Basarab al III-lea cel Bătrân
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Basarab al III-lea cel Bătrân | ||
|---|---|---|
| Domnitor al Ţării Româneşti | ||
 |
||
| Laiotă Basarab. Portret târziu din Mănăstirea Hurezi | ||
| Domnie | nov. - dec. 1473 1474, primăvara sep. - oct. 1474 ian. 1475 - nov. 1476 dec. 1476 - nov. 1477 |
|
| Decedat | decembrie 1480 | |
| Predecesor | Radu cel Frumos Vlad Ţepeş |
|
| Succesor | Radu cel Frumos Vlad Ţepeş Basarab al IV-lea cel Tânăr |
|
| Tată | Dan al II-lea | |
Basarab al III-lea cel Bătrân sau Laiotă Basarab (domnitor al Ţării Româneşti între noiembrie - decembrie 1473, 1474, ianuarie 1475 - octombrie 1476, decembrie 1476 - noiembrie 1477) fiu al lui Dan al II-lea, aşa cum el însuşi afirmă într-o scrisoare adresată burgraf-ului Braşovului datată 11 iulie 1475.
Laiotă apare pentru prima oară în preajma marelui voievod ca pretendent la tronul muntean în anul 1472 în pline pregătiri a ofensivei ce avea să îl alunge pe Radu al III-lea cel Frumos în toamna anului următor.
Campania militară începe pe 8 noiembrie 1473 prin trecerea Milcovului de către armatele unite ale lui Ştefan cel Mare şi corpurile de mercenari angajate de Laiotă. Radul cel Frumos iese în întâmpinarea armatei invadatoare probabil undeva pe lângă Gherghiţa în Prahova unde, între 18 şi 20 noiembrie, are loc aşa numita "bătălie de la Cursul Apei". Voievodul muntean este înfrânt şi obligat să se refugieze în cetatea Bucureştiului unde pe 21 noiembrie începe un scurt, dar violent, asediu. Văzându-se fără perspectiva vreunui sprijin extern, Radu cel Frumos este obligat să fugă în noaptea de 23 noiembrie spre cetatea Giurgiu, capitala raialei turceşti, de unde va reveni pe 28 noiembrie cu o armată de 13.000 de turci şi 6.000 de munteni, armată spulberată de domnul Moldovei împreună cu noul voievod al Ţării Româneşti.
Sub aceste auspicii începe prima domnie a lui Laiotă, ce urcă pe tronul părintelui său cu numele de Basarab. Nu însă pentru mult timp, căci la sfârşitul lui decembrie, pe 23, Radu cel Frumos trece Dunărea în fruntea unei armate turceşti estimată în jurul a 30.0000 de oameni. Laiotă, lipsit de sprijinul protectorului său, este nevoit să renunţe la tron şi să se refugieze în Moldova urmărit de oastea turcească ce înaintează până la Bârlad, loc unde este înfrântă de domnitorul Moldovei.
Evident că revenirea pe tron a lui Radu cel Frumos nu îi convenea deloc lui Ştefan, care, în martie 1474, reia eforturile de înscăunare a lui Laiotă. Această expediţie se pare că nu a reprezentat un succes căci o nouă expediţie este pornită în luna august a aceluiaşi an. Nu se cunoaşte rezultatul luptelor din acea vară însă, o lună mai târziu, Basarab cel Bătrân, reînscăunat pe tronul părinţilor săi, solicită principelui Transilvaniei, Ştefan Bathory I de Ecsed, sprijin militar până la sosirea armatelor moldovene care erau pe drum.
Armata ardeleană a venit repede însă nu pentru a-l susţine pe Laiotă Basarab ci pentru a impune pe tron pe Basarab cel Tânăr, nepotul de frate al acestuia. Prima luptă dintre cei doi se dă pe 5 octombrie şi marchează o strălucită victorie a lui Laiotă Basarab. În acelaşi timp, oastea lui Ştefan cel Mare asediază cetatea Teleajen, aflată încă sub ascultarea lui Radu cel Frumos. În numai câteva zile garnizoana formată din nobili este ucisă iar cetatea incendiată.
Aceste succese insă sunt insuficiente pentru a asigura tronul lui Laiotă Basarab care este înfrânt de armata transilvană într-o a doua bătălie ce are loc tot în cursul aceleiaşi luni. Dar nici Basarab Ţepeluş nu urcă pe tron căci pe 20 octombrie o puternică oştire otomană în frunte cu fostul voievod Radu cel Frumos îi pune pe fugă pe ambii pretendenţi. Armata ce venea se dovedi a fi forţa principală a unei mari invazii otomane în drum spre Moldova. Laiotă îl înştiiţează pe voievodul moldovean despre intenţiile otomanilor, acesta pregătind din timp defensiva. Luptele care au urmat se încheie cu strălucita victorie de la Podul Înalt din 10 ianuarie în urma căreia tronul Ţării Româneşti rămâne liber. Laiotă, în fruntea unui corp militar, taie calea unei armate turceşti de 8000 de oameni ce se retrăgea din Moldova şi îi zdrobeşte într-o luptă în care, cu mâna sa, taie capul paşei turc.
Acestă luptă însă este şi ultima dată împotriva turcilor căci după înscăunarea sa, Laiotă se duce să ceară pace direct sultanului aşa cum recunoaşte într-o scrisoare către braşoveni.
Ultimul domnitor al Ţării Româneşti care bate monedă proprie, emisiunile monetare ale acestuia, ducaţi de tipul celor emişi de Radu ce Frumos, în ziua de azi sunt rarităţi căutate pe piaţa numismatică.
Situaţia se complică la începutul anului 1476 căci Ştefan cel Mare, nemulţumit de ieşirea Ţării Româneşti din coaliţia anti-otomană, începe demersurile pe lângă regele maghiar pentru a-l elibera şi pune pe tron pe Vlad Ţepeş şi numai destinderea relaţiilor dintre Laiotă Basarab şi Matei Corvin, pe fondul tratatului de pace dintre Regatul Maghiar şi Polonia din 1474, au amânat înlocuirea lui. Matei Corvin însă nu uită să menţină presiunea asupra domnitorului muntean căci îl eliberează pe Dracula, iar, dintr-o scrisoare datată 10 ianuarie 1476 le porunceşte braşovenilor să stea la dispoziţia acestuia totodată poruncindu-le să păstreze şi bunele relaţii cu voievodul muntean.
Este evident că decizia de a păstra o garnizoană de soldaţi ai lui Vlad Ţepeş în sudul Ardealului îl nemulţumeşte pe Laiotă care, într-o scrisoare adresată saşilor Sibiului datată 22 februarie 1476, afirmă că nu se mai poate considera prietenul lor de vreme ce sprijină pe adversarul său. Un protest asemănător este adresat şi conducătorilor Braşovului în care spune că de vreme ce el îi protejează de invaziile turceşti, "[...]vrăjmaşii noştri se ridică din mijlocul vostru şi se duc în Moldova împreună cu secuii şi-mi pradă ţara şi se întorc iarăşi între voi şi beau şi mănâncă în casele voastre[...]", totodată, în numele prieteniei cu voievodul Ardealului, le cere "[...]să pedepsească pe acei secui..., precum şi pe pribegii ce se ridică din mijlocul vostru[...]".
Braşovenii, susţinuţi de voievodul moldovean şi de regele maghiar, refuză răspundă solicitărilor lui Laiotă Basarab care îşi reînoieşte de câteva ori cererile până spre vara acelui an când, convins că există o înţelegere între aceştia şi Ştefan cel Mare, trece fără rezerve în tabăra otomană aşa cum o arată un raport al sibienilor din 25 iunie. De fapt este mai mult ca sigur că această "strângere" a relaţiilor dintre Laiotă şi Mehmed al II-lea, sultanul otoman, se produc pe fondul marii ofensive ce urmărea anexarea Moldovei din vara acelui an ce avea ducă la marea bătălie de la Valea Albă din 26 iulie.
Înfrângerea Imperiului Otoman din vara lui 1476 avea să anunţe, în mod firesc, şi sfârşitul celei de a doua domnii a lui Laiotă Basarab. La sfârşitul aceleiaşi luni, Vlad Ţepeş, Basarab Ţepeluş şi Ştefan Báthory se întâlnesc la Mediaş să facă planul ofensivei în Ţara Românească iar pe 27 iulie deja o armată de circa 25.000 de oameni mărşăluiau spre Târgovişte în frunte cu Drăculea. Cu toate acestea, ofensiva maghiară şi moldoveană începe abia la începutul lui noiembrie. Laiotă, cu o armată de circa 18.000 de oameni încearcă să reziste undeva lângă Târgovişte însă armata maghiară învinge oastea munteană într-o sângeroasă bătălie. Laiotă, împreună cu rămăşiţele armatei sale, se retrage şi se închide în cetatea Bucureştiului. Pe 8 noiembrie, Vlad Ţepeş anunţă cu bucurie în Târgovişte că "[...]am răsturnat pe vrăjmaşul nostru Laiotă[...]" iar pe 11 noiembrie, Ştefan Báthory, din tabăra ce asedia Bucureştiul anunţa că ţara este compet anexată şi deja fusese instalat noul voievod, de altfel şi cetatea Bucureştiului avea să cadă pe 16 noiembrie după un asediu de 15 zile.
Basarab reuşeşte să scape refugiindu-se peste Dunăre în aşteptarea unor vremuri prielnice pentru reluarea tronului, aşa cum apare în scrisoarea lui Matei Corvin către ducele Saxoniei. Iar acele vremuri aveau să vină imediat după retragerea armatelor de susţinere căci undeva în decembrie 1476 sau la mijlocul lunii ianuarie anul următor Laiotă, în fruntea unui contingent otoman, înainteză spre Bucureşti. Undeva, între Giurgiu şi cetatea de scaun, Vlad Ţepeş este asasinat, sau după unele relatări conteporane cu evenimentul, prins şi decapitat.
Laiotă se reîntoarce pe tron însă şi această ultimă domnie nu avea să ţină decât până în noiembrie 1477 când din nou voievodul Moldovei năvăleşte în Ţara Românească şi, în urma unei bătălii, este înfrânt şi ucis. Tronul este dat nepotului său omonim, Basarab cel Tânăr, Ţepeluş cum i s-a mai zis.
[modifică] Bibliografie
- Nicolae Stoicescu, Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1976;
- A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.II, Bucureşti, 1986;
- Constantin Rezachevici, Unde a fost mormântul lui Vlad Tepeş? în "Magazin Istoric", nr.3, 2002.
| Predecesor: Radu al III-lea cel Frumos |
Domnitor al Ţării Româneşti 1473 |
Succesor: Radu al III-lea cel Frumos |
| Predecesor: Radu al III-lea cel Frumos |
Domnitor al Ţării Româneşti 1474 |
Succesor: Radu al III-lea cel Frumos |
| Predecesor: Radu al III-lea cel Frumos |
Domnitor al Ţării Româneşti 1474 |
Succesor: Radu al III-lea cel Frumos |
| Predecesor: Radu al III-lea cel Frumos |
Domnitor al Ţării Româneşti 1475-1476 |
Succesor: Vlad Ţepeş |
| Predecesor: Vlad Ţepeş |
Domnitor al Ţării Româneşti 1476-1477 |
Succesor: Basarab al IV-lea cel Tânăr |
