Cameră cu bule
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
O cameră cu bule este un vas umplut cu un lichid transparent supraîncălzit (cel mai adesea hidrogen lichid) folosit pentru a detecta particule încărcate electric care se deplasează prin el. A fost inventat în 1952 de Donald Glaser, pentru care acesta a primit în 1960 Premiul Nobel pentru Fizică.
Deşi există unele anecdote cum că Glaser a fost inspirat în invenţia lui de bulele dintr-un pahar cu bere, într-o discuţie din 2006, el a infirmat această poveste,[1] spunând că deşi berea nu a fost inspiraţia sa, unele prototipuri iniţiale au fost umplute cu bere.
[modifică] Funcţionalitate şi utilizări
Camera cu bule este similară camerei cu ceaţă în aplicaţii şi în principiul de bază. În mod normal este realizată prin umplerea unui cilindru mare cu un lichid încălzit până aproape de punctul său de fierbere. În timp ce particulele intră în cameră, un piston îi reduce brusc presiunea, iar lichidul intră într-o fază de supraîncălzire, metastabilă. Particulele încărcate creează o urmă de ionizare înjurul căreia lichidul se evaporă, formând bule microscopice. Densitatea bulelor în jurul unei urme este proporţională cu cantitatea de energie pierdută de particulă.
Bulele cresc în mărime cu cât camera îşi creşte volumul, până devin destul de mari pentru a fi văzute sau fotografiate. Câteva camere foto sunt montate în jurul ei, furnizând o imagine tridimensională a experimentului. Au fost folosite camere cu bule cu rezoluţii până la câţiva micrometri.
Întreaga cameră este supusă unui câmp magnetic constant, ceea ce determină particulele încărcate să se deplaseze în spirală, cu raza determinată de raportul sarcină-masă. Dat fiind că pentru toate particulele subatomice încărcate electric şi cu viaţă lungă, sarcina lor este cea a unui electron, iar raza de curbură este astfel proporţională cu impulsul.
