Daciei. Cel de-al doilea document, de-o importanta covarsitoare, atat pentru noi, cat si pentru cunoasterea intregului imperiu roman in secolul al III-lea, il reprezinta Tabula Peutingeriana, o copie, din secolele XI-XII, a unei harti a drumurilor romane. Numele deriva de la posesorul documentului de la inceputul secolului al XVI-lea si anume Conrad Peutinger din Augsburg. Harta este desenata pe un sul din pergament cu latimea de 0,34 m si lungimea de 6,80 m, compus din 12 segmente, lipsind insa acela initial cu numele autorului. In cadrul segmentului VII care prezinta drumurile romane din Dacia apare denumirea de Tivisco (pe harta este schitata si o cladire) la capatul drumului ce pornea de la Apus fl(umen) si urma traseul Arcidava-Centum Putei-Berzobis-Aizis-Caput Bubali, drum cunoscut si din lucrarea gramaticului Priscianus (Gramatici latini, VI, 13), care la randul sau o copiase din istoria razboaielor cu dacii, scrisa de Traian. Se spune ca in primul razboi cu Decebal, imparatul a trecut prin Berzobis, apoi a plecat spre Aizis "…inde Berzobim, de inde Aizi processimus". Al doilea drum roman porneste de la Dierna urmand traseul Ad Mediam-Praetorium-Ad Pannonios-Gaganae-Masclianae-si ajunge la Tivisco, urmind in continuare ruta Agnaviae-Pons Augusti si Sarmizegetusa. Asa cum putem constata, asezarea romana de la Tibiscum apare pe Tabula Peutingeriana de doua ori mentionata fiind singurul caz de acest fel din Dacia, fapt ce a constituit subiecte de polemica ce nu au avut nimic comun cu cercetarea arheologica. Astazi, datorita cercetarilor arheologice sistematice efectuate de-o parte si de alta a raului Timis controversele nu-si mai au locul. Un ultim izvor literar antic il constituie Geograful din Ravenna , autor crestin necunoscut care a trait la Ravenna in secolul al VII-lea d. Chr. A redactat "Descrierea lumii" in cinci carti. Izvorul principal al lucrarii pare sa fi fost originalul hartii Tabula Peutingeriana. Elementele vechi din lucrare deriva dintr-un prototip geografic care a stat la baza lucrarii "Itinerarium Antonini". Cert este faptul ca acest autor mentioneaza asezarea antica sub denumirea de Tibis, Tiviscum ( Geograful din Ravenna, IV, 14.). Inscriptiile descoperite redau forma probabil corecta a rostirii de Tibiscum, asa cum o intalnim sub forma prescurtarilor TIB, TI…, T..

[modifică] Fondarea aşezărilor romane de la Tibiscum

La inceputul secolului al II-lea d.Chr.romanii fondeaza la varsarea raului Bistra in Timis primele asezari. Acestea sunt fortificatii militare de pamant, avand constructiile interioare din lemn si folosite pentru apararea principalei cai de acces spre noua capitala a Daciei Romane fondata in anul 106 d.chr. Pe partea stanga a raului Timis, numita de noi Tibiscum-Jupa sunt cunoscute mai multe etape in evolutia fortificatiei militare. Inca din timpul razboaielor daco-romane se pare ca a existat un castellum de pamant cu dimensiunile de 60 X 60 m, transformat intr-un castru, la inceput din pamant si mai apoi din piatra cu dimensiunile de 110 X 101 m. Pe dreapta Timisului in asezarea de la Tibiscum-Iaz, este construita o fortificatie din pamant cu dimensiunile de 90 X 60 m ce va fi discutata si analizata mai jos. Dupa cucerirea Daciei si transformarea in Provincie Romana, la Tibiscum ca si in toata provinca nou formata pe langa militarii stationati in castre, sunt adusi si primii colonisti Acestia sunt de fapt membrii familiilor militarilor, negustorii, comerciantii,mestesugarii si constructorii care fondeaza si primele asezari. In imediata apropiere a castrului militar de la Tibiscum-Jupa, terenul afectat din ager publicus este pus la dispozitia noilor colonisti care isi construiesc cladiri, magazii sau ateliere, la inceput din barne de lemn, ca mai apoi sa fie construite din piatra. Aceste asezari fondate de catre colonisti au la inceput statutul de vicus militar, in cazul castrelor militare auxiliare si de canabae in cazul castrelor militare legionare. Datorita cresterii numarului de colonisti din aceste asezari asistam in prima jumatate a secolului al II-lea d.Chr. la o adevarata explozie urbana concretizata prin transformarea noilor asezari in municipii. Aflata intr-o pozitie geografica deosebita, Tibiscumul cunoaste o evolutie rapida datorata in principal comertului. Toate produsele schimbate intre Mediterana si Provincia Dacia, tranzitau vaile Timisului si ale Pogonisului. In acest sens inca din prima jumatate a secolului al II-lea in vicusul militar de la Tibiscum asistam la prefaceri profunde, materializate prin transformarea cladirilor din lemn in constructii din piatra dispuse dupa o anumita trama stradala.

[modifică] Personalităţi marcante

Nicolae Cena (1844 - 1922), general
Constantin Diaconovici Loga (1770 - 1850), pedagog şi scriitor
Ion Dragalina (1860 - 1916), general
Moise Groza (1844 - 1919), general
Alexandru Guran (1824 - 1888), general
Mihail Sandru (1852 - 1930), general
Theodor Seracin (1836 - 1901), general
Mihail Trapsa (1838 - 1896), general

[modifică] Legături externe

Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Caransebeş

	Portal Banat

v • d • m Municipii şi oraşe ale judeţului Caraş-Severin
Municipii	Caransebeş • Reşiţa
Oraşe	Anina • Băile Herculane • Bocşa • Moldova Nouă • Oraviţa (~~Oraviţa Montană~~) • Oţelu Roşu (~~Ferdinandsberg~~)

See also ebooksgratis.com: no banners, no cookies, totally FREE.