Canalizarea Romei antice
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Canalizarea Romei antice
Sistemul de canalizare a Romei antice este unul din cele mai vechi sisteme de canalizare din lume. Canalizarea nu servea doar pentru evacuarea reziduurilor, ci avea mai multe alte funcţiuni, printre care tranzitarea apelor pluviale care se scurgeau de pe colinele din oraş prin diferite cursuri de apă mici, evacuarea apelor de infiltraţie provenind din sistemele de alimentare cu apă, evacuarea apelor uzate de la băile publice şi drenarea zonelor joase, mlăştinoase din lunca râului Tibru
Ţinând seama de topografia terenului, Roma antică era deservită de trei sisteme de canalizare independente:
- Sistemul Campus Martius
- Sistemul Cloaca Maxima
- Sistemul Circus Maximus
Fiecare din aceste sisteme consta dintr-un canal colector în care se vărsau diferite canale de ramificaţie.
[modifică] Sistemul Campus Martius
Sistemul Campus Martius evacua apele din partea oraşului situată la nord de dealurile Capitolin şi Quirinal. Din acest sistem rămân doar puţine porţiuni, anume:
- Un tronson lungul actualului Corso Umberto I de la San Carlo la Palazzo Sciarra
- Un tronson lungul actualei Via del Seminario până la Panteon
- Un tronson de la actuala Piazza Mattei până la Tibru,
Se pare că inginerii din antichitate au profitat de avantajul drenajului care era furnizat de Petronia Amnis un pârâu care origina din izvorul Cati fons de pe coasta vestică a Quirinalului şi traversa câmpul lui Marte, vărsându-se în Tibru lângă navalia, zona portuară pentru navele de război romane.
[modifică] Sistemul Circus Maximus
Sistemul Circus Maximus este cel mai puţin cunoscut dintre sistemele de canalizare ale Romei antice. El drena partea de sud a oraşului şi avea 8 canale de ramificaţie care se uneau într-un canal colector, care debuşa în Tibru cu cca. 100 m. aval de Cloaca Maxima.
[modifică] Sistemul Cloaca Maxima
[modifică] Istoric
Sistemul Cloaca Maxima, cel mai mare sistem de canalizare al Romei antice, drena partea centrală a oraşului, în particular văile dintre dealurile Esquilina, Viminal şi Quirinal. El este şi sistemul cel mai bine cunoscut, la aceasta contribuind atât faptul că a fost amintit în repetate rânduri de diferiţi scriitori din antichitate. Din acest sistem s-au păstat până azi mai multe porţiuni ale canalului, care au făcut obiectul unor studii arheologice.
Conform tradiţiei, sistemul a fost început în jurul secolul VI î.Hr. la ordinele regelui Romei, Lucius Tarquinius Priscus, (deşi, în contradicţie cu alţi istorici Titus Livius îl acordă acest credit lui Tarquinius Superbus). Se pare că lucrarea a fost executată cu ajutorul unor ingineri etruşci. Date aspra lucrării sunt prezentate de Titus Livius, Dionysius din Halicarnas, Strabo [1] şi Plinius cel bătrân. Tradiţia a fost confirmată de excavaţiile recente din forul roman unde s-au găsit unele dovezi ale existenţei unui asemenea sistem încă din acea perioadă.
Totuşi alte informaţii ale acestor cronicari sunt probabil incorecte, având în vedere că erau relatate la câteva sute de ani după evenimente şi deci nu se puteau baza pe surse directe. Astfel Titus Liviu susţine că lucrarea a fost făcută prin excavaţii subterane, ca un tunel. Excavaţiile arheologice au demonstrat însă că este mult mai plauzibilă ipoteza realizării lucrării într-o primă etapă ca un sistem de canale deschise. Acestea urmau cursul a trei pâraie care veneau de pe dealurile din vecinătate şi se uneau într-un curs de apă mai mare care ducea apele până în vecinătatea forului roman şi de acolo în Tibru. Porţiunea de după confluenţă până în Tibru a fost căpătat denumirea de Cloaca Maxima. Traseul ei iniţial urmărea cursul de apă care se scurgea prin porţiunea mlăştinoasă a luncii Tibrului, şi pe care inginerii lui Tarquinius l-au reprofilat şi consolidat cu ziduri laterale, menţinându-i însă cursul relativ sinuos. Din punct de vedere tehnic, lucrarea iniţială nu reprezenta o lucrare de canalizare ci una de reprofilare şi regularizare a unui curs de apă. Unii arheologi conderă eronată cronologia conform căreia execuţia iniţială a canalului a avut loc în perioada regilor Romei, deoarece, în special pe tronsoane aval, nu au fost găsite urme ale unor lucrări atât de vechi. Aceste argumente nu au niciun fundament tehnic. Pe de o parte, din moment ce tronsonul din lunca Tibrului nu era situat în partea locuită a oraşului, ci într-o zonă de cimitire, nu era necesar ca pe marginile canalului să se execute ziduri de sprijin de piatră, ci putea fi executat un simplu canal în săpătură. Cum, din cauza sporirii debitelor din amonte, din care o parte însemnată provenea din infiltraţiilor unor apeducte executate mai târziu, porţiunea aval a canalului colector era cea care inevitabil avea o secţiune insuficientă care trebuia mărită. Astfel, chiar dacă ar fi existat ziduri ale canalului, acestea ar fi trebuit dărâmate pentru lărgirea secţiunii. În sfârşit deşi are anumite curbe, traseul actual al canalului este mult mai puţin sinuos decât traseul natural al unui mic râu într-o zonă de luncă. De aceea, este evident că multe părţi ale traseului iniţial au fost abandonate şi rectificate ulterior, atât din motive hidraulice cât şi pe considerente urbanistice.
Pe măsură ce oraşul se dezvolta, s-a extins şi reţeaua de canale afluente, astfel încât să deservească noi porţiuni ale oraşului, canale care probabil erau tot deschise, în faza lor iniţială. Aceasta este dovedit de existenţa, în pereţii unora din canalele mai vechi, a unor goluril care serviseră la aşezarea bârnele de lemn pentru podeţele care traversau canalul. Faptul că, în piesa sa Curculio, scriitorul Plautus care a trăit între 254 şi 184 î.Hr. se referă la sistemul de canalizare cu expresia “in medio propter canalem” a fost considerat de unii istorici ca o dovadă suplimentară că Cloaca maxima era descoperită pe vremea lui Plautus şi acoperită abea ulterior.[2]
Studiile arheologice arată că din secolul VI î.Hr. până în perioada imperiului, şi chiar mai târziu, au fost executate numeroase lucrări de refacere, mai mult sau mai puţin radicale. Studiile au aratat existenţa diferitor tehnologii de lucru şi a unor materiale specifice diferitelor epoci, ceea ce demonstrează că asemenea lucrări de întreţinere, reabilitare şi extindere au fost făcute de mai multe ori şi permite datarea aproximativă a lucrărilor.
Nu există o evidenţă a tuturor acestor modificări, dintre care unele aveau un caracter local, iar altele erau mai radicale. Multe părţi ale sistemului de canalizare nu au făcut încă obiectul unor studii arheologice detaliate şi este posibil ca viitoare excavaţii să scoată în evidenţă noi detalii. Lucrări importante de refacere a canalului Cloaca Maxima au fost întreprinse în 184 î.Hr., când Cato cel Bătrân era cenzor, pentru aceste merite ridicându-i-se o statuie în Templul lui Salus. Alte lucrări de refacere au fost executate în anul 78 î.Hr în vremea lui Sulla
Pentru a realiza schema gradioasă a lui Iuliu Caesar a unui oraş nou, la un nivel mai ridicat, era necesară o renovare a întregului sistem de canalizare. Dionysius descrie aceasta ca o lucrare de proporţii colosale, drenând fiecare stradă a oraşului. Se pare că August a încredinţat realizarea lucrărilor lui Marcus Vipsanius Agrippa, unul din edili oraşului, care în anul 33 î.e.n. a inspectat canalul şi a ordonat executarea lucrărilor de modernizare. În paralel cu modernizarea lucrărilor de canalizare, amenajările întreprinse în această perioadă cuprindeau şi regularizarea cursului Tibrului ţinând seama de traseul unei noi îndiguiri. Lucrările au continuat până în anul 8 î.Hr. fiind terminate 4 ani după moartea lui Agrippa.
[modifică] Traseul Cloacei Maxima
Diferitele descrieri ale sistemului, prezintă uneori informaţii aparent contradictorii, pentru că unele se referă şi la unele canale afluente, dându-le tot numele de Cloaca Maxima pe când altele se referă doar la canalul principal. De fapt, Cloaca propriu zisă este exclusiv la canalul colector.
Cloaca începea în Argiletum în apropiere de Templul Minervei. Existau diferite canale secundare care debuşau în acest punct, unul în lungul Forului lui August iar altul venind din Argiletum. Din acest punct iniţial, traseul colectorului urmărea strada din lungul Forului lui August şi celui al lui Iulius Cezar până în dreptul Basilicii Aemilia. Prima parte, cea din dreptul Forului lui August, este construită exclusiv in peperino, cu partea superioară boltită şi este pavat cu blocuri de lavă, un stil de construcţie caracteristic perioadei republicii. Partea din dreptul Forului lui Iulius Cezar are atât pereţii şi bolta din blocuri mari de piatră de gabin, sistem de construcţie specific perioadei imperiale. Aici canalul are o înălţime de 4.20 m şi o lăţime de 3.20 m.
În continuare cloaca traversa oblic zona care se află azi sub nava Basilicii Aemilia; această porţiune a fost reconstruită din tuf şi travertin în anul 34 A.D. În faţa Basilicii exista un templul Sacrum Cloacinae dedicat zeiţei Venus Cloacina, zeiţa curăţeniei, protectoarea sistemului de canalizare. Apoi, canalul făcea un cot pentru a trece prin zona Forului Roman pentru ca apoi să urmeze un traseu spre sud-vest, trecând prin faţa Basilicii Iulia. Porţiunea de sub treptele Basilica Iulia a fost executată pe vremea lui Iulius Cezar odată cu basilica. Traseul continuă apoi paralel cu Vicus Tuscus, strada care ducea în Velabrum. În zona forurilor, Cloaca Maxima colecta apele aduse de o serie de canale laterale dintre care cele mai imporante sunt:
- Ramura venind din Tullianum (sau închisoarea Mamertină) de pe versantul colinei Capitoline trecea în lungul Forului lui Iulius Cezar şi se unea cu Cloaca în amonte de Basilica Aemilia, După caracteristicile construcţiei, este vorba despre o ramură mai recentă, ceea ce confirmă ipoteza că această ramură şi secţiunea din Cloaca în care se vărsa, au fost executate în acelaşi timp cu reconstrucţia Basilicii Aemilia, după focul din anul 14 î.Hr.;
- Ramura din lungul căii Sacra Via în lungul Casei Vestalelor, care se unea cu Cloaca, în punctul unde aceasta cotea pentru a trece pe sub Forul Roman. Nu au fost încă excavate ramificaţii sub forul însuşi;
- O ramură mai veche care trecea prin faţa Templului lui Castor
- O altă ramură venind din spatele Templului lui Castor, executată probabil în epoca lui Octavian August.
- o ramură care deservea izvoarele nimfei Juturna (Lacus Iuturnae) executat probabil la sfârşitul epocii republicii sau în epoca lui August;
- o ramură care venea din direcţia arcului lui Septimiu Sever, în lungul Forului Roman.
- . o ramură importantă cobora sub strada Clivus Capitolinus, aproximativ până în dreptul Templului lui Jupiter Capitolinus pentru ca apoi să traverseze Vicus Iugarius înainte de a se vărsa în Cloaca. Această ramură a fost de asemenea realizată în perioada lui August.
În perioada finală existau şi diferite canale colectoare mai mici care deversau apele în canalul principal. Se presupune însă că toate aceste canale colectoare deserveau băile publice, toaletele publice sau alte edificii publice.
Un alt monument care este legat de Cloaca Maxima este Arcul lui Janus Quadrifons. Semnificaţia nu este cunoscută, însă constructorii au avut grije să construiască arcul exact deasupra canalului, Arcul lui Janus Quadrifons în Velabrum marchează limita de nordest a Forumului Boarium unde se ţinea târgul de vite. El este construit din cărămizi şi acoperit cu marmură albă. El a fost construit probabil în perioada domniei împăratului Constantin I cel Mare (306-337) fiind numit şi “Arcus Constantini.” De la acest arc Cloaca Maxima trece sub Forum Boarium pentru a se vărda în Tibru.
Tot în aceeaşi zonă a Romei, la intrarea în biserica Santa Maria in Cosmedin, în apropiere de vechiul amplasament al Forumului Boarium se află în prezent monumentul numit “Bocca della Verita”. Monumentul, care reprezintă imaginea zeului Oceanus, este în prezent un punct de atracţie turistică. Se afirmă că gura statuii se închide şi taie mâna oricăruia spune o minciună dacă are mâna în gura statuii, acţionând ca un vechi detector de minciuni. În realitate “Bocca della Veria” este un capac de canalizare din sistemul Cloaca Maxima, probabil din dreptul templului lui Hercules din Forum Boarium
Punctul de vărsare a canalului Cloaca Maxima în râul Tibru mai este vizibil astăzi lângă Ponte Rotto şi lângă Ponte Palatino. Există o scară care coboară până în canal lângă Basilica Julia din For. O parte din canal mai este vizibilă de pe terenul din faţa bisericii San Giorgio al Velabro. Se afirmă uneori că canalul este în funcţiune şi în prezent, ceea ce nu este adevărat. Prin canal se scurge în prezent doar apa care provine din infiltraţii
[modifică] Exploatarea sistemului Cloaca Maxima
În timpul imperiului roman, Cloaca Maxima şi canalele afluente au fost bine întreţinută. Roma avea funcţionari publci, numiţi “edili” care se ocupau de coordonarea întreţinerii sistemelor de canalizare. Există mărturii care arată că sistemul de canalizare mai era în funcţiune cu mulţi ani după căderea imperiului roman de apus. Istoricul Cassiodorus arată că pe vremea regelui ostrogot Teodoric canalizările Romei mai erau considerate ca fiind lucrări remarcabile.
Unele porţiuni ale sistemului mai sunt utilizate şi astăzi. Ele au fost însă legate la sistemul colector modern al oraşului, care evacuează apele în aval de oraş, pe de o parte pentru a evita refluxul apei Tibrului în canal în perioadele de ape mari, iar pe de altă parte pentru a permite epurarea apelor. Refluxurile aveau loc şi în perioada romană şi Pliniu se plânge de aceste efecte.
Există diferite relatări, mai mult sau mai puţin credibile, că în anumite cazuri Romanii aruncau cadavrele unor persoane indezirabile în Cloaca Maxima. Printre acestea se află împăratul Elagabalus şi Sfântul Sebastian.
[modifică] Evacuare a deşeurilor din locuinţele Romei Antice
[modifică] Canalizarea caselor de locuit din Roma antică
Unii arheologi consideră că sistemul de canalizare al Romei antice nu era eficient deoarece erau foarte puţine reşedinţe care erau conectate la sistemul de canalizare. Totuşi, după anul 100 AD, când reţeaua de canalizare era practic terminată a început şi racordarea la canalizarea oraşului a caselor oamenilor cu stare.
Neavând instalaţii sanitare în case, romanii aveau două alternative:
-
- pentru o sumă relativ redusă ei puteau utiliza latrinele publice, care existau în tot oraşul şi care erau conectate la canalizare. Canalizările romane par să fi cuprinsf cel mai vechi sistem de latrine publice cu plată din lume.
- Să utilizeze ţucalele, soluţie pentru straturile mai sărace ale populaţiei, care nu-şi puteau permite să plătească de câteva ori pe zi accesul la latrinele publice. În principiu, ţucalele trebuiau golite în haznale sau în vase mari, aşezate sub scări, care erau apoi transportate şi golite în gurile de canal de pe străzi. Erau însă mulţi care găseau drumul până la cisterne sau la gurile de canal prea lung, şi preferau să le golească pe fereastră în stradă.
Asemenea neplăceri sunt citate de Juvenal [3]
”Ad cenam si intestatus eas: adeo tot fata, quot illa nocte patent uigiles te praetereunte fenestrae. Ergo optes uotumque feras miserabile tecum, ut sint contentae patulas defundere pelues”
Saeva urbs.
”Dacă pleci să iei cina în oraş fără a-ţi face testamentul, ignorând pericolele care te ameninţă dela fiecare fereastră, roagă-te ca soarta să fie milostivă cu tine şi să nu-ţi cadă în cap decât conţinul unui ţucal care se goleşte.”
Oraşul sălbatic
Trebuie menţionat că, după cum relatează Cicero[4] Horaţiu [5]şi Juvenal [6] la etajele superioare stăteau de obicei oameni mai săraci care nu dispuneau de sclavi pentru diferite servicii şi trebuiau să se deplaseze singuri pentru ducerea deşeurilor la locurile de colectare.
[modifică] Edictul Dejecti Effusive Actio
Trecătorii murdăriţi sau răniţi nu puteau face altceva decât să se adreseze justiţiei. Problema deşeurilor aruncate pe fereastră nu era de importanţă minoră, deoarece mulţi jurişti romani au analizat implicaţiile juridice. Pe vremea lui Marcus Tullius Cicero senatul roman a aprobat un edict, numită Dejecti Effusive Actio care se ocupa de problema dejecţiilor aruncate pe străzile oraşului.
Sfântul Sebastian este de obicei reprezentat legat de un stâlp, rănit de săgeţi. El nu a murit însă în timpul acestui supliciu. Tabloul lui Lodovico Carracci arată momentul în care, după ce a fost omorît în bătaie de soldaţii romani, aceştia îi aruncă în Cloaca Maxima © J. Paul Getty Trust
Conform edictului, dacă o persoană arunca sau vărsa ceva de pe ferestrele unor camere situate la etajele superioare (“caenaculum”) pe un drum care era frecventat de trecători sau pe o piaţă unde oamenii se întâlneau să stea, şi prin aceasta vătăma o persoană, edictul acorda părţii vătămate diferite compensări. Acţiunea era intentată împotriva persoanei care ocupa acel “caenaculum”. Dacă în momentul faptei existau mai multe persoane în cameră şi făptaşul era incert, acţiunea putea fi intentată împotriva oricăruia din ocupanţi. Dacă un “liber” era ucis de un obiect aruncat pe fereastră, despăgubirea era de 50 aurei (monezi de aur). În principiu, în caz de deces, oricine putea cere despăgubirea, în termen de un an de la accident, însă se acorda preferinţă rudelor prin alianţă (“affines”) sau descendenţilor (“cognati”). Dacă un om era doar vătămat, pagubele erau definite ca fiind "quantum ob eam rem aequum judici videbitur eum cum quo agatur condemnari," ceea ce includea costurile medicale şi alte cheltuieli pentru tratament sau necesare pentru însănătoşirea victimei, costul timpului pierdut pentru acestea, precum şi valoarea totală a veniturilor de care victima fost deprivată sau de care urma să fie deprivată în viitor, ca urmare a incapacităţii de a lucra rezultată în urma vătămării. Despăgubirea reprezenta dublul valorii pagubei suferite (“actio in duplum”). Aceleaşi prevederi sunt repetate de Ulpian, un jurist roman din secolul al IV-lea, care a prezentat indiciile pe baza cărora partea vătâmată îl putea identifica pe făptaş. [7] Totuşi, nu se acordau despăgubiri decât dacă victima era rănită iar costul îmbrăcăminţii deteriorate nu era inclus în valoarea pagubelor. Unii jurişti consideră că prevederile erau aplicabile doar dacă accidentul avea loc în timpul zilei dar nu şi în timpul nopţii. [8]
[modifică] Sistemul de latrine publice
Latrinele publice au început să apară în Roma începând cu secolul II î.Hr şi numărul lor a crescut pe măsura extinderii sistemului de canalizare. Se pare că în anul 315 AD existau 144 de closete publice în Roma.Locul unde Iulius Cezar a fost asasinat în Curia Pompei din Theatrum Pompeium a fost declarat ”locus sceleratus” de Octavian August; drept urmare statuia lui Pompei fusese mutată din curie, şi locul a fost transformat în latrină publică.
Muncitorii care prelucrau ţesăturile la Roma descoperiseră că amoniacul are proprietatea de a le albi, urina fiind în acea perioadă singura sursă de a procura amoniac. Ca atare, împăratul Vespasian a ordonat ca produsul in urinalele oraşelor să fie colectat, decantat şi depozitat în cisterne, pentru ca apoi să fie vândut breslei ţesătorilor. Se spune că la protestele lui Titus, fiul lui Vespasian, împotriva acestei practici, împăratul i-a pus o monedă de aur sub nas, spunându-i că “aurul nu are miros” afirmaţie care este utilizată şi în prezent sub forma “banii nu au miros”). La începutul domniei lui Vespasian imperiului fusese într-o situaţie financiară dezastroasă, pe când la moartea sa vistieria era plină. Nu se ştie cu cât venitul latrinelor a contribuit la această redresare economică, însă nu există nicio îndoială că în Roma antică funcţionau curăţătorii chimice şi reciclarea deşeurilor era o politică de stat.
[modifică] Note
- ^ Strabo – Geographika
- ^ Titus Maccius Plautus – Curculio – v. 476
- ^ Juvenal – Satira III Saeva urbs, vers. 273-276
- ^ Marcus Tullius Cicero – De Lege Agraria. Oratio Secunda contra P. Servilium Rullum – v. 35
- ^ Quintus Horatius Flaccus – Epistularum Liber Primus – v. 91
- ^ Decimus Iulius Iuvenalis – Satira X – v.17
- ^ Jérôme Carcopino - La Vie quotidienne à Rome à l’apogée de l’Empire - 1940
- ^ William Smith, D.C.L- A Dictionary of Greek and Roman Antiquities, London, 1875.
[modifică] Legături externe
- http://www.vroma.org/~jruebel/cloaca.html
- http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Gazetteer/Places/Europe/Italy/Lazio/Roma/Rome/_Texts/PLATOP*/Cloaca_Maxima.html
- http://ancienthistory.about.com/od/buildingmonuments/g/CloacaMaxima.htm
- http://www.underome.com/ita/sub/165.php
- http://www.sewerhistory.org/articles/wh_era/agrippa/agrippa.htm
- http://www.waterhistory.org/histories/rome/t1.html
[modifică] Bibliografie
- Marion Elizabeth Blake, Ancient Roman Construction in Italy from the Prehistoric Period to Augustus (Washington, D.C.: Carnegie Institution of Washington, 1947), pp. 159-161.
- P. Narducci, Sulle fognatura della Città di Roma - Roma, 1889
- Samuel Ball Platner (as completed and revised by Thomas Ashby) – A Topographical Dictionary of Ancient Rome, London: Oxford University Press, 1929.
