A fost odată în America

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

A fost odată în America
Afişul filmului
Rating
Regizor	Sergio Leone
Scenarist	Sergio Leone
Producător	Arnon Milchan
Distribuitor	Warner Bros
Director de imagine	{{{dir_imag}}}
Operator(i)	{{{operator}}}
Montaj
Sunet	{{{sunet}}}
Muzică	Ennio Morricone
Scenografie	{{{scenografie}}}
Costume	{{{costume}}}
Casting	{{{casting}}}
Distribuţie	Robert De Niro James Woods Elizabeth McGovern William Forsythe Tuesday Weld Treat Williams
Premiera	1984 România: 2003 (video) Moldova: -
Durată	229 min
Limba originală	engleză
Disponibil în română	subtitrat
Premii
Buget	20 milioane dolari
Precedat de	{{{precedat_de}}}
Urmat de	{{{urmat_de}}}
Website oficial	{{{website}}}
Pagina Cinemagia
Profil IMDb

A fost odată în America (titlul original C'era una volta in America, în engleză Once Upon a Time in America) (1984) este ultimul film al regizorului italian Sergio Leone, avându-i pe Robert De Niro şi James Woods în rolurile principale.

A fost odată în America examinează teme legate de prietenie, amintiri, violenţă şi trădare, văzute din punctul de vedere al personajului principal, Noodles. Filmul este renumit pentru cinematografie, pentru nivelul de detaliu al celor trei perioade în care se desfăşoară acţiunea şi pentru naraţia intricată, deschisă.

Premiera filmului a avut loc la New York la data de 17 februarie 1984^[1]. Filmul a fost prezentat şi la Festivalul de Film de la Cannes în 1984, având durata originală de 229 minute (3 ore şi 49 minute). O variantă editată şi truncheată masiv a fost lansată pe ecranele cinematografelor din SUA, contrar dorinţelor lui Leone, cu aproximativ 90 de minute mai scurtă decât versiunea originală lansată în Europa. Varianta scurtă a eliminat secvenţele intercalate pentru a rezuma întâmplările anterioare din film (flashback), toate scenele fiind aranjate în ordine cronologică.

Sloganul filmului este "Ca băieţi, au jurat că şi-ar da viaţa unul pentru altul. Ca bărbaţi, au făcut-o" («As boys, they said they would die for each other. As men, they did»).

Cuprins 1 Sursa şi sumarul 1.1 Romanul 1.2 Sumar 2 Filmările 3 Sinopsis 4 "Teoria visului" 5 Coloana sonoră 6 Datele premierelor internaţionale 7 Recepţia şi critica 7.1 Premii obţinute 8 Referinţe 9 Legături externe

[modifică] Sursa şi sumarul

[modifică] Romanul

Scenariul filmului este bazat pe romanul The Hoods (în traducere aproximativă Golanii din cartier), semnat de autor - un fost gangster, devenit informator de poliţie - cu pseudonimul Harry Grey. Romanul prezintă doar evenimentele din primele două treimi ale filmului. Scenele contemporane (considerate de unii fani ca fiind doar un vis, o iluzie) au fost create şi adăugate în întregime de Leone. Scenariul este altfel destul de fidel cărţii originale, deşi scenele de viol nu există în roman, iar numele unor personaje au fost schimbate.

Altă diferenţă este că în roman apar câţiva gangsteri notorii, inclusiv Meyer Lansky şi Bugsy Siegel. Leone a optat să elimine aceste personaje deoarece a considerat că distrag de la subiect. Mafia (sau "Combinaţia", cum e numită atât în carte cât şi în film) este reprezentată în film de scurta apariţie a fraţilor Minaldi, Frank şi Joe (personaje fictive), interpretaţi de Joe Pesci şi Burt Young, respectiv, şi a gărzilor acestora. Personajul Noodles este bazat în mare pe Meyer Lansky, iar Max pe Bugsy Siegel (reacţiile lui Max când Noodles îi spune "nebun" sunt bazate direct pe reacţiile reale ale lui Siegel la auzul poreclei sale), şi câteva "lovituri" şi acte de violenţă au fost bazate pe fotografii de incidente reale, cum ar fi eliminarea lui Joe Minaldi, bazat pe moartea lui Bugsy Siegel.

Leone a dorit să facă filmul dinainte de "Bunul, răul şi urâtul" însă a avut mari dificultăţi în obţinerea drepturilor de ecranizare a romanului şi de a aranja o întâlnire cu singuraticul autor. Gray în final s-a întâlnit cu Leone de mai multe ori în anii 60 şi 70, şi a fost un fan al westernurilor lui Leone; înainte de decesul său în 1982, şi-a dat acordul pentru adaptare. Unul din motivele pentru care producţia a durat atât de mult a fost că alt producător obţinuse drepturile de ecranizare a romanului şi a refuzat să le cedeze până la sfârşitul anilor 70.

Leone a considerat mai mulţi actori pentru rolurile filmului. A fost foarte entuziasmat de Gérard Depardieu, care s-a oferit să înveţe engleza cu accent de New York dacă obţine rolul. Richard Dreyfuss a fost de asemenea considerat pentru rolul Max, iar Tom Berenger şi Dustin Hoffman au fost consideraţi pentru roluri.

Leone a încercat, ca şi la filmul "Pentru un pumn de dinamită" (A Fistful of Dynamite), să producă filmul cu un regizor mai tânăr. La începutul proiectului i l-a oferit lui John Milius, unul din fanii săi, care a fost entuziasmat de idee; însă Milius lucra la "Vântul şi leul" (The Wind and the Lion) şi la scenariul filmului "Apocalipsul acum" (Apocalypse Now), şi nu a putut să-şi asume obligaţia.

Pentru a obţine aspectul vizual al filmului, Leone a folosit ca referinţă tablourile semnate de mai mulţi pictori: Reginald Marsh, Edward Hopper şi Norman Rockwell, precum şi fotografiile lui Jacob Riis (pentru scenele din 1922). De asemenea celebrul roman al lui F. Scott Fitzgerald "Marele Gatsby" a influenţat caracterizarea lui Noodles (sau cel puţin relaţia cu Deborah).

[modifică] Sumar

Povestea suprapune trei perioade diferite din istoria Americii: 1968, începutul anilor 1930 şi 1920. La începutul filmului, Noodles (personajul interpretat de Robert De Niro) îşi aminteşte de anii adolescenţei şi începuturile carierei interlope. Reputatul critic american de film Richard Schickel, în comentariul său inclus pe DVD, prezintă ideea că totul este un vis indus de opiu, avut de Noodles în 1933, conţinând amintiri din copilărie şi contemplări ale viitorului. Această aşa-zisă "teorie a visului" este populară printre numeroşii fani ai filmului, şi câteodată este cauza unor dezbateri aprinse (vezi mai jos).

[modifică] Filmările

Filmările au început la data de 14 iunie 1982 şi au durat până la 22 aprilie 1983, aproape un an mai târziu.

Pentru prima oară în cariera sa de regizor, Leone nu a folosit formatul 2,35:1, cu care a devenit celebru pentru prim-planurile sale, înlocuindu-l cu formatul 1,85:1.

Filmările s-au desfăşurat fără incidente, în afară de unele probleme legate de organizarea transportului întregii echipe între diferitele locaţii. Dorind să filmeze în cele mai bune locuri şi condiţii, Leone a traversat America de Nord în lung şi în lat, începând din cartierele din Brooklyn, New York, continuând cu docurile din New Jersey şi ajungând în Florida şi chiar în Quebec, Canada pentru unele scene.^[2] Echipa a ajuns şi în Europa, filmând câteva scene la Paris, în Franţa^[3] şi nu în ultimul rând în Italia. Multe scene (în principal cele din anii '20 şi '30) au fost filmate pe platourile studiourilor din Cinecittà, lângă Roma.^[4]

Producătorul Arnon Milchan are o scurtă apariţie în film în rolul unui şofer de limuzină, într-o scenă cu Robert de Niro şi Elizabeth McGovern.

[modifică] Sinopsis

Chemat înapoi la New York după treizeci şi cinci de ani petrecuţi incognito, David "Noodles" Aaronson este silit să-şi confrunte trecutul violent în timp ce caută persoana care l-a contactat.

Ca urmare a lichidării prietenilor săi Max, Patsy şi Cockeye în 1933 după o confruntare armată cu poliţia, Noodles, urmărit de Mafie, se refugiază într-un salon de opiu. În timp ce se odihneşte acolo, îşi aminteşte despre copilăria sa din New York-ul anilor '20. În scena următoare sunt prezentate acţiunile din 1921 ale tânărului Noodles (interpretat de actorul Scott Tiler) şi trupa sa de borfaşi, formată din Patrick "Patsy" Goldberg (Brian Bloom), Phillip "Cockeye" Stein (Adrian Curran) şi Dominic (Noah Moazezi), în zona ghetoului evreiesc din cartierul Lower East Side. Activităţile necurate din cartier sunt controlate de golanul local Bugsy (James Russo) şi grupul său.

Noodles şi amicii săi îl întâlnesc pe Max Bercovitz (Rusty Jacobs), după care încep activităţile ilegale sub conducerea acestuia împreună cu Noodles. Între evenimentele importante sunt incluse păstrarea banilor "câştigaţi" de grup într-o valiză depozitată într-o căsuţă poştală de la o autogară (un detaliu crucial), flirtaţia fără succes a lui Noodles cu Deborah (Jennifer Connelly), o fată din cartier care aspiră să devină actriţă şi dansatoare pe Broadway, precum şi relaţia grupului cu fratele lui Deborah, Fat Moe (Moe grasul, interpretat de Mike Monetti). Scenele copilăriei se termină tragic după ce Bugsy, furios datorită succesului băieţilor independenţi de el, îl împuşcă mortal pe cel mai tânăr, Dominic. Noodles se răzbună, înjunghiindu-l repetat pe Bugsy cu un cuţit automat, dar şi pe un ofiţer de poliţie care încearcă să intervină; pentru asta e condamnat la doisprezece ani de închisoare.

Amintirile continuă în 1933, când Noodles (acum interpretat de Robert De Niro) este eliberat. Aşteptat de Max (James Woods) la poarta închisorii, este dus la localul trupei, unde îl aşteaptă restul amicilor: Patsy (James Hayden) şi Cockeye (William Forsythe). Grupul este implicat masiv în comerţul de băuturi alcoolice din perioada prohibiţiei. După o scurtă revedere cu Deborah (Elizabeth McGovern), fratele acesteia Moe grasul (Larry Rapp), care este şeful localului, şi Peggy (Amy Ryder), care conduce activităţile "damelor de companie" ale grupului, Noodles este recrutat, împreună cu restul trupei, de către fraţii Minaldi, Joe (Burt Young) şi Frankie (Joe Pesci). Fraţii Minaldi doresc să obţină un transport de diamante de la un bijutier.

În scena jafului apare Carol (Tuesday Weld), secretara bijutierului, pe care Noodles o violează în timp ce ceilalţi fură diamantele. După aceea, într-un şantier naval abandonat, Joe Minaldi şi oamenii săi sunt împuşcaţi de Max, Patsy, Cockeye şi Noodles. Noodles protestează, dar Max îi destăinuie că Frankie Minaldi a aranjat lovitura ca să-l elimine pe Joe, şi sugerează că asta ar putea duce la noi "contracte" pentru cei patru prieteni. Noodles îşi exprimă îndoielile referitor la colaborarea cu mafioţii, mai ales faptul că Frankie ar putea într-o zi să-i ceară să-l ucidă pe Max, dar până la urmă schimă subiectul.

Trupa devine din ce în ce mai adânc implicată în activităţi mafiote, intervenind direct într-o grevă a oţelarilor pentru a-l proteja pe liderul de sindicat Jimmy Conway O'Donnell (Treat Williams) de un patron numit Crowning (Gerard Murphy) şi bătăuşii angajaţi de acesta, conduşi de Chicken Joe (Richard Bright). Trupa îi forţează mâna şi coruptului şef de Poliţie Vincent Aiello (Danny Aiello), mituit de Crowning, prin înlocuirea nou-născutului fiu al acestuia cu alt bebeluş din spital. La scurt timp după aceea, Carol îşi face apariţia în localul celor patru şi începe o relaţie amoroasă cu Max. Noodles are o ieşire extravagantă cu Deborah, la sfârşitul căreia ea îi spune că a doua zi pleacă la Hollywood, ceea ce îl face pe Noodles să încerce să o violeze pe bancheta din spate a limuzinei închiriate.

Max continuă colaborarea grupului din ce în ce mai mult cu Mafia, sindicatele şi chiar viaţa politică. Max este dornic să avanseze poziţia trupei, însă Noodles continuă să-şi exprime îndoielile. Ca urmare a anulării Prohibiţiei (vezi Actul Volstead), în cele din urmă Noodles renunţă când Max îşi dezvăluie planul să jefuiască Banca Federală de Rezerve din New York City, realizând că este o misiune de sacrificiu. Carol îl convinge pe Noodles să facă un anunţ anonim la poliţie referitor la o acţiune a trupei, cu speranţa că cei trei vor fi arestaţi, eliminând astfel planul de a jefui banca. Din nefericire, Max, Patsy şi Cockeye sunt ucişi în schimbul de focuri cu poliţia; cadavrul lui Max pare a fi desfigurat de flăcări, neputând fi identificat. Pus pe fugă şi urmărit de Mafie, care elimină trădătorii, Noodles trece pe la autogară pentru a lua valiza cu banii trupei, însă după ce o deschide, aceasta e plină cu ziare iar fondurile au dipărut. Noodles urcă într-un autobuz şi dispare pentru mai bine de trei decenii.

Următoarea scenă are loc în 1968. Noodles, in urma unei invitaţii misterioase, se întoarce la New York. Ajuns în vechiul cartier, îl vizitează pe Moe, care este încă proprietarul vechiului local, şi pe Deborah, ajunsă actriţă celebră, având o conecţie cu un nou personaj, ministrul comerţului Christopher Bailey. Eventual, Noodles este dirijat spre aceeaşi căsuţă poştală din vechea autogară, în care găseşte o valiză plină cu bani şi un bilet anonim care indică faptul că este plătit în avans pentru o ultimă misiune. În cele din urmă devine clar că Max trăieşte, înscenându-şi moartea în 1933 cu ajutorul Mafiei, iar în prezent având o nouă identitate: influentul şi prosperul ministru Bailey. Fiind pe cale de a fi investigat pentru corupţie, Bailey este cel din spatele valizei pline cu bani, cu care speră să-l "angajeze" pe Noodles să-l asasineze. Astfel ministrul ar evita investigaţia, păstrându-şi reputaţia nepătată, iar Noodles s-ar răzbuna pe cel care i-a distrus viaţa. Noodles refuză, şi pleacă.

În timp ce se îndepărtează de reşedinţa lui Bailey, vede un bărbat care pare a fi Max ieşind după el. Un camion de gunoi trece printre cei doi, după care bărbatul a dispărut. Aparatul de filmat încadrează gunoiul măcinat în mecanismul camionului, sugerând că Max s-ar fi sinucis aruncându-se în gunoieră. Pe când luminile camionului se sting în noapte, două maşini pline cu petrecăreţi trec în direcţia opusă. Cele două vehicule par a fi modele din 1930, iar ocupanţii sunt îmbrăcaţi în haine din acceaşi perioadă. Nu este clar dacă această scenă este o amintire sau parte dintr-un un bal mascat mobil. Următoarea secvenţă este din anii 1930, când Noodles intră în salonul de opiu. Se întinde pe patul ocupat la începutul filmului, inhalează adânc opiu dintr-o pipă, după care se întoarce încet cu faţa în sus şi zâmbeşte, destins. Stop cadru, creditele încep.

[modifică] "Teoria visului"

Filmul începe şi se sfârşeşte în 1933, cu Noodles ascunzându-se de asasinii "Sindicatului Crimei" într-un salon de opiu. Dat fiind faptul că ultima scenă a filmului este Noodles zâmbind liniştit de opiu, unii fani şi critici interpretează filmul ca fiind un vis sau o fantezie indusă de opiu, în care Noodles îşi aminteşte trecutul şi îşi imaginează viitorul. În comentariul său pentru DVD, reputatul critic şi istoric de film Richard Schickel spune că fumătorii de opiu adeseori au vise detaliate şi că aceste viziuni au tendinţa să exploreze trecutul şi viitorul subiectului. În filmul documentar "A Fistful of Sergio Leone" (Un pumn de Sergio Leone) se menţionează că însuşi Leone ar fi indicat această teorie unui cinefil care tocmai vizionase filmul.

Oponenţii "teoriei visului" citează faptul că secvenţele din 1968 includ mai multe anachronisme - muzică de Beatles (vezi mai jos), televiziune şi referinţe la războiul din Vietnam - care nu au existat în 1933, iar Noodles nu ar fi avut posibilitatea să-şi imagineze astfel de lucruri. Mai mult, ei susţin că a numi scenele ulterioare un vis ar elimina latura tematică şi psihologică a filmului.

Preponenţii spun că scena finală cu Noodles părăsind vila ministrului Bailey suportă ipoteza visului. Filmul începe cu o variantă a piesei 'God Bless America' (Dumnezeu binecuvântează America) iar în scena corespunzătoare de la sfârşit apar maşini din anii '30 iar ocupanţii acestora cântă aceeaşi piesă. Trădarea lui Bailey din viitor poate fi interpretată ca fiind un transfer de culpă. Subconştientul lui Noodles îl învinuieşte pe Max pentru iniţierea sa în lumea crimei organizate şi pentru eşecul relaţiei cu Deborah, şi într-un fel se simte trădat de ambiţia lui Max. Pe lângă acestea - consistent cu dorinţa lui Leone de a captura spiritul Americii - incluzia referinţelor istorice determină că în universul ficţional al filmului, o astfel de istorie a Americii este într-adevăr viziunea solipsistă a unui gangster opioman din anii 1930; astfel se evidenţiază că istoria contemporană a Americii este la fel cu viziunea indusă de opiu a unui gangster din anii '30.

[modifică] Coloana sonoră

Muzica filmului a fost compusă de vechiul colaborator al lui Leone, Ennio Morricone.

Datorită gestaţiei neobişnuit de lungi a filmului, Morricone a compus coloana sonoră aproape în întregime înainte de filmarea majorităţii scenelor. Unele din piesele lui Morricone au fost ascultate chiar în timpul filmării scenelor (tehnică folosită de Leone şi la filmările pentru Undeva, cândva în vest. "Deborah's Theme", considerată de unii fani ca fiind cea mai bună piesă din coloana sonoră, a fost de fapt compusă iniţial pentru alt film în anii 1970; Morricone a prezentat piesa lui Leone, care la început a ezitat, considerând-o prea similară cu piesa principală a lui Morricone pentru Undeva, cândva în vest.

Titlul pieselor:

1. Once Upon a Time in America (A fost odată în America)
2. Poverty (Sărăcie)
3. Deborah's Theme (Piesa lui Deborah)
4. Childhood Memories (Amintiri din copilărie)
5. Amapola
6. Friends (Prieteni)
7. Prohibition Dirge (Marş funerar pentru prohibiţie)
8. Cockeye's Song (Cântecul lui Cockeye)
9. Amapola, Pt. 2
10. Childhood Poverty (Copilărie sărăcăcioasă)
11. Photographic Memories (Instantanee ale memoriei)
12. Friendship & Love (Prietenie şi dragoste)
13. Speakeasy (Localul)
14. Deborah's Theme-Amapola
15. Suite from Once Upon a Time in America (Includes Amapola)
16. Poverty [Temp. Version]
17. Unused Theme
18. Unused Theme [Version 2]

Alături de muzica originală, filmul conţine şi câteva piese adăugate, inclusiv:

• "God Bless America" ("Dumnezeu binecuvântează America", compusă de Irving Berlin, interpretată de Kate Smith, 1943) -piesa din timpul creditelor de la începutul filmului, ascultată la radio în dormitorul Evei;
• "Yesterday" ("Ieri", compusă de John Lennon şi Paul McCartney, 1965) - o versiune a acestei piese este auzită în scenele când Noodles se întoarce la New York în 1968, uitându-se într-o oglindă dintr-o staţie de tren. O variantă instrumentală a piesei este de asemenea audibilă în timpul dialogului dintre Noodles şi "Bailey", spre sfârşitul filmului;
• "Amapola" (compusă de Joseph M. Le Calle (versuri în engleză de Albert Gamse, 1923) - la origine o piesă de operă, mai multe versiuni instrumentale sunt folosite în film; o variantă jazz pe o placă de gramofon în scena în care Deborah dansează în 1922; o versiune similară este interpretată de trupa de jazz din localul lui Moe Grasu' în 1932; şi o versiune pentru piese cu coardă, în timpul seratei romantice dintre Noodles şi Deborah. Ambele variante sunt prezente pe album.
• "The Thieving Magpie (Overture)" ("Coţofana hoaţă", compusă de Gioacchino Rossini, 1817) - folosită în scena de la secţia de maternitate, când bebeluşii sunt schimbaţi între ei;
• "Summertime" ( "Vara" de George Gershwin, 1935) - interpretată de o trupă de jazz în timpul scenelor de pe plajă, după ce se află că s-a terminat Prohibiţia. (Această piesă a fost compusă la doi-trei ani după evenimentele din film, ca şi versiunea piesei "God Bless America" de la începutul filmului, este un uşor anacronism.)
• "Night and Day" ("Noapte şi zi", compusă şi interpretată de Cole Porter, 1932) - folosită în scenele de la petrecerea dată de ministrul Bailey în 1968.

Coloana sonoră a filmului A fost odată în America este considerată ca fiind cea mai bună lucrare a lui Morricone, însă a fost descalificată de la premiile Oscar pentru o technicalitate; pe pelicula americană originală, numele lui Morricone a fost din greşeală omis din creditele filmului de către producători.

[modifică] Datele premierelor internaţionale

Datele premierelor internaţionale[5]
Ţara	Data	Titlul
SUA - premiera mondială	17 februarie 1984	Once upon a time in America
Franţa	23 mai 1984	Il était une fois en Amérique
SUA	1 iunie 1984	Once upon a time in America
Italia	6 iulie 1984	C'era una volta in America
Hong Kong	11 august 1984	美国往事
Japonia	6 octombrie 1984	ワンス・アポン・ア・タイム・イン・アメリカ
Germania	12 octombrie 1984	Es war einmal in Amerika

[modifică] Recepţia şi critica

Premiera filmului de la Festivalul de film de la Cannes a fost un mare success. Deşi unele spectatoare au fost ofensate de scenele de viol şi rolurile feminine (Leone a fost acuzat de misoginie pe baza rolurilor feminine din filmele sale), filmul a obţinut o ovaţie prelungită din partea audienţei. Versiunea europeană necenzurată a filmului a fost copleşită cu laude şi s-a bucurat de succes de casă pe bătrânul continent şi nu numai. În ciuda acestui fapt, reacţiile publicului la mai multe premiere din Canada şi SUA au fost mai puţin favorabile (posibil datorită cenzurii de către studio). Filmul a fost editat drastic, în primul rând pentru motive comerciale. Leone, care refuzase o ofertă să regizeze Naşul cu 12 ani mai devreme, a fost indignat când mai mulţi critici americani au numit versiunea ciopârţită a filmului său "Naşul evreiesc". Versiunea de 144 de minute a fost un mare eşec, iar criticii americani au fost foarte duri cu comentariile. Totuşi reputatul Roger Ebert - singurul critic de film distins cu premiul Pulitzer - a scris că ediţia originală este o capodoperă, dar varianta din cinematografele americane este un travesti.^[6]

Versiunea necenzurată a obţinut numeroase acolade din partea criticilor de pretutindeni, precum şi a numeroşi cinefili. James Woods, care consideră "A fost odată în America" cel mai bun film al său, menţionează în comentariul său de pe DVD faptul că un critic l-a numit cel mai prost film al anului 1984, iar după ce a vizionat varianta originală, câţiva ani mai târziu, l-a declarat cel mai bun film al anilor 80. Ebert, în critica filmului "Incoruptibilii" din 1987 (regia Brian DePalma), a numit versiunea necenzurată "cel mai bun film despre perioada prohibiţiei.^[7] Într-un sondaj de opinie realizat de prestigioasa revistă britanică Sight and Sound, editată de Institutul Britanic de Film, filmul a fost clasat între cele mai bune zece filme din ultimii 25 de ani^[8].

[modifică] Premii obţinute

• 2 premii BAFTA^[9] (Academia Britanică de Film):
  • "Cele mai bune costume" (Gabriella Pescucci)
  • "Cea mai bună coloană sonoră" (Ennio Morricone)

A fost nominalizat şi pentru Regie, Imagine şi Cea mai bună actriţă în rol secundar (Tuesday Weld).

• 5 premii Nastro d'argento^[9] (premiul criticilor de film din Italia):
  • "Cea mai bună imagine" (Tonino Delli Colli)
  • "Cel mai bun regizor" (Sergio Leone)
  • "Cea mai bună scenografie" (Carlo Simi)
  • "Cea mai bună muzică" (Ennio Morricone)
  • "Cele mai bune efecte speciale"

• 1 premiu LAFCA^[9] (Asociaţia criticilor de film din Los Angeles):
  • "Cea mai bună muzică" (Ennio Morricone)

În Japonia, filmul a obţinut premiul pentru "Cel mai bun film străin al anului" la Premiile Academiei Japoneze de Film^[9] şi premiul Kinema Junpo Awards pentru "Cel mai bun film străin".^[9]

[modifică] Referinţe

[modifică] Legături externe

• en analiza filmului
• en site dedicat lui Sergio Leone
• en pagina filmului la IMDb
• en site dedicat filmului