Anglia romană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Anglia Romană, numită şi Britannia, este acea parte a insulei Marii Britanii care a fost controlată de Imperiul Roman între 43 şi 410 d.Hr.

[modifică] Istorie

Între secolul al 7-lea şi al 5-lea î.Hr., triburi celtice de pe continentul european au început să migreze pe insulele britanice. Avansaţi din punct de vedere tehnologic, în comparaţie cu locuitorii iniţiali, aceştia au început să domine viaţa politică şi culturală din Britannia. În ciuda faptului că celţii erau, probabil, cei mai puternici şi mai numeroşi dintre locuitorii Europei în jurul anului 300 î.Hr., aceştia nu au fost niciodată capabili să clădească un imperiu şi să prevină izbucnirea războaielor dintre triburi. Lipsa totală de unitate politică, în ciuda dârzeniei demonstrate în luptă, a condus la invazia şi cucerirea insulelor britanice de către romani.

Prima dintre cele două invazii romane succesive, din Galia, a avut loc în anul 53 î.Hr., sub comanda lui Iulius Cezar. Aceste invazii, însă, nu au condus la o ocupare permanentă a teritoriului de catre romani, ci doar la deschiderea de rute comerciale între Roma şi Britannia. Revoltele din Galia au oprit orice gând de cucerire pe care îl avea Cezar.

A mai durat cel puţin un secol până când romanii s-au întoars. În 43 d.Hr., o expediţie împotriva Britaniei a fost pregatită de către împăratul Claudius, condusă de Aulus Plautius şi compusă din 40.000 de soldaţi. În decursul unei singure generaţii, majoritatea sudului Britaniei şi Ţării Galilor a ajuns sub stăpânire romană. Dar stăpânirea nu a fost nici rapidă, nici uşoară. Regele Catuvellaunilor, Caratacus, a rezistat ocupaţiei timp de 8 ani, iar revoltele diferitelor triburi ocupate erau o ameninţare constantă. În 60 d.Hr., regina icenilor, Boudicea, a condus o revoltă, care la început a fost devastatoare. Armatele ei au ars trei colonii romane, printre care şi Londinium, înainte ca aceasta să fie în final oprită de către Seutonius Paulinus.

Drept rezultat al acestei victorii, majoritatea locuitorilor din Britannia de Sud au început să accepte realitatea ocupării romane. Politica de romanizare agresivă dusă de Gnaeus Julius Agricola, între 78-84 d.Hr., a condus la mărirea gradului de acceptare. Acesta nu a cucerit doar marea majoritate a Ţării Galilor, ci a avansat în nord până în Caledonia (Scoţia), mai departe ca orice alt roman.

Succesul roman, însă, a fost de scurtă durată. Înfrângeri severe suferite pe Dunăre i-au forţat pe romani să retragă o parte a armatei din Britannia în 87 sau 88, ceea ce a însemnat că multe forturi situate după Cheviots au trebuit sa fie abandonate. Până la sfarşitul secolului s-a renunţat la aceste fortificaţii, cel mai nordic fort roman fiind situat pe istmul Tyne-Solway. Această situaţie a fost recunoscută de împăratul Hadrian, care a ordonat construirea faimosului său zid pe aceea linie.

Construcţia zidului lui Hadrian a durat mulţi ani. Munca a început probabil în anul 122 sau 123, iar trupele romane încă mai lucrau la zid în 138 când Hadrian a murit. În câteva luni, succesorul acestuia, Antoninus Pius, a adoptat o nouă politică, de recucerire a teritoriilor nordice.

Când Roma a trebuit sa retragă una dintre legiunile sale din Britannia, porţiunea de cca 59 de km dintre Firth of Forth şi Firth of Clyde a Zidului Antonian a servit drept graniţă de nord a provinciei, mai departe de aceasta aflandu-se Caledonia. Caledonienii nu au putut fi, însă, uşor izolaţi, şi profitând de împrăştierea şi dorul de casă al soldaţilor romani, o parte dintre aceştia aflându-se sub comanda îmbătrânitului comandant Septimius Severus, au pornit un război de gherilă împotriva romanilor. Romanii s-au retras în sud până la Zidul lui Hadrian, la adăpostul unor poziţii mult mai uşor de apărat, însă, până la sfârşitul secolului al patrulea, ultimele dintre avanposturile romane din Caledonia au fost părăsite.

În ciuda păcii şi prosperităţii relative din sud, Britannia era o provincie de graniţă şi a avut probleme cu diferite popoare nordice, ca picţii şi caledonienii, pe tot parcursul stăpânirii romane. Trei legiuni complete, Legio II Augusta, Legio VI Victrix şi Legio XX Valeria Victrix, şi multe trupe auxiliare, erau staţionate în mod permanent în provincie. Masivele migraţii germanice din secolul al V-lea, inclusiv invaziile saxone din Britannia, au forţat completa retragere a trupelor romane din Britannia, lăsând în urmă cetăţeni romani fără apărare.

	Provinciile Romane (anul 120 A.D.)
Achaea | Aegyptus | Africa | Alpes Cottiae | Alpes Maritimae | Alpes Poenninae | Arabia Petraea | Armenia Inferior | Asia | Asiria | Bithinia | Britannia | Cappadocia | Cilicia | Commagene | Corduene | Corsica et Sardinia | Creta et Cirenaica | Cipru | Dacia | Dalmatia | Epirus | Galatia | Gallia Aquitania | Gallia Belgica | Gallia Lugdunensis | Gallia Narbonensis | Germania Inferior | Germania Superior | Hispania Baetica | Hispania Lusitania | Hispania Tarraconensis | Italia | Iudaea | Lycaonia | Lycia | Macedonia | Mauretania Caesariensis | Mauretania Tingitana | Moesia | Noricum | Numidia | Osroene | Pannonia | Pamphylia | Pisidia | Pontus | Raetia | Sicilia | Sophene | Siria | Tracia
edit