Alessandro Scarlatti

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Alessandro Scarlatti (* 2 mai 1660 în Sicilia (Trapani sau Palermo); † 24 octombrie 1725 în Neapoli) a fost un compozitor a barocului.

Alessandro Scarlatti Născut în 2 Mai 1660 – m. 24 Octombrie 1725) a fost un compozitor Baroc în mod special faimos pentru operele sale şi cantatele camerale. Este considerat fondatorul Şcolii de Operă Napolitane. A fost tatăl a doi alţi compozitori: Domenico Scarlatti and Pietro Filippo Scarlatti. Conţinut 1 Viaţa 2 Muzica lui Alessandro Scarlatti

     Scarlatti s-a născut în Sicilia, mai precis în Trapani sau Palermo. Se zice că, în general, a fost protejatul lui Giacomo Carissimi la Roma, şi este corect să presupunem că a avut ceva legături cu nordul Italiei, încă de pe vremea când lucrările lui aveau influenţe din  Stradella şi Legrenzi. Debutul său îl face la Roma cu opera Gli Equivoci nell’amore (1679) i-a adus protecţia Reginei Christina a Suediei (care locuia în acel timp în Roma), şi a devenit maestro di cappella al Reginei.  În Februarie 1684 el devine maestro di cappella al viceregelui din Napoli, prin influenţa surorii sale, o cântăreaţă de operă, care a fost amanta unui influent nobil Napolitan. Aici a produs o serie întreagă de opere, remarcabile capodopere ale fluenţei şi expresivităţii, ca şi restul muzicii lui, compuse cu alte ocazii.

În 1702 Scarlatti părăseşte Napoli şi nu se mai întoarce până când dominaţia Spaniei nu este înlocuită cu cea a Austriei. În acest interval se bucură de patronajul lui Ferdinando de' Medici, activând la teatrul privat al acestuia de lângă Florenţa şi unde îşi compunea operele, şi al lui Cardinal Ottoboni, care l-a făcut maestro di cappella, şi i-a procurat un post asemănător în Basilica di Santa Maria Maggiore din Roma, în 1703. După vizitarea Veneţiei şi a oraşului Urbino în 1707, Scarlatti şi-a adus contribuţiile sale la Napoli, din nou în 1708, şi a rămas aici până în anul 1717. În timpul său părea că Napoli dădea semne că era sătulă de muzica lui; oricum Romanii îl apreciau destul de bine, şi a debutat la Teatro Capranica din Roma cu operele saleTelemaco, 1718; Marco Attilio Regolò, 1719; La Griselda, 1721, la fel cu câteva specimene nobile de muzică bisericească, incluzând messa pentru cor şi orchestră, compusă în onoarea Sfintei Cecilia pentru Cardinalul Acquaviva, în 1721. Ultima sa muncă pe scară largă pare să fi fost o serenata neterminată pentru căsătoria prinţului Stigliano, în 1723. Scarlatti a murit la Napoli. Muzica lui Scarlatti Muzica lui Scarlatti face legătura dintre stilul vocal al Barocului timpuriu italian al secolului 17, cu centrele sale în Veneţia, Florenţa şi Roma, şi şcoala clasică a secolului 18, ca a culminat cu Mozart. Primele sale opere (Gli Equivoci nel sembiante 1679; L’Honestà negli amori 1680, conţin faimoasa arie "Già il sole dal Gange"; Pompeo 1683, conţine binecunoscuta arie "O cessate di piagarmi"şi "Toglietemi la vita ancor," şi altele de la 1685) sunt marcate de cadenţe vechi în recitative şi au o considerabilă varietate de forme construite îngrijit în fermecătoarele sale arii mici, acompaniate uneori de cvartete de coarde, tratate cu o îngrijită elaborare, alteori numai de către harpsichord. Până în 1686 a definitivat forma de “uvertură italiană” (ediţia a doua a lui Dal male il bene, şi a abandonat basul aşezat şi forma binară de arie în două strofe în favoarea formei ternare sau tipului de arie da capo. Cele mai bune creaţii ale perioadei sale sunt La Rosaura (1690, tipărită de către Gesellschaft für Musikforschung), şi Pirro e Demetrio (1694), în care a produs ariile "Rugiadose, odorose" şi "Ben ti sta, traditor". Încă înainte de anul 1697 (La Caduta del decemviri), influenţat parţial poate de stilul lui Giovanni Bononcini şi probabil mult mai mult de către gusturile curţii viceregelui, ariile sale de operă devin mai convenţionale şi repetă banalităţi în ritm, în timp ce scrierile sale sunt nesăbuite şi necizelate, încă fără strălucire (Eracles, 1700), oboiul şi trompetele fiind mereu folosite, iar viorile cântând adesea în unison. Opera sa compusă pentru Ferdinando de' Medici este pierdută; se pare că a fost mai inspirat în idei privind stilul său, de altfel corespondenţa sa cu prinţul arată că a compus sub o mai mare forţă de inspiraţie.