Aristofan
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
Aristofan (în greacă Ἀριστοφάνης, c.456 î.Hr. - c.386 î.Hr.) a fost un dramaturg grec, cunoscut pentru comediile sale. Este cunoscut de asemenea drept „Părintele Comediei” sau „Prinţul Comediei Antice”.
[modifică] Biografie
Locul şi data exactă a naşterii sale sunt necunoscute, dar se estimează că avea în jur de treizeci de ani în anii 420, când opera sa „Participanţii la banchet” a devenit un succes total în cadrul Teatrului lui Dionisos. A trăit în dema Kudathenaion (la fel ca omul de stat atenian Cleon), ceea ce înseamnă că provenea dintr-o familie relativ înstărită, şi prin urmare, de educaţie aleasă. Este faimos pentru compunerea unor comedii precum „Păsările”, pentru cele două festivale dramatice ateniene : Bacanalele Urbane şi Lenea. A compus patruzeci de piese de teatru, dintre care au supravieţuit unsprezece; piesele sale sunt singurele exemple de Comedie Veche Atică care a ajuns până la noi în stadiu complet; asta deşi avem şi fragmente semnificative din operele unor contemporani de-ai lui Aristofan, Cratinus şi Eupolis. Majoritatea pieselor lui Aristofan aveau un caracter politic, satirizând de multe ori pe cetăţenii bine cunoscuţi ai Atenei pentru comportamentul lor din timpul Războiului Peloponeziac şi de după. Aluzii din textele pieselor, întărite de erudiţi antici, sugerează că Aristofan a fost adus în faţa tribunalului de mai multe ori de către Cleon, sub acuzaţia de defăimare a Atenei în prezenţa străinilor; cât din aceste afirmaţii este adevărat nu putem şti cu exactitate. „Broaştele” a primit onoarea fără precedent de a fi reprezentată a doua oară. Conform unui biograf care a trăit posterior evenimentelor, Aristofan a primit de asemenea coroana civică pentru piesa sa.
Conform lui Vitruviu (vii., introducere) Aristofan a ajuns pentru prima oară în centrul atenţiei publice atunci când a fost al şaptelea membru al juriului într-un concurs de literatură. A fost numit în juriu datorită entuziasmului său pentru lecturile în bibliotecă. În cadrul concursului poeţii trebuiau să recite, fiind premiaţi în funcţie de impresia lăsată membrilor juriului. Aristofan i-a contrazis pe ceilalţi membri ai juriului şi pe audienţă. A semnalat în mod corect că poetul cel mai puţin plăcut de audienţă era singurul poet adevărat, ceilalţi doar recitând operele altora.
Aristofan a fost probabil victorios măcar o dată în cadrul Bacanalelor Urbane, cu „Babilonieni”, în 426, şi de cel puţin trei ori în Lenaia, cu „Acharnaeieni” în 425, „Cavalerii” în 424, şi „Broaştele” în 405. Fii săi Araros, Philippus, şi Nicostratus au fost de asemenea poeţi comici : despre Araros se spune că a fost implicat în compunerea „Avere II” în 388 şi că s-ar fi ocupat de reprezentarea postumă a operelor „Aeolosicon II” şi „Cocalus”, care se pare că a primit premiul Bacanalelor Urbane în 387, în timp ce Philippus a fost de două ori învingător la Lenaia şi se pare că a reprezentat unele comedii ale lui Eubulus (s-a spus despre al treilea fiu al lui Aristofan că nu se chema Nicostratus, ci Philetaerus, iar un om cu acest nume este trecut în catalogul victoriilor de la Lenaia cu două victorii, prima probabil spre sfârşitul anilor 370, după Anaxandrides şi imediat înainte de Eubulus).
Aristofan apare ca un personaj în „Simpozionul” lui Platon, personaj care narează un mit comic privind originea Erosului. Textul lui Platon a fost compus la o generaţie după evenimentele prezentate, şi este o încercare apologetică de a demonstra că Socrate şi Aristofan nu erau inamici, în ciuda atacului împotriva lui Socrate scris de Aristofan în „Norii” (varianta originală datând din 423 î.Hr.). Prin urmare, „Simpozionul” trebuie privit mai degrabă ca un capitol de început al aprecierii lui Aristofan şi a liricii sale, mai degrabă decât o descriere a unui eveniment istoric.
Dintre piesele care au supravieţuit, „Norii” nu s-a bucurat de succes în cadrul Bacanalelor Urbane, clasându-se pe un loc trei considerat umilitor. În ea este satirizată educaţia sofistă, în vogă printre aristocraţii acelei perioade, Socrate fiind prezentat ca un sofist tipic. În „Apologia” lui Platon, personajul Socrate sugerează că acea acuzare a stat la baza condamnării sale. „Lysistrata” a fost compusă în timpul Războiului Peloponeziac, dintre Atena şi Sparta, şi sugerează nu atât ideea de pace, ci ideea că cele două state ar trebui să se alieze pentru a conduce împreună Grecia. În operă, se reuşeşte aceasta atunci când femeile din cele două state îşi arată corpurile şi le interzic soţilor să facă sex cu ele până nu opresc războiul. „Lysistrata” a fost ilustrată în detaliu de către Pablo Picasso şi Aubrey Beardsley.
